Pe de altă parte, oficialilor de la Bruxelles le tot transmitem, de ani şi ani de zile, cu o uluitoare nonşalanţă, că totul e bine şi în parametri, că, mă rog, suntem parteneri serioşi pe care doar nişte lepre interne doresc să-i denigreze şi să le nege competenţele manageriale demne de manualele pe care nu le-au citit niciodată.

Nu e drept să generalizăm, veţi replica toţi cei iubitori de ţară şi roşind atât retrospectiv cât şi anticipativ pentru toate idioţeniile comise în numele României. Căci, veţi argumenta, nu România este vinovată pentru toate blestemăţiile făcute de unul sau altul, nu ar trebui ca numele ţării să fie mânjit sau ridiculizat doar pentru că acei unul sau altul sunt, din varii motive, tâmpiţi patentaţi care au primit o funcţie înaltă în stat.

Acceptabil raţionament, chiar stimabil, m-am lăsat şi eu dus câteodată de valul unei reacţii patriotice elemtare, mai mult de ruşine decât din convingerea profundă că aşa stăteau lucrurile. Numai că, doamnelor şi domnilor, procedând astfel, greşim fundamental. De ce? Răspunsul l-am aflat demult la Bruxelles unde, cu rare excepţii, extrem de rar ca să fie considerate excepţionale, nu o persoană sau alta contează, ci persoana respectivă în calitatea sa de ocupant(ă) a unei funcţii de responsabilitate în stat. Practic, oricât de mizerabil sună afirmaţia, se discută cu scaunul, se negociază cu funcţia şi se descoperă eventual şi omul în măsura în care este competent. Sau, dimpotrivă, dacă este precum Darius Vălcov, spre exemplu.

Iată de ce vizita la Bruxelles a domnului Tăriceanu a fost urmărită cu interesul care însoţeşte, conform manualului, fiecare prezenţă a personajului care, conform protocolului de stat, ocupă a două funcţie în stat: Excelenţa-Sa, ales al neamului, Preşedintele Senatului României. Drept urmare, dat fiind contextul excepţional din România, generator de reală stupoare pe culoarele puterii europene prin amploarea faptelor de corupţie invocate, era de aşteptat ca dl. Tăriceanu să dea o serie de mesaje de forţă, atât în numele puterii politice a momentului, cea care i-a dat funcţia de la Senat, cât şi în numele Parlamentului, eventual chiar al României.

Analiştii specializaţi pe România din diversele departamente ale instituţiilor europene  se pregăteau să analizeze fiecare cuvând, fiecare nuanţă din ce toată lumea se aştepta să fie un discurs care să conţină trimiteri de substanţă la domeniul economic, la poziţionarea ţării noastre în raport cu desfăşurările de ultimă oră din spaţiul ucrainean, ceva despre tentative viitoare de amplificare a dimensiunii diplomaţiei parlamentare. Poate un salut pentru colegii săi europarlamentari români, cei 22 care au votat în favoarea celebrului rapăort chemând , printre altele, la acţiuni ferme în favoarea sprijunirii persoanelor cu preferinţe sexuale foarte speciale. Poate, ziceau unii optimişti care nu cunosc încă nimic despre România, o indicaţie pentru susţinerea programului viitorului Summit de la Riga al Parteneriatului Estic. Poate, sperau unii lunatici, chiar un angajament cu privire la viitoare poziţie a Parlamentului României împotriva încercărilor de a acoperii parlamentarii penali, anulând astfel acuzaţiile despre clădirea unei super-impunităţi inexistente în alte ‘ări europene...

Nimic din toate astea. Absolut nimic de actualitate, nimic care să arate o tendinţă viitoare de evoluţie a României. În loc de asta, la Parlamentul European şi la Comisia Europeană, părerea mea este că s-au irosit întâlniri importante, rezultatul fiinal fiind nul.

Ce la-au învăţat oare pe dl. Tăriceanu consilierii pe care sper că-i are?

Existau două variante, una clasică de Bruxelles, alta clasică de România. Cea de Bruxelles ar fi trebui să conţină câteva măcar dintre temele care sunt de actualitate aici, în capitala Europei, prin evocarea lor România arătând posibilitatea de a juca sincron măcar într-un domeniu sau altul.

Dimpotrivă, abordarea de Dâmboviţa viza un singur lucru – îndeplinirea ireproşabilă a unui obiectiv fundamenmtal: vizită fără probleme deosebite pentru Domnul Preşedinte Tăriceanu şi neapărat un comunicat de presă extrem de favorabil pe Agerpres (f. necesar cu poze sugestive!). Asta s-a vrut, asta s-a obţinut şi, pentru a nu exista nici probleme şi, în acelaşi timp, pentru a se da impresia celor de acasă că banii contribuabilului nu au fost aruncaţi în vânt, s-au luat subiectele despre care răspunsurile erau nu numai cunoscute, dar şi scrise de dinainte.

Căci, doamnelor şi domnilor, ce i s-a spus domnului Tăriceanu a fost textul clasic, repetat până la saturaţie în ultimii ani, cu ocazia vizitelor făcute de orice responsabil politic român la Bruxelles: din punctul de vedere al Parlamentul European şi al Comisiei Europene, criteriile pentru aderarea la Schengen sunt îndeplinite demult. Nu s-a schimbat nimic şi nici nu are de ce să se schimbe, asta fiindcă decizia stă altundeva şi este determinată de evoluţii politice.

Aici, cei de la Bruxelles cu care am vorbit, au început chiar să râdă:

„păi bine, domnule, acum se găseşte omul ăsta să ceară ridicarea MCV, tocmai în ziua în care Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională pentru încălcarea grosolană a Constituţiei de către Senat în cazul unui senator al puterii propus pentru arestare preventivă?“

Circula deja, de ore bune, un material venit de la Bucureşti, tradus în mai multe limbi, conţinând detalii spumoase ale cazurilor Vâlcov-Şova, dosărel distribuit acum în mediile diplomatice şi ziaristice, mai mult ca un element de exotism sau ca element voios al zilei, în aşteptatea detonării pare-se foarte apropiată a unui dosar masiv de deturnări de fonduri europene, iarăşi, se spune, cu nume celebre, trecute şi actuale.

Chiar îi credem proşti şi neinformaţi?

Nu sunt. Închipuiţi-vă că, pe de o parte, asta era pledoaraia pacifistă şi umanistă a domnului Tăriceanu în timp ce acasă umblă procurorii prin cimitire după averile arhitectului reformei fiscale din România...şi că, doar peste câteva zile, soseşte în România vicepreşedintele Comisiei Europene, care cu Ministrul de Finanţe român ar fi trebuit să se întâlnească, printre alţii, pentru a pregăti un raport esenţial pentru credibilitatea externă a României, cel care va conţine recomandările Comisiei Europene.

Ne facem de răs. Inutil şi cu prestanţă. Dar, pentru a nu fi răi inutil, o sugestie asupra căilor legale de care ar fi putut uzita E.S. Preşedintele Senatului României: legal, orice europarlamentar poate adresa o interpelare scrisă unui membru al Comisiei Europene, iar dl Tăriceanu, teoretic, ar fi putut convinge pe unul dintre ai noştri să sară la bătaie şi să ceară oficial convocarea Preşedintelui Comisiei Europene şi a doamnei comisar de profil pentru a da explicaţii în ce priveşte ridicare MCV. Oare de ce n-a făcut-o?

Răspunsul este evident. Îl ştie până şi domnul Tăriceanu. De ce nu-l spune? Nu ştiu. Dar, de fapt, ce obligaţii are faţă de dvs.? Tot restul nu e decât garagară şi demagogie politică. Părerea mea! Dar a dumneavoastră care este?