Cu o ţară care doar astfel va începe astfel să prospere, eliberată de jugul deciziilor europene, deschizându-se larg ofertele de cooperare internaţională.

De ce nu, e posibil, căci, aşa cum am văzut, propaganda, oricât ar aduce ea ca propuneri nefezabile şi pur populiste, complet nerealiste din punct de vedere economic, a convins ego-ul britanic în care persistă încă amintirea strălucirii imperiale la care se adăuga credinţa nestrămutată în promisiunea solemnă făcută de Donald Trump privind semnarea acelui tratat suprem de liber-schimb, fără precedent în istorie, care urma să fie soclul pe care să se clădească soclul devenirii Marii Britanii în stil nou, adică desfăcută pe deplin de Uniunea Europeană.

De ce n-ar merge un pariu asemănător şi în Italia, mai ales dacă, aflat în plină campanie electorală şi în pierdere de sprijin popular, Trump n-ar dori să repete un angajament similar? Ce l-ar consta? Replici indignate din partea europenilor? Mult îi pasă! Dimpotrivă, ar entuziasma din nou extrema dreaptă care rămăsese fără argumente în a comenta avantajele spargerii UE după ce s-a văzut, pe timp de pandemie, că foarte puţine ţări pot rezista singure şi că, până la urmă, într-un fel sau altul, se ajunge tot la nevoia de accesare a banilor europeni.

Pentru senatorul italian, Europa unită este un eşec, aşa cum se declara pentru revista franceză Marianne: „Europa politică nu este neterminată, pur şi simplu e un adevărat eşec. În marile probleme politice, străluceşte prin absenţă şi nu este în stare să adopte linii directoare comune. Nu cred că Europa îşi poate modifica traiectoria. Atunci când un edificiu este fragilizat, cu cât încerci să-i schimbi traiectoria, cu atât de prăbuşeşte mai repede.

Adoptarea monedei unice europene este o eroare fundamentală. Euro nu este decât un Deutschemark uşor devalorizat, de aceea Germania a reuşit mai bine într-o uniune germanică. Europa a reprezentat un exerciţiu de vanitate şi doar Franţa şi Germania au profitat de asta. Contrat unor partide care-şi propun să modifice aspectul UE, eu spun: să plecăm, nu putem schimba Europa, nu are sens schimbarea cursului acestui proiect, este prea târziu. Italia trebuie să redevină stăpâna propriului său destin".

Există însă noutăţi majore faţă de tehnica BREXIT. Ar fi depăşită, deoarece e lentă şi depinde de prea multe instituţii ale sistemului democratic. Pentru senatorul italian şi partidul său, lucrurile vor fi mai simple deoarece ieşirea din UE va face parte din propunerea electorală şi referendumul în acest sens va avea doar valoare consultativă. Aşa că, caz de victorie „vom face acorduri cu UE care are nevoie de Italia“. Va reinventa „gramatica politică italiană“ în care problema datoriei externe nu va mai reprezenta o problemă.

De unde vor fi obţinuţi banii? Foarte simplu, prin naţionalizarea sectoarelor strategice odată cu abolirea autonomiei Băncii Centrale Italiene şi desfiinţarea obligaţiei de a avea un buget echilibrat, odată cu impunerea revenirii la obligaţia legală a protecţiei salariilor.

Discursul acesta, împreună cu promisiunile asociate, s-a mai auzit nu demult în Italia şi a avut chiar o foarte scurtă perioadă de glorie care a adus la putere combinaţia între Liga Nordului a lui Salvini şi formaţiunea „5 Stele“ din care a făcut parte şi senatorul Paragone (fiind exclus la început de ianuarie datorită discursurilor virulente împotriva alianţei la guvernare între acest partid şi PD). Giani Paragone a fost directul unui zar care chiar a contat din punct de vedere al ideologiei independentiste, de extremă-dreapta şi antieuropeană: La Padania, cotidianul Ligii Nordului, apoi director adjunct al cotidianului Libero şi realizator de emisiuni politice la RAI şi LA7.

Nu mai putem să fim supuşi şantajului ţărilor care ofensează marele prestigiu al Italiei. Spun NU acestei Europe şi reîncep cu Italia căci vreau să mizez pe suveranitatea unui Stat care are la dispoziţie toate cărţile de care are nevoie pentru a le juca pe toate pieţele.

Gianluigi Paragone, declaraţie pentru Reuters.

Se şi poate? Sigur, orice e posibil. Totul depinde - şi aici senatorul italian are mare dreptate - de numărul anti-europenilor activi care vor dori să-i sprijine platforma care are în jur de 5% din electoratul actual, în condiţiile în care, absolut sigur, va beneficia de solidaritatea europeană a partidelor din aceeaşi familie şi aflate pe trend ascendent în ţările occidentale. Dar mai există şi un alt factor major de care trebuie ţinut cont: realitatea lumii în care trăim, dominată acum şi pe mult timp în viitor de efectele nemiloase ale pandemiei. Şi am văzut ce probleme uriaşe crează mentalitatea de tip „lup singuratic“, precum Trump, Bolsonaro şi Boris Johnson, iar Italia este extrem de departe de a reprezenta unui pol financiar sau de atracţie pentru pieţele financiare la lumii care au reacţionat pozitiv doar la posibilitatea ca UE să acţioneze politic ca un tot unitar.

Paragone încearcă să reînvie ideea că există de fapt nu una, ci două coloane vertebrale ale Europei, cea nordică pe care o respinge din start şi cea sudică, eventual cu Franţa în frunte, care să se constituie într-un nou parteneriat. Ceea ce uită să adauge este că, în acest caz, speranţa reală ar fi ca Franţa să devină finanţatoarea de criză a sărăciei sudului, ceea ce nu cred că Macron doreşte sau poate să facă, chiar presupunând că ar avea o bruscă revelaţie de tip napoleonian.

Să aşteptăm şi să vedem ce se alege şi de povestea asta. Cu o singură întrebare suplimentară: dacă tot îl apreciază pe Nigel Farage, s-a contaminat de la acesta şi de dragostea proverbială pentru români a politicianului britanic care ne transformase în principala ameninţare în argumentaţia sa pentru BREXIT? Dacă da, atunci când îl vom auzi şi pe Paragone pronunţându-se despre o eventuală „problemă cu românii din Italia“ pentru a argumenta nevoia de ITALEXIT?