Iugo-nostalgia, sentimentul care îi cuprinde şi pe tineri

0
Publicat:
Ultima actualizare:

La aproape trei decenii de la dispariţia Iugoslaviei socialiste, numeroşi sârbi, printre care mulţi tineri dezamăgiţi de eşecul tranziţiei, se declară nostalgici după federaţia care astăzi e spartă în şapte entităţi

Iugoslavia „este ţara noastră“, spune Stane Gledj Radulovici, o croată din Dubrovnik care şi-a găsit locul la Belgrad. „Plâng de fiecare dată când vorbesc despre ea“, continuă femeia, cu o voce stinsă şi privind în gol.

De la trecerea la socialism, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, şi până la destrămarea sa, la începutul primei părţi a ultimului deceniu din secolul XX şi apoi în a doua parte a primului deceniu din secolul XXI, Iugoslavia a reunit şapte entităţi: Serbia, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Slovenia, Macedonia de Nord, Muntenegru şi Kosovo. Procesul de separare a fost dureros, marcat de războaie crunte, zeci de mii de morţi, embargouri şi sărăcie, iar mulţi nu reuşesc încă să treacă peste această perioadă de grele încercări şi o compară de regulă cu anii mai stabili anteriori ei. Cei predispuşi la o astfel de comparaţie sunt dominaţi de un sentiment numit „iugo-nostalgie“, prezent atât în rândul celor care şi-au trăit copilăria şi tinereţea în Republica Federativă Socialistă Iugoslavia, cât şi în rândul celor care o ştiu din povestiri, scrie Anastasia Marcellin pe portalul slate.fr.

Viaţa în Iugoslavia lui Tito

Miloş Nicici, profesor de studii culturale la Universitatea din Belgrad, explică iugo-nostalgia prin prisma celor de la vârsta mijlocie în sus: „Când eşti tânăr, totul pare frumos. Şi astfel oamenii au tendinţa să îşi amintească de acea perioadă în mod plăcut, neluând în seamă aspectele negative“.

În general, iugo-nostalgia se concentrează pe Iugoslavia lui Tito, care a condus ţara din 1945 până la moartea sa, în 1980. Sub deviza „Fraternite şi unitate“, a dus o politică internă ce le-a permis republicilor iugoslave să rămână la un loc şi să cunoască o oarecare prosperitate economică. De exemplu, între 1952 şi sfârşitul anilor ’70, Iugoslavia a înregistrat o creştere medie a PIB-ului de aproximativ 6%, un ritm superior fostei Uniuni Sovietice sau unor ţări din Europa de Vest.

Născută în 1953 la Dubrovnik, acum în Croaţia, Stane Gledj Radulovici s-a mutat la Belgrad în 1972 pentru a studia ştiinţe politice. Îşi aduce aminte cu emoţie de primii paşi făcuţi departe de casă: „Venisem dintr-un oraş mic. La Belgrad, educaţia era gratuită, căminele studenţeşti erau în stare bună, sistemul de sănătate era gratuit, puteai obţine un apartament“. A avut numeroase locuri de muncă, de la angajată necalificată într-o fabrică până la organizatoare de evenimente. Acum îşi ţine memoria trează vânzând suvenire cu tematici iugoslave în Parcul Kalemegdan, din centrul Belgradului.

Surprinzător, pe lângă cei care s-au născut şi au crescut în fosta Iugoslavie, iugo-nostalgia se observă şi în rândul multor tineri. Indiferent că au apărut pe lume în timpul destrămării sau la scurt timp după, cu toţii au auzit de fostul stat. „Acest sentiment de iugo-nostalgie din rândul tinerilor este un semn al dezamăgirii faţă de problemele contemporane, îndeosebi faţă de eşecul tranziţiei“, este de părere Branislav Dimitrijevici, profesor de istoria artei şi culturii vizuale la Şcoala de Artă şi Design din Belgrad.

Prăbuşirea paradisului

În concepţia lui Tito, toţi „erau doar iugoslavi şi diviziunile nu existau. Şi chiar dacă existau, nu contau“, relevă Miloş Ninici. Însă era o concepţie fără temei, ceea ce s-a văzut după moartea lui Tito. „Era o eroare, bineînţeles. Dacă diviziunile nu ar fi existat, nu am fi avut războaie“, continuă profesorul Ninici.

Iugoslavia socialistă s-a dislocat puţin câte puţin prin conflicte interetnice sângeroase. Vizaţi de embargouri ONU şi sancţiuni internaţionale, sârbii au fost cel mai dur afectaţi de procesul destrămării. PIB-ul pe cap locuitor a scăzut dramatic pe teritoriul sârb, de la 3.240 de dolari în 1989 la 1.450 de dolari în 1999. Rata şomajului a crescut ameţitor, de la 14% în 1991 la 39% în 1993.

„Războaiele interetnice din anii 1990 au provocat o prăbuşire imensă, un fel de prăbuşire a paradisului. Mai ales pentru sârbi, care au fost demonizaţi pe acest fond. La început, oamenii s-au întrebat ce s-a întâmplat. Apoi, au început să regrete perioada de dinainte de războaie“, subliniază Miloş Ninici.

Peste toate astea, bombardamentele lansate de NATO asupra Belgradului în 1999 au lăsat urme psihologice. „Aş fi putut să mă întorc acasă, dar am rămas la Belgrad. Era un moment de răscruce, puteai fi bombardat în orice moment, în orice loc. Era înfricoşător să urmăreşti bombele şi să ghiceşti unde aveau să cadă“, mărturiseşte Stane Gledj Radulovici.

Odată cu retragerea sancţiunilor internaţionale în 2000, a început o perioadă de trecere spre democraţie şi economia de piaţă. Totuşi, criza nu vrea să se lase învinsă. În prezent, 27% dintre cei care reprezintă populaţia activă a Serbiei nu au un loc de muncă. Colac peste pupăză, peisajul politic este dominat de corupţie şi instabilitate.

Într-o astfel de situaţie, tentaţia este să priveşti spre trecut. Cu toate că nici pe vremuri lucrurile nu erau perfecte, ele păreau totuşi mult mai bune decât astăzi, notează Anasastasia Marcellin.

Sârbi sau iugoslavi?

În 2019, iugo-nostalgia este adânc înrădăcinată în societatea sârbă. Picturi cu celebrităţi iugoslave ornează clădiri din centrul capitalei Serbiei, cafenele sau expoziţii îi sunt consacrate fostului stat socialist, în timp ce simbolurile iugoslave revin la modă.

Mormantul lui Isof Broz Tito FOTO Profimedia

Mormântul lui Iosif Broz Tito FOTO Profimedia

Locul care reflectă cel mai fidel acest sentiment este Muzeul Iugoslaviei, situat la periferia Belgradului. Este un loc plin de nostalgie, pentru că aici se află mormântul lui Tito, adăpostit în „Casa Florilor“. Pe lângă mausoleul lui Tito, muzeul găzduieşte diverse expoziţii despre viaţa cotidiană din Iugoslavia. Primeşte cei mai mulţi vizitatori în fiecare an la 25 mai, ziua naşterii fostului lider iugoslav. Un bătrân stabilit în Canada vine anual aici în această zi din 1980 încoace. „Sunt mulţi asemenea lui, cu un picior în prezent şi cu celălat în trecut“, remarcă un sârb care se descrie drept conservator.

Când legătura dintre trecut şi prezent este atât de sfâşiată, cum îţi defineşti identitatea? „Mă simt iugoslav“, admite Branislav Dimitrijevici, născut în 1967. „Membrii familiei mele provin din diferite regiuni ale Iugoslaviei. Eu trăiesc acum în Serbia, dar am rude în Slovenia şi în Bosnia“, nuanţează el.

Şi Stane Gledj Radulovici se confruntă cu o dilemă familială de acest tip: „M-am născut în Croaţia, soţul meu este muntenegrean, soacra mea este o musulmancă din Bosnia. Oare care-i naţionalitatea fiicei mele?“, se întreabă ea. Răspunde după o scurtă pauză: „Suntem iugoslavi pentru totdeauna“.

Europa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite