Josep Borrell, omul care l-a trimis pe Emmanuel Macron în bancă la gândirea strategică europeană

Emmanuel Macron şi Josep Borrell Foto: EPA EFE

Am avut o revelaţie în ultimele zile, citind un număr de texte aparţinând lui Josep Borrell, noul Înalt Reprezentant al UE pentru Politică Externă şi de Securitate.

Apoi l-am văzut în emisiuni, răspunzând şi spontan şi apărându-şi ideile. Diplomat de carieră, la o anumită vârstă şi, poate, nu neapărat cel mai adecvat săritului rapid în avioane şi unei activităţii intense, socialist spaniol – cu ceva reflexe şi pe această direcţie – totuşi cu o bază fundamentală de idei ce merită toată atenţia.

Josep Borell – nuanţe, echilibru, profesionalism, viziune, dar şi fezabilitate şi realism

M-am uitat la viziunea sa în materie de strategie şi geopolitică europeană, de devenire a Uniuni Europene pe această dimensiune, în lumea post Covid-19 de mâine. Rezultatul este punerea serioasă în dificultate, trimiterea în bancă, în orice caz, a lui Emmanuel Macron, preşedintele Franţei, cel care monopolizase în mare măsură – şi în relativa absenţă din prim plan a Cancelarului Merkel – gândirea strategică şi nivelul de ambiţie al europenilor şi al Uniunii Europene.

Josep Borrell, fără a fi un foarte spumos vorbitor şi, în nici un caz, un pasional în prezentarea ideilor sale, pare mult mai aşezat, mai echilibrat, mai realist şi, în orice caz, mult mai european şi, sigur, mai puţin francez – în sensul înclinat de a prelungi şi proiecta politica şi interesele Franţei la nivel european şi a le realiza cu instrumente europene planurile Franţei, cum apărea Macron. Departe de a fi un charismatic sau un spirit care să capteze neapărat atenţia, Borrell are argumentele europene în prim-plan şi merită să-l urmărim şi să-l ascultăm. Fireşte, acest statut poate să nu aibă neapărat de a face cu mandatul său la nivelul UE, deşi comparativ cu predecesorii săi imediaţi – poate de la Solana – pare cel mai adecvat şi mandatului deţinut.

Scopul nu este să fac un panegiric. Nici nu s-ar potrivi, nici nu mi-e în obişnuinţă, nici nu ar ajuta. Sunt un pro-european fundamental de dreapta şi unele abordări mă zgârie direct, când văd ideologia sau arta cu intenţie. În plus, abordarea ambiţiilor europene prin decuplarea, chiar şi subliminală, de Statele Unite – nu în varianta Armatei Europene sau gaullismului lui Macron – prin sublinierea autonomiei strategice ca bază pentru identitate europeană mai degrabă decât pentru a constitui o a treia cale între China şi SUA, nu mă atrage în mod substanţial, şi e nerealistă strategic în raport cu Centrul şi Estul Uniunii Europene, cu flancul estic al NATO, care are nevoie de SUA.

Aşa cum nu sunt de acord nici cu judecarea, în subsidiar, a Americii după Trump, un preşedinte vremelnic, care ar putea să ne părăsească din noiembrie – deşi aici, spre onoarea sa, Borrell este infinit mai precaut, mai atent şi mai nuanţat decât Macron, vorbind despre relaţia cu America, nu cu Trump. Totuşi e un mare plus strategic şi exerciţiul urmăririi ideilor şi conceptului propus de Josep Borrell are avantajul de a sublinia, cu date şi fapte, că există gândire europeană strategică, ce nu are sorginte şi rădăcini naţionale la bază.

Globalizare gestionată şi evitarea răbufnirii confruntării deschise SUA-China

Aborările lui Josep Borrell nu resping a priori un anumit viitor al Uniunii Europene. UE nu există pe termen nedeterminat, nu e un succes absolut şi, cu atât mai puţin, nu a acţionat impecabil în criză. Nu. Tocmai acest fapt şi abordare cumpănită, realistă, atrage şi pe sceptic să citească mai departe. Personal am regăsit multe din susţinerile proprii şi multe din efectele reale ale unei crize ca impact asupra decidenţilor, fapt ce subliniază pregătirea şi înţelegerea directă a acestor efecte de către Borrell.

La nivelul marilor idei, susţinerile actualului Înalt Reprezentant sunt că UE ar trebui să evite confruntarea dintre China şi Rusia, care ar afecta şi probabil, ar polariza lumea. Că sunt actori mari iar UE ar trebui să evite să se alinieze cu vreunul dintre cei doi actori – deşi, aş spune eu, la SUA este evidentă baza de principii şi valori comune care primează, iar la China, chiar dacă nu vrem să tensionăm lucrurile şi dorim menţinerea angajării şi a dialogului, nu putem respinge sau nega faptele. Şi Borrell nu le neagă, din contra, rechizitoriul său este la fel de diplomatic pe cât de dur şi realist (Mi-a plăcut şi abordarea, într-un interviu pentru Euronews, a celor două aspecte unde s-a spus că a intervenit China iar UE a cedat modificând textele - chiar Serviciul de Acţiune Externă pe care-l conduce sau diplomaţii UE şi cei acreditaţi în China sunt responsabili – unde Borell a răspuns tranşant: nu trebuiau să modifice, nu trebuie să o mai facă niciodată).

Nuanţa e relevantă: Preşedintele Franţei vrea cu orice preţ – alţii din motivul situaţiei prezente şi a singularităţii Trump – detaşarea de SUA, aflarea în mijloc, între SUA şi China, şi creşterea rolului UE prin dorinţa şi felul de a fi altfel, a fi a treia parte. Spre deosebire de Macron, Josep Borrell este preocupat de obligativitatea de a alege, de impunerea alinierii mai degrabă, de păstrarea capacităţii menţinerii relaţiilor economice şi comerciale cu toţi actorii, şi SUA şi China. Şi asta deşi există şi un potop de teme unde în textul său sunt subliniate problemele în relaţia cu China, nevoia de simetrie şi de abordare corectă în relaţia bilaterală, inclusiv a componentelor de protejare a infrastructurii şi dezvoltărilor tehnologice, a proprietăţii intelectuale şi a intereselor strategice, cu relocarea directă a industriilor şi aducerea producţiei nestrategice mult mai aproape de casă.

În echilibrul său, pacifismul european tradiţional, multilateralismul şi nevoia de consens, Josep Borrell ajunge, raţional, la alăturarea de poziţiile obiective ale SUA, respingând totuşi tensionarea gratuită, suplimentară sau ineficientă a relaţiilor cu China. Din contra, păstrarea dialogului şi angajării poate fi un avantaj pentru UE şi e în rolul unui ministru de Externe, fie şi al UE, să menţină acest instrument. Mai mult, fără a cădea în patetism sau tezism ideologic european, Borrell identifică foarte corect faptul că o coeziune, coerenţă şi relevanţă externă ţin de situaţia internă a UE, de efectele şi reacţiile publicului european faţă de modul de gestionare a crizei, de înţelegerea şi alegerile sale, dar mai ales de situaţia reală a solidarităţii europene şi de capacitatea de a ajunge la poziţii comune.

Gestiunea globalizării, perfecţionarea democraţiei şi rezilienţa sistemului democratic-liberal şi al UE

Borrell consideră corect că avem de a face cu o criză predictibilă, despre care ştiam că se poate întâmpla, ba mai mult, care e deja la al treilea episod în ultimii 20 de ani. E prea devreme pentru concluzii şi, ca un conservator dar şi un om echilibrat, Borell consideră că nu toate se vor schimba, că impactul nu e nici atât de dramatic cât pare, nici soluţiile nu pot apărea din joben, ci tot pe linia celor deja identificate şi a instituţiilor existente. Dar, fireşte, ca orice criză, accelerează tendinţe deja manifestate, şi aici e marea surpriză, acceptarea unor asemenea tendinţe ce discutau deja şi sistemul neoliberal, şi viitorul globalizării (mai degrabă a tipului de globalizare) şi al UE sau a sistemului democratic european cu riscurile aferente.

Fără a intra în panică şi a friza extremele, din documentele oficiale Solana – cea mai bună perioadă, Europa fără duşmani, cea mai sigură – şi Mogherini – însăşi existenţa UE e pusă sub semnul întrebării - Borrell discută despre perfecţionarea şi nevoia de gestionare a globalizării pentru a adapta proiectul ideologic la realităţile şi lecţiile învăţate ale crizei dar şi la evoluţiile anterioare care arătau anumite derapaje şi efecte secundare, de la deschiderea absolută a pieţelor la statul minimal şi privatizarea competitivă, ca soluţii canonice.

China şi monopolizarea pieţelor este modelul denunţat – cu toată critica din subsidiar care nu e dirijată spre cel care a profitat de reguli (sau absenţa lor) ci către sistemul european şi occidental care nu s-a protejat. Soluţiile sale sunt rezervă strategică de produse esenţiale şi capacităţi de producţie, nicidecum protecţionism economic, relocarea activităţilor, cu segmentele strategice în Europa (şi un rol Africii, prin relocarea celorlalte aproape de Europa, şi ca soluţie pentru influenţă europeană şi diminuarea ameninţărilor directe de migraţie şi terorism venind din vecinătatea sudică) deci un compromis între eficienţa economică a costurilor şi nevoile de securitate probate cu ocazia crizei – “interesele cetăţenilor deasupra intereselor consumatorilor”. În fine, o ideea pe care am promovat-o, relocarea şi înlocuirea mâinii de muncă ieftină cu robotizarea, prezentată sub altă formă dar cu acelaşi înţeles.

Această abordare integrată a soluţiilor arată şi profunzimea, şi interdependenţa ideilor, şi sistemul deja construit de Borrell în gândirea sa, care e raţională şi coerentă, deci poate funcţiona ca argument pe multiple direcţii. Şi echilibrele lansate, şi perspectiva evitării recesiunii globale, şi legătura cu politicile europene consacrate – vezi şi conexiunea între coronavirus şi mediu, încălzire globală, ca şi cea mai de sus cu soluţia pentru Africa – dau valoare proiectului său, cu menţinerea habitatului natural al animalelor sălbatice, departe de oameni, biodiversitatea şi combaterea încălzirii globale ca lecţie învăţată contra apariţiei pandemiilor din zooepisodii şi transferul bolilor la oameni.

Rolul statului şi globalizarea, în context european

O altă componentă importantă a gândirii lui Borrell este echilibrul între stat şi abordarea globală – evitând contrapunerea naţional/nationalism-internaţionalism/global. Rolul statului este menţinut, cu relevanţa necesară, nici stat minimal din neoliberalismul clasic, nici supradimensionarea acestuia, din structuri de stânga sau variante mai autoritare. Statul trebuie să fie eficient şi să aibă instrumentele şi rolurile care-i trebuie, fără a oprima sau prevala asupra cetăţeanului şi fără a fi el însuşi sursă de legitimitate deasupra individului sau ştirbindu-i drepturile.(Borrell mai adaugă şi cu ceva nuanţe de stânga, de protecţie socială suplimentară, venite pe linia sa ideologică, ce puteau lipsi).

Însă, în acest context, Borrell abordează o temă pentru care pledez de circa 10 ani, inclusiv în perioada când eram în funcţie: crearea capacităţii strategice a statului de a anticipa şi de a pregăti societatea pentru schimbările şi provocările de orice fel ce urmează să apară, respectiv studiile prospective ca parte a bunei guvernări. Şi tot aici, soluţia nu e mai multă putere (autoritarii au performat prost), ci o putere suficientă şi bine folosită şi bine organizată. Calitatea şi nu dimensiunea statului este soluţia eficientă de echilibru.

În acest context, din nou revine în prim planul criticilor China şi nevoia reciprocităţii accesului la pieţe, a protecţiei colective europene în faţa abuzurilor şi competiţiei incorecte din partea actorilor externi, distorsiunile pieţei şi regulile investiţiilor străine mai ales din state ce nu respectă regulile. Referirile sunt direct la reţeaua 5G, dirijarea politică a pieţei şi a preluării bucăţilor de piaţă europeană de către China cu subvenţii de la stat sunt directe. Ca şi nevoia de evitare a preluărilor ostile din sectoare strategice venind din surse externe – o temă subliniată de către SUA, inclusiv în epoca Trump, în nenumărate rânduri, tot cu exemple de la nivel european, în tehnologie înaltă şi companii deţinătoare de brevete.

Şi UE trebuie să-şi recalibreze complementaritatea cu politicile naţionale într-un mod mult mai strict şi fără suprapuneri – şi fricţiuni – şi fără găuri lesne de speculat de terţi. Iar autonomia strategică excede sfera militară – nici măcar atinsă aici de Borrell – ci cei 6 piloni: reducerea dependenţelor – sănătate şi tehnologii înalte ale viitorului(baterii şi artificial intelligence); păstrarea activităţilor strategice la nivel european; protejarea infrastructurii critice de atacurile cibernetice; autonomia de decizie nesubminată de lanţuri şi ativităţi externe şi de dependenţele create; extinderea atribuţiilor UE ca reglementator în tehnologii ale viitorului; nevoia de guvernanţă globală pentru menţinerea sistemului multilateral.

Există o nuanţă de “naţionalism european” aici, ca şi o generalizare ce exclude relaţiile cu SUA – obligatorii pe zona de Securitate şi apărare, măcar pentru Europa Centrală şi de Est. Lipsesc, de asemenea, elementele de restabilire a echilibrelor economice europene, investiţii şi privatizări europene, răspândirea echilibrată la nivelul întregului teritoriu european a tehnologiei, avantajelor şi producţiei, ca element de solidaritate major. Altfel, SUA, Japonia, Coreea de Sud şi alţi parteneri neeuropeni, dar cu avantaje comparative, pot fi soluţii ce nu pot fi interzise la nivel general ca surse de tip Rusia(nepronunţată) şi China. Dacă nu, riscăm îngheţarea dezechilibrelor la nivelul situaţiei actuale, lucru inacceptabil.

Criza globală şi efectele confruntărilor ce vin

Borrell consideră drept eşec al multilateralismului şi criză globală a regulilor jocului confruntarea aproape deschisă SUA-China, ce riscă să cadă în conflict (o referire mai degrabă subsidiară decât directă) dar care a afectat imposibilitatea adoptării unei Rezoluţii a Consiliului de Securitate în materie de pandemie. Alăturat subminării Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii – indiferent de activitatea unui director sau altuia – acestea devin probleme ce reclamă coordonare internaţională şi gestiunea globalizării, bazată pe o adaptare la echilibrele modificate după sfârşitul Războiului Rece, printr-o altă balanţă de putere. Producerea în comun şi cercetarea vaccinului sau al tratamentelor de coronavirus pot fi parte a unei spirale virtuoase contrare.

Evitarea confruntării directe SUA-China şi în domeniul comerţului, şi al decuplării globale, şi evitarea haosului la nivelul comerţului internaţional sunt necesare, iar UE e interesată tocmai pentru că e cea mai dependentă şi mai afectată de eventuala decuplare sau blocaje ale comerţului global (formula subliniată aici reechilibrează criticile directe anterioare, dure şi punctuale la adresa comportamentului Chinei, chiar dacă formal vizau încapacitatea UE şi a statelor europene de a se proteja). De unde nevoia unei triade UE-SUA-China care să conlucreze pentru soluţii comune – fără a sublinia aici vreun parti-pri al UE faţă de unul din cei doi, sau vreo simetrie de greutate şi relevanţă între cele trei.

Solidaritatea europeană şi problemele diviziunilor sunt prezentate pe larg, ceea ce subliniază înţelegerea profundă şi realismul evaluării care dă temeiuri argumentelor şi soluţiilor strategice ale lui Borrell. Pro-european convins, acesta nu face critică sterilă, nu arată cu degetul şi nici nu găseşte vinovaţi, dar e corect, dur şi direct în identificarea acestor probleme, chiar dacă multe sunt vini ale Comisiei, instituţie în care lucrează azi. Economie, finanţe, ajutor umanitar, toate sunt relevate, ca şi presupuse limite ale solidarităţii europene sau confruntări intra europene şi nevoia de a crea solidaritatea reală ca prim pas spre coeziune, coerenţă, forţă şi relevanţă a UE în sine la nivel global.

Iar despre planul Marshall intern al UE, Borrell relevă direcţiile mari aplicate, chiar dacă unele înclinaţii de stânga îl trădează din nou la alegeri, deşi se păstrează în deplinul spirit european: necesarul sistemului de sănătate, sprijinirea celor care nu pot munci şi garnaţii pentru afaceri inclusiv amânarea plăţilor pentru a evita colapsul producţiei. Am putea accepta soluţia ca un plan consensual ideal, dar când va fi nevoie să prioritizăm, pentru că nu sunt resurse pentru toate, lucrurile vor deveni mai complicate, în realitate, cu perdanţi şi câştigători, sau măcar supravieţuitori. La fel şi la cei care nu pot lucra - unii nu o pot face din motive de restricţii, alţii pentru că slujbele lor nu mai există sau pentru că trebuie să se reprofileze. Priorităţile sunt diferite şi pe zona de companii şi capacitatea lor de adaptabilitate la criză.

Rezilienţa şi victoria democraţiei în criză

Borell este, fundamental, un democrat. Un european serios, afectat de excesele şi de populismul din jur. Nu se pronunţă explicit pentru că e şi un diplomat, şi implicat în conducerea unei instituţii, Comisia Europeană, controlată de un Parlament care are reprezentarea diversă. Dar înclinaţia spre argumente şi alegeri rationale este evidentă. Cu atât mai mult în criză. Alegerile sale sunt evidente, dar argumentele sunt, dacă nu surprinzătoare, excelent alese.

Astfel, Înaltul Reprezentant recunoaşte testarea sistemelor democratice europene în pandemie, dar şi tentaţia non-soluţiilor. A naraţiunilor populistă şi naţionalistă, cea autoritară versus cea democrat liberală. Ultima, ca de obicei, rezultat al dezbaterilor, chibzuinţei şi alternativelor analizate care întârzie rezultatul şi dau senzaţia de ineficienţă comparativ cu tranşarea directă a soluţiilor celorlalte. Populismul a pierdut prin absenţa soluţiilor, nevoia abordării raţionale, expertizei şi cunoaşterii – asociată îndeobşte elitei, pe care o combate necritic, fără nuanţe şi fără altă motivaţie decât o falsă democraţie dată din posibilitatea de a alege doar tiradele de post-adevăr.

Altfel, populiştii utilizează frica, simplifică şi dau soluţii tranşante, dure, aberante altfel, dar simplu de înţeles, clare - dar şi neadecvate prin lipsa de nunaţe, am spune noi. Străinii sunt vinovaţi, migranţii, eventual, globalizarea sigur, indiferent de argumente. Vinovaţii de serviciu, în tirade sforăitoare, care să acopere inadecvarea şi lipsa acestor lideri în timpul crizei. Control – frontiere sau cetăţeni – alunecări autoritariste şi amestecul adevărului cu ficţiunea sunt predicatele acestei abordări. Exploatarea situaţiei excepţionale pentru a restrânge drepturi şi libertăţi – referirea voalată la Orban este transparentă şi evidentă.

Similară e şi naraţiunea autoritaristă la fel de schematică şi cu o singură explicaţie şi soluţie: centralizare, acumularea puterii, mobilizarea tuturor resurselor într-o mână. Şi acelaşi eşec în faţa democraţiilor bine organizate şi care exercită corect şi unde trebuie puterea, care au ieşit mult mai bine din criză decât China şi Rusia, nenominalizate explicit de Borrell.

Faptul că democraţiile liberale au prevalat ca soluţii ajută substanţial, dar nu e o garanţie absolută pentru atracţia proiectului european, Dar faptele sunt de partea aceasta. Şi asta ajută şi UE pentru că diminuează amprenta şi susţinerea pentru acest tip de regimuri populiste şi extremiste de tot felul în favoarea celor raţionale şi cu soluţii concrete. UE trebuie să-şi aroge propriile merite, bazate pe ceea ce a făcut efectiv şi pe propriile atribuţii. Poate solicita oportun, alte atribuţii acolo unde i se cere să fi intervenit şi poate promova solidaritatea statelor europene ca şi sprijinul pentru relansarea economică - cu criterii, manieră şi resurse comune.

Pentru Borrell, e un moment crucial, cu posibilitatea alunecării în ambele direcţii, însă opţiunea sa, textul şi argumentele merg spre una clară, pronunţată ca atare, respectiv aprofundarea integrării europene mai departe, mai adânc, mai coerent. Fireşte că aici contează şi comunicarea, şi politicile UE transparente şi adecvate, şi închiderea rănilor crizelor trecute dar şi aplicarea lecţiilor învăţate. Ca şi ţintirea inimilor şi a minţilor cetăţenilor europeni care trebuie să ştie ce e de aplaudat şi de blamat la UE şi prin prisma atribuţiilor sale.

Pentru Borrell - deşi nu o spune direct, pentru a nu contrapune statul european structurilor europene de la Bruxelles - e important ca UE să nu mai accepte să fie vinovatul pentru lucrurile care nu merg la nivel naţional, în terţe state europene, iar avantajele europene să fie prezentate (şi decontate) ca reuşite ale conduceriilor naţionale. De aceea delimitarea de atribuţii şi complementaritatea între state şi nivelul european, cu accentuarea integrării, devine soluţia. Fără ostentaţie, fără abordare ideologică sau programatică, ci doar ca rezultat natural al analizei raţionale şi transparente.