Documentele din arhivă spun mai multe decât orice comentariu şi, din această cauză, cred că ar trebui să lecturaţi măcar câteva dintre cele mai relevante pentru a înţelege care era, pe fond, în decembrie 1989, situaţia reală de izolare în care se afla România. Şi, poate, sâ găsim şi o explicaţie pentru faptul că România nu era conectată la canalele tip multiplex care se deschiseseră între politicienii din statele comuniste şi lideri occidentali, primele tatonări, devenite conversaţii reale anticipative înspre vara lui 1989. Eram izolaţi informaţional şi devenisem o problemă deoarece, pentru ambele tabere care pregăteau marea reuniune de la Malta, devenisem un caz” tocmai fiindcă deschiderile politice ale momentului, definite prin termenul de „perestroică”, acceptate de toate statele comuniste ca şansă reală de evoluţie sau de supravieţuire a sistemului, la noi erau pe deplin şi ermetic blocate.

Relaţiile cu URSS deveneau din ce în ce mai glaciale şi, din perspectiva informaţiilor de acum, apare ca evident faptul că, pentru a păstra canalul deschis cu Gorbaciov, occidentalii îi respectau judecăţile de valoare, inclusiv cele  despre Nicolae Ceauşescu. De aici, tăierea celorlalte canale, cele care ar fi putut să fie activate şi cu România, dar şi existenţa unor foarte intense negocieri prealabile căderii Cortinei de Fier din care ţara noastră a fost exclusă.

Din „Memoriile” lui Mihail Gorbaciov apărute la Moscova în 1995, iată un pasaj absolut relevant pentru modul în care, în lagărul comunist, ajunsese să fie perceput Ceauşescu:

„Pe Ceauşescu l-am cunoscut personal încă înainte ca eu să devin secretar general. Ca secretar al CC al PCUS am avut ocazia să îl întâlnesc ori de câte ori vizita URSS. Nu era prea apreciat la Moscova şi i se luau în nume de rău ambiţiile şi relaţiile ostentative cu Vestul. Consecinţa a fost că el îşi declara şi mai răspicat părerile „deosebite” şi avansa iniţiative de politică externă ambiţioase, care nu urmăreau în nici un caz o realizare practică, ci doar întărirea, în conştiinţa mondială a propriei sale originalităţi. (...) Toate acestea erau artificiale; orice persoană, chiar şi cu o precară cultură politică, observa limpede limitele personalităţii lui şi labilitatea sa psihică. Cu toate acestea mi se părea util să eliberez relaţiile sovieto-române de umbra vreunei confruntări”.

Aceasta demonstrează că relaţiile erau cel puţin încordate, dar nu numai atunci, căci Gorbaciov nu făcea decât să continue o tradiţie de poziţionare aproape de ostilitate a conducerii politice a URSS în relaţia cu Romănia, percepută foarte clar de americani, spre exemplu, chiar în momentele în care Ceauşescu încerca „marea deschidere” cu Aministraţiile Ford şi Nixon. Puteţi accesa aici un document din arhiva Departamentului de Stat (nedatat, dar din perioada anilor 1970-1973), un plan pentru situaţii de urgenţă, ”rezultate din starea relaţiilor româno-sovietice”.

Una (dintre aceste situaţii, n.n.) este de ordin militar, plecând de la ameninţarea cu acţiunea militară, până la invazia propriu-zisă. Cealaltă este de ordin poltic, atunci când tensiunile din cadrul Pactului de la Varşovia precum şi o schimbare - posibil violentă - a conducerii din România ar putea duce la creşterea influenţei Uniunii Sovietice în România....asemenea situaţii ar avea un efect important asupra intereselor politice ale SUA şi NATO deoarece ar putea fi un semnal - şi în unele cazuri chiar ar putea duce la o revitalizare a Doctrinei Brejnev. O dominaţie sovietică crescută în România ar influenţa negativ eforturile actuale de îmbunătăţire a relaţiilor Est-Vest...şi ar pune problema protejării intereselor americane în România... Dar niciun fel de situaţie de urgenţă care să se limiteze la România nu va fi în măsură să ducă la o intervenţie militară decisivă din partea Occidentului”.

Pentru o perioadă, România fusese importantă pentru Occident ca o breşă relativ amplă prin semnificaţia politică în spaţiul comunist dar, odată cu apariţia în joc a lui Gorbaciov, el devine interlocutorul privilegiat pentru marea schimbare pe care urma să o provoace şi managerieze în tot spaţiul estic. Iar România a fost lăsată în umbra propriei sale decizii, iar fronda de odinioară se transforma, vizibil, în auto-izolare.

Context în care tensiunile între Ceauşescu şi Gorbaciov pe de o parte şi Ceauşescu şi ceilalţi lideri din blocul comunist au evoluat rapid. Mărturie, un fragment din transcriptul şedinţei Biroului Politic al PCUS din 13 noiembrie 1986. Se discutau rezultatele întâlnirii între conducătorii partidelor frăţeşti. Iată ce spunea atunci Gorbaciov, seria următoare de documente fiind reproduse din dintr-o carte de referinţă Masterpieces of History, The Peaceful End of the Cold War in Europe - Svetlana Savraskaia, Thomas S.Blanton şi Vladislav Martinovici Zubok:

„Ceauşescu a continuat să repete propria sa partitură, mai rău ca înainte, mai ales în ce priveşte tematica internaţională. Uite un exemplu: ar trebui să vorbim despre comunism în termeni tactici şi strategia noastră este «Către comunism înainte!». Cu aceste cuvinte, a aruncat un văl negru asupra perestroicii. Şi a continuat: «Care este scopul de a trece acum prin perestroică? În România, am trecut prin asta acum mult timp!». Este ca şi cum ar trebui să primească o decoraţie pentru democraţie, cu toate că România se află sub dictatura lui Ceauşescu...El este în favoarea ideii «socialism pe bază de moştenire”, a unui «socialism dinastic». A spus că nu este niciun fel de nevoie de noi forme de colaborare, dar România nu va fi împotriva folosirii unor noi formule... La nivel de CAER, Ceauşescu se autoizolează...”.

Lucrurile degenerează, mergând chiar înspre un dispreţ afişat în alt raport oficial sovietic, cel din 4 iunie 1987 când sunt relatatete remarcile făcute de Gorbaciov după vizita sa în România:

„Atunci când eu şi cu Ceauşescu ne-am prezentat în faţa mulţimii, reacţia a fost ca dintr-un difuzor muzical: «Ceauşescu - Gorbaciov!», «Ceauşescu - Pace!». Când m-am apropiat de oameni, aş fi vrut să-i întreb: mai ştiţi şi alte cuvinte?”.

Semnalele deveneau din ce în ce mai precise, cum sunt cele conţinute în Memorandumul realizat în febriarie 1989 de Institutul Bogomolov în atenţia lui Alexander Yakovlev (puteţi accesa aici rezumantul observaţiilor esenţiale în care apărea acest avertisment):

În România, regimul încă nu şi-a epuizat resursele şi, recent, a cumulat experienţa unor măsuri represive şi pe plan social în vederea menţinerii stabilităţii la nivelul societăţii”.

Pe 14 iunie 1989, avea loc o convorbire între Gorbaciov şi Helmuth Kohl în timpul căreia Cancelarul german spunea:

„Dintre toate ţările socialiste, cele mai lipsite de speranţă relaţii le avem cu România. Nu există absolut niciun fel de mişcare; doar întuneric total şi stagnare completă. Nu-l înţeleg pe Ceauşescu. Cum nu vede ce cult ridicol a creat în propria sa ţară? Nu pot să cred că el chiar crede la modul serios că a făcut din români cel mai fericit popor de pe Terra”.

Pe 5 iulie 1989, în apartamentul parizian al Preşedintelui Mitterand, se află acelaşi Mihail Gorbaciov, iar transcriera conversaţiei o găsiţi aici reprodusă din cartea lui A.S.Cerniev, principalul consilier politic al Preşedintelui URSS. Textul este deosebit de interesant dar şi cumplit (atenţie la partea de dialog care se referă la ”teroarea necesară” din timpul Revoluţiei Franceze) în perspectiva evenimentelor ce urmau să se producă în România.

Gorbaciov: Lui Ceauşescu îi e frică de democraţie. De fapt, mi-a spus că măsurile pe care le luăm acum în URSS în cadrul perestroicii, el le implementase deja în România cu 10 ani în urmă.

Mitterand: V-a spus asta? Sigur că României i-ar fi de folos perestroika. Am vizitat România cu mai mulţi ani în urmă. După aceea, nu m-am mai întors niciodată.

Gorbaciov: Probabil că Ceauşescu a conceput «un plan de măsuri» în atenţia dimneavoastră.

Mitterand: Mai precis, de câţi ani e el Secretar General al Partidului Comunist Român?

Gorbaciov: Din 1965.

Mitterand: Fiecare putere caută să-şi găsească un loc în istorie Chiar am notat ieri cuvintele lui Tacit: «întotdeauna, fiecare om ajunge la limitele propriilor sale puteri». Iată de ce fiecare democraţie trebuie să aibă un mecanism al echilibrelor politice.” 

Pentru cine avea urechi să audă, lucrurile esenţiale se spuseseră şi sentinţa fusese dată deja.Interesant este că, după seria de evenimente din ţările din centrul şi estul Europei, departamentul de politică internaţională al PCUS, pe 5 ianuarie 1990, trimite un memorandum în atenţia Comitetului Central în care admite faptul că „resursele informative specifice” ale diplomaţiei sovietice dăduseră greş în estimările trimise la Moscova, cazul României fiind dat drept exemplu:

Mai multe delagaţii din statele din estul Europei au eşuat în prevenire evenimentelor, chiar şi pe termen scurt, api au eşuat în îndrumarea acţiunilor diplomaţiei sovietice pe canalul corect. Politica noastră din România ne oferă cel mai izbitor exemplu în acest sens.

Au existat câteva erori serioase de politică externă, datorate unui spirit învechit de loialitate către un grup restrâns de lideri politici. Cea mai serioasă dintre aceste erori: vzita lui M. Gorbaciov în România (1989), decorându-l pe Ceauşescu cu «Ordinul Lenin» şi trimiţând la ultimul congres al PCR o delegaţie de foarte înalt nivel”.

România era izolată, urma să rămână încă ceva timp, dacă nu izolată complet, ci cel puţin altfel tratată decât celelalte ţări provenind din lagărul comunist. Cât de mult ne-au costat toate acestea şi cât de mult au persistat memoriile negative privind ”excentricitatea” României? Cât de mult am alimentat noi înşine acest proces după decembrie 1989?

Deja, pentru asta, nu mai e nevoie de documente din arhive. Ştiţi bine, vedeţi şi acum desfăşurarea de jocuri într-o ţară care parcă nu se poate aduna, uni şi prospera în jurul unui proiect. plină în continuare de ură, intoleranţă, apeluri la violenţă....

Din nou, ca atunci în '89, lumea este în punctul vizibil al unei mari schimbări care se negociază de mai mulţi ani de zile prin contacte pe canale profunde şi ultra-sensibile. Acum se schimbă raporturile de putere, acum vor ieşi la suprafaţă noile înţelegeri continentale şi globale, se va începe aplicarea în teren a noii formule negociate de securitate.