INTERVIU „Spargerea UE ar putea începe cu ieşirea Greciei din zona euro, urmată de Germania”

Irnerio Seminatore, preşedinte-fondator al Institutului European de Relaţii Internaţionale din Bruxelles Foto Arhiva personală

Irnerio Seminatore, preşedinte-fondator al Institutului European de Relaţii Internaţionale din Bruxelles şi director al Academia Diplomatica Europea, a acordat un interviu pentru „Adevărul”. El spune că, în zona euro, Germania se mulţumeşte deocamdată cu o hegemonie economică, însă este circumspectă privind hegemonia politică. Irnerio Seminatore este doctor în drept şi sociologie şi autor al mai multor cărţi de analiza geopolitică.

Care este posibilitatea unei crize majore la nivel european, care să ducă la activarea celui mai pesimist scenariu, şi anume spargerea UE?

 ExExistă un asemenea scenariu. Analiza se poate face plecând de la două criterii: cel economic şi cel politic. Să vorbim în primul rând de cel economic, cel care ar putea fi amorsat prin eventuala ieşire a unei ţări din zona euro, ceea ce ar însemna un fel de negare a tot ceea ce a constituit efortul de până acum pe linia unificării europene, în ultimii 60 de ani. 

Procesul acesta ar putea să înceapă cu ieşirea Greciei din spaţiul euro şi, conform previziunilor unor analişti politici şi economici, ar putea continua chiar cu ieşirea Germaniei din acest spaţiu. De fapt, chiar şi acum observăm că există cu certitudine un hiatus între ceea ce înseamnă zona euro a ţărilor din nord şi cea a ţărilor din sud, asta dacă luăm în considerare parametrul îndatorării statelor şi pe cel al reformelor dorite de Germania, motorul economic al întregii UE, mai precis introducerea “regulii de aur” la nivelul tuturor economiilor cu probleme.

Distanţa din ce în ce mai mare care se observă acum între economiile din nordul şi sudul Europei este provocată nu numai de existenţa unor reglementări juridice diferite, dar şi de capacitatea diverselor structuri economice de se putea reforma structural, de a adopta la modul real criteriul invocat de Germania, cel al unei mai mari competitivităţi internaţionale.

 Celalalt criteriu este cel al relansării economice, subiect foarte important pentru că el provoacă acum o divergenţă doctrinară: relansarea facută prin ofertă sau pe baza cererii, divergenţa provocată de culoarea politică, dar şi de necesităţile sociale diferite din cele două zone. Dacă ipoteza pe care o discutăm pleacă de la ieşirea Greciei din spatiul euro, mişcare urmată, în timp, de alte ţări pe care nu le-aş nominaliza acum, atunci consecinţele politice ar fi extrem de grave. Şi cred că, la nivelul structurilor politice, inclusiv al celor din Germania, există acum o conştientizare a faptului că aşa ceva se poate întâmpla. În acelaşi timp însă, în declaraţiile publice, scenariul este considerat imposibil de conceput. El este însă dorit de extremiştii neo-liberali şi cu certitudine, scenariul corespunde speranţelor clasei politice din Rusia, ale lui Vladimir Putin şi ale colegilor săi, care îşi doresc crearea unei zone de mai mare integrare economică între Germania şi Federaţia Rusă. 

Îl puteţi descrie mai precis?

Pe plan intern, s-ar declanşa rivalităţi economice cărora li s-ar adăuga rivalităţile politice, iar pe plan extern s-ar crea un nou pol de putere prin ruperea celor două previzibile acum, adică UE pe de o parte şi Federaţia Rusă pe de altă parte, plus coroana sa circulară de state cu statut de integrare posibilă, adică Ucraina, Belarus, Kazahstan, Uzbekistan, plus câteva alte ţări din zona Caucazului. Este deci o ipoteză pe care o putem exclude în această lume multipolară în care trăim acum, dar fără o definiţie încă foarte clară a polilor de putere existenţi.

Ceea ce ne duce la criteriile politice ale scenariului de care vorbeam la început.

Dacă privim la fotografia geopolitică a realităţii interne a UE, dacă luam în consideare “greutatea” reală a statelor membre UE, vedem că există o ierarhie implicită, dar niciodată recunoscută ca atare.

Cea care duce la imaginea unei Europe cu trei viteze?

Ceea ce vedem, analizând această fotografie, este că o asemenea ierarhie există în organizarea zonei euro. Repet, ea există chiar dacă nu este recunoscută ca atare. Pe de o parte Germania şi Franţa, apoi restul ţărilor. Germania nu ar dori să-şi asume întreaga responsabilitate, cel puţin într-o primă perioadă, nevrând să rămână singură tocmai din cauza considerentelor economice de care am vorbit la început. Atât discursul oficial cât şi cel neoficial al clasei politice germane din cele două partide politice dominante din aceasta ţară arată că Germania s-ar mulţumi să gestioneze momentan poziţia de hegemonie economică, cu frâne politice care să interzică ţării implicarea într-o poziţie de hegemonie politică mai importantă decât în prezent. 

Poate exista un refuz faţă de acest “nucleu dur”? Cine conduce cu adevărat Europa în redefinirea lumii polilor de putere? Linia de conduită cea mai logică, mai raţională şi mai puţin primejdioasă ar fi cea conform căreia Germania să reprezinte centrul director al politicii economice şi să se afle într-un parteneriat cu Franţa, ţară actualmente diminuată ca putere economică , dar şi politic, din cauza guvernării actuale, şi care şi-ar putea asuma rolul de consilier principal şi, într-un anume fel, de paravan.

 Nucleul dur nu mai este cel din trecut, ci se defineşte în raport cu o noua etapă din viaţa UE şi în domeniul relaţiilor internaţionale. Fără acest nucleu, Europa nu poate exista. Dar nu e deloc uşor ca această idee să fie acceptată şi de statele mici şi mijlocii. Care au un spirit revendicativ. Orice poziţie a unui stat care nu are nici resurse şi nici puterea necesară este una de “have not” , deci bazată pe revendicări şi, ca atare, de perturbator posibil al jocului. În consecinţă, aşa cum spuneaţi, Uniunea Europeană trăieşte acum realitatea celor trei zone de putere, asta pentru că ţări precum Grecia, Bulgaria sau România se află în situaţia de a fi plasate în zona a treia. 

Un fapt care nu este uşor nici de digerat şi nici de asumat. Iar în acest context, la nivelul UE, reacţia previzibilă a fost cea de întărire a coeziunii şi a rolului instituţiilor europene. Asta pentru că, cu cât se simte mai mult îndepărtarea periferiei de centru, cu atât mai mult centrul exercită o funcţie polarizantă de exercitare autonomă a deciziei. Asta se traduce prin puteri mai mari delegate Consiliului European şi statelor membre care, în realitate, sunt singurele puteri decidente în condiţiile în care instituţiile europene nu dispun de o putere proprie.

Care ar fi consecinţele scenariului respectiv pentru Uniunea Europeană în general şi pentru ţările aflate în zona estică a Europei?

Dacă se ajunge la o ruptură la nivelul UE, mai întâi printr-un lent proces de dezagregare, urmat mai apoi de o implozie, o criză internă extraordinar de gravă în care s-ar simţi influenţa factorilor imigraţie islamică coroborată cu proteste sociale, atunci nimeni nu poate să prevadă care va fi viitorul. Sunt două mari scenarii posibile: primul prevede o dezagregare lentă, implozia şi apoi dispariţia efectivă a Europei de pe harta marilor puteri ale lumii. Asta dacă nu cumva, într-un asemenea moment, o ţară puternică, care nu poate fi decât Germania, nu îşi asumă leadershipul. Nu cred într-o “Uniune Europeană II” formata din ţările lipsite de putere şi influenţă pentru că, dacă aşa sunt acum, aşa vor fi şi pe viitor. 

Ce s-ar întâmpla, spre exemplu, în cazul unei evocate Uniuni euro-mediteraneene, unde Franţa ar fi ţara care ar prelua drapelul unei noi Europe. Politic vorbind, ideea nu este absolut deloc viabilă şi deloc privită cu ochi buni de SUA, fiind mereu la cheremul imponderabilelor, mai ales a celor care-şi au rădăcinile în spaţiul Mediteranei. 

Pe de altă parte, ţările care au intrat în UE în ultimul val al extiderii trec printr-o perioadă de tranziţie dureroasă şi foarte complicată şi ar putea fi seduse de idea unei reîntoarceri înspre o zonă de influenţă în care Federaţia Rusă să poată juca un rol. Un rol pe care nu-l are şi nici nu-l poate avea. Aceste ţări sunt marcate şi de imposibilitatea găsirii unor mişcări alternative, o uniune de liber-schimb cu Turcia, spre exemplu. Nu se poate imagina o asemenea zonă nici cu Ucraina şi nici măcar cu Rusia, ţara care are acum un statut de “rentier” şi priveşte altundeva. Nu sunt nici considerate ca o soluţie importantă de investiţii, pentru că nivelul procesului de restructurare a pieţelor lor economice interne face ca rentabile să fie maximum nivelele întreprinderilor mici şi mijlocii. Iar investiţiile pe acest sector sunt deja făcute.

Iată de ce aceste ţări privesc spre Germania ca spre marea soluţie de viitor, atât pe plan politic cât şi economic. Sau, alta soluţie posibilă, ar fi relaţiile mai strânse cu ţări din sudul Europei, mai aproape de ele, cum ar fi Italia. Economic, ar fi o soluţie pentru identificarea unor posibilităţi de investiţii dar, pe plan politic, nu asta e soluţia, nici pentru Italia şi nici pentru ţările respective. În plus, mai există un factor suplimentar de agravare a situaţiei: prezenţa masivă a islamismului a cărui ideologie antieuropeană poate inflama întregul spaţiu mediteraneean. Întrebarea este cât poate afecta asta ţările din sud-estul european.

Ţările respective au de suferit, în plus, şi de pe urma nerezolvării “conflictelor îngheţate”, atât cele din Caucaz cât şi, mult mai aproape de România, a celui din Transnistria. România mai are o resursă, o decizie ideologică, de a se arunca în braţele SUA, aşa cum a făcut Polonia, dar nu trebuie să uite că SUA nu vor interveni în aceste regiuni pe care le consideră acum a fi de competenţa UE. În plus, un sprijin direct din partea SUA ar fi resimţit ca un sprijin din partea extremismului ideologic de dreapta din SUA şi nu al SUA în integralitatea sa. Un element care ar conduce mai apoi, în interiorul ţării, la mai multă divizare şi exasperare între dreapta şi stânga. O situaţie care nu este de dorit pentru că reprezintă o fundatură şi pe plan politic , şi pe plan economic.

În chip de conluzie la acest interviu, permiteţi-mi totuşi să remarc că, tocmai datorită faptului că a existat o conştientizare a pericolului, Europa a reuşit să se mişte relativ rapid şi asta a făcut ca perioada cea mai tulbure să fi fost depasită, iar ruptura să poată fi evitată. Asta pentru că s-a înţeles că nu poate exista o alternativă reală sau un proiect realist alternativ la Uniunea Europeană de azi.