INTERVIU Româncă din Bucovina de Nord: „Ne poate salva doar iubirea faţă de grai şi neam”
0
Există o cumsecădenie aparte, la conaţionalii ce nu şi-au uitat obârşia, chiar dacă acum trăiesc dincolo de graniţa impusă României, pe pământ bucovinean, cel furat iniţial de creionul bont, imperial, mânuit cu cinism, la Kremlin. Că aşa stau lucrurile o probează şi interviul pe care a acceptat să mi-l acorde o domniţă, ce nu şi-a pierdut credinţa în forţa renaşterii neamului românesc.
Dialogul redat mai jos este urmarea consecvenţei cu care ziarista Felicia Nichita-Toma a reuşit să aducă, în publicaţia românilor bucovineni, cei încă înstrăinaţi de Patria unde soarele răsare la Bucureşti, căldura unui suflet atent la sensul de ieri, dar şi de azi, al unor cuvinte precum mama, glia, bunel, străbun, durere...
Scriitura domniţei Felicia este aidoma privirilor sale, adumbrite de condiţia tragică a fiinţei ce ştie că li s-a furat înaintaşilor, ceea ce nu i se acordă, încă, nici ei.
Libertatea de a trăi în ţara după care tânjeşte inima de româncă.
Pentru militanta, prin scris, Felicia Nichita-Toma, mai presus de evenimente trecătoare stă povestea nedevoalată a fiecărui conaţional cumsecade, căutat, găsit, îndemnat să îşi depene firul vieţii, pentru ca aceia care preţuiesc bijuteria publicistică numită Zorile Bucovinei să nu îşi piardă curajul în izbânda viitoare a naţiunii din care fac parte.
O lecţie de robusteţe psihică este interviul cu domniţa Felicia, din Cernăuţi.
*********************************
ÎN PĂDUREA VARNIŢEI AU FOST MASACRAŢI, DE GRĂNICERI SOVIETICI, MII DE ROMÂNI PAŞNICI
Am observat că majoritatea materialelor publicate de dumneavoastră, în ziarul Zorile Bucovinei sunt emoţionante reconstituiri ale unor destine de români, semeni ce nu şi-au pierdut graiul, portul şi credinţa în puterea spirituală a neamului românesc. Cum vă găsiţi asemenea interlocutori şi ce vă motivează ca să aveţi răbdarea unor astfel de demersuri publicistice?
Am văzut lumina zilei în sânul unei familii de ţărani români, din moşi-strămoşi, cu rădăcini adânci implantate în glia străbună, şi mi-am petrecut copilăria în Hruşăuţii Volocii, raionul Hliboca, fostul Adâncata, localitate ce mai poartă denumirea de Plaiul lui Vodă, sub geana argintie a legendarilor Codri ai Cosminului, unde viteazul Voievod Ştefan cel Mare a repurtat una dintre cele mai victorioase biruinţe asupra leşilor.
Nu aveam nici şase anişori când am învăţat alfabetul latin şi încă nu-l cunoşteam pe cel slavon, pe care l-am învăţat apoi la şcoală, unde, pe atunci, se scria şi citea în chirilică.
Mama, care avea o voce melodioasă fermecătoare, ne cânta cântece patriotice şi populare, iar tatei îi plăcea foarte mult lectura, citea cărţi în română.
Anume de la el am învăţat şi eu a scrie şi a citi în limba română.
Dragostea faţă de Grai, de Neam, ni s-a transmis, probabil, odată cu laptele mamei, nu se învaţă, ea e înnăscută, iar durerile şi calvarul românilor din nordul Bucovinei a început odată cu răpirea acestui colţ străbun de ţară, de către iscoadele bolşevice.
Familia noastră, ca şi aproape fiecare din nordul Bucovinei, a avut mult de suferit în acei ani de ocupaţie – bunelul după tată, Nicolae al lui Gheorghe Nichita, a fost arestat şi dus cu forţa la muncă silnică, pe ţărmurile lacului Onega, de unde nu s-a mai întors.
Cu această durere şi tristeţe în suflet au trăit părinţii şi bunica, alţi consăteni.
Am fost mereu cu sufletul alături de durerile lor, de aceea le înţeleg atât de bine tristeţile şi amarul.
Mama, Rodica Zaharciuc, e originară din satul actualmente ucrainizat, Valea Cosminului, iar tatăl, Ion Nichita, e din Hruşăuţi.
Şi unul, şi altul au locuit la o rază de vreo 2 km de simbolicul şi sfântul loc al bătăliei din Codrii Cosminului, mai bine zis, la poalele istoricului codru, nu departe de Stejarul lui Ştefan cel Mare.
Şi chiar în timpul dictaturii comuniste, în fiecare an, luni, a doua zi de Paşti, mergeam împreună, prin „pădurea de argint”, la acest simbol naţional din Codrii Cosminului, unde se mai adunau câţiva vecini, consăteni, cei cu dorul de Patrie în suflet.
De aici şi vine iubirea de Neam şi Ţară, de Grai şi Străbuni.
Majoritatea românilor bucovineni, înstrăinaţi de Patria istorică şi despărţiţi de fraţi prin sârma ghimpată, trăiesc cu dorul în suflet, păstrând cu sfinţenie graiul străbun, obiceiurile şi tradiţiile populare şi asemenea români, care îşi iubesc, cu durere de inimă, Neamul şi Limba sunt în fiecare localitate din cele 4 raioane cu populaţie majoritară românească – Herţa, Noua Suliţă, Hliboca şi Storojineţ.
Unii dintre ei – Eleonora Bizovi, Eugenia Cimborovici-Teodoreanu, Porfir Sanduleac, Eleonora Sfeclă, Elena Fedoreac, Pintilei Bileţchi, Todor Nicolaevici, Nicolae Hanchevici, Gheorghe Sucevean, Nicolae Mintencu, Gheorghe Melnic etc. – ne scriu de zeci de ani la redacţie, despre bucuriile şi durerile cu care trăiesc, alţii, mai tineri, ne găsesc singuri, trecându-ne pragul, pe cei vârstnici, care au trecut prin infernul calvarului şi masacrelor staliniste îi găsesc prin satele noastre româneşti.
Bunăoară, am scris nu puţine articole despre soarta tragică a ultimilor vieţuitori ai dramaticului măcel de la 1 aprilie 1941, din pădurea Varniţei, de lângă Fântâna Albă, unde au fost masacraţi de grănicerii sovietici mii de români paşnici ce doreau doar un singur lucru – să treacă frontiera pentru a se reuni cu rudele din România.
PRIMARII ROMÂNI SUNT POVĂŢUIŢI SĂ STEA CUMINŢI, ALTFEL VOR FI PEDEPESIŢI
Puteţi să ne explicaţi cum s-a ajuns la legiferarea, în Ucraina, a statutului limbii române, ca limbă regională şi în ce zone ar trebui să se aplice?
Spre regret, pe pământul Daciei străbune se mai abat şi în prezent negurile vremurilor vitregite.
O rană deschisă continuă să fie, pentru noi, soarta limbii materne.
Legea Ucrainei „Cu privire la principiile politicii de stat în domeniul limbilor” a fost adoptată de parlamentul ucrainean şi semnată de preşedintele Viktor Fedorovici Ianukovici, în vara anului precedent, fiind una din promisiunile electorale ale Preşedintelui Ucrainei, pentru a atrage electoratul din regiunile estice, unde majoritatea locuitorilor sunt vorbitori de limba rusă.
De aceea, în regiunile Doneţk, Zaporijja, Lugansk, Dnipropetrovsk, Odesa, Republica Autonomă Crimeea etc. legea respectivă, doar timp de o lună, a obţinut statutul de limbă regională, adică a fost egalată cu limba ucraineană, de stat, urmând să fie folosită în toate sferele de activitate.
Pe când limba română a obţinut acest statut doar în câteva unităţi administrative, din regiunea Cernăuţi– Ţinutul Herţa, localităţile Tărăsăuţi, Mahala şi Boian, raionul Noua Suliţă, Iordăneşti, Suceveni, Voloca, Oprişeni, raionul Hliboca, Ciudei, Ropcea, Pătrăuţii de Jos, Crasna, raionul Storojineţ, în toate localităţile cu populaţie românofonă, din regiunea Transcarpatică.
Conform legii respective, româna, în cazul nostru, ar trebui să obţină statutul de limbă regională, în localităţile unde românii constituie 10 şi mai multe procente din numărul populaţiei.
Însă numărul mic al satelor româneşti din nordul Bucovinei ce a adoptat Legea cu privire la funcţionarea limbilor în Ucraina poate fi lămurit prin faptul că statul ucrainean nu e cointeresat ca Româna să fie la ea, Acasă, ci dimpotrivă, prin diverse metode perfide, se ucrainizează şcolile şi, în genere, satele noastre româneşti.
De exemplu, în 2004, în regiunea Cernăuţi funcţionau 87 de şcoli, cu predarea în limba română şi 18 mixte, ucraineano-române, iar în prezent activează doar 70 de şcoli româneşti şi 15 mixte.
Astfel, timp de 9 ani, numărul şcolilor cu limba română de predare s-a redus cu 17 unităţi.
O altă cauză constă în faptul că primarii satelor româneşti din ţinut sunt „invitaţi” la organele respective şi povăţuiţi să stea cuminţi la locul lor călduţ, altfel vor fi pedepsiţi.
DORIM SĂ TRĂIM ÎN LIBERTATE, NU ÎN UNIUNEA VAMALĂ
Cum se vede Uniunea Europeană, din Bucovina de Nord?
Aspiraţiile noastre, ale românilor din nordul Bucovinei, sunt să ne vedem alături de Patria noastră istorică în marea familie europeană, dar nu în Uniunea vamală, unde suntem invitaţi de Rusia şi unde se mai află Kazahstan şi Belarus, căci nu dorim să ne trezim din nou în braţele „fraţilor mai mari” şi să ne întoarcem la totalitarism, ci să trăim în libertate şi democraţie, să ni se respecte drepturile constituţionale, de populaţie autohtonă, de minoritate naţională, să trăim ca oamenii civilizaţi, într-un stat de drept.
SĂ NU FIM UITAŢI DE PATRIA MAMĂ
Ce ar mai trebui să facă România, pentru conaţionalii noştri, care trăiesc acum pe un teritoriu administrat de Kiev?
Patria noastră istorică ar trebui să insiste pentru semnarea acordului privind micul trafic de frontieră, asta ca să nu mai avem nevoie de vize, când ne vizităm rudele şi prietenii, să fie, în sfârşit, găsită calea înţelegerii între ministerele de învăţământ ale Ucrainei şi României, pentru semnarea acordului privind schimbul de tineri ce studiază în ambele ţări, să le fie recunoscute diplomele.
În genere, să nu fim uitaţi de Patria-mamă, căci anume acum, ca şi cu peste 70 de ani în urmă, când am fost înstrăinaţi de Ţară, avem nevoie de înţelegere, sprijin şi susţinere.
DE CE UNII PATRIOŢI DEVIN PATRIHOŢI?
Posibil că aţi fi aşteptat şi o altă întrebare. Care ar fi fost aceasta şi ce răspuns aţi fi dat la ea?
Am un şirag infinit de dureri, care planează sub semnul întrebării.
Regretabil e şi faptul că multe dintre ele sunt retorice.
De ce statul ucrainean a sistat finanţarea celui mai vechi şi popular ziar de limba română, din Ucraina – „ZORILE BUCOVINEI”?
Fiindcă publicaţia apără interesele românilor băştinaşi, scrie despre problemele, durerile şi aspiraţiile lor, pledează pentru păstrarea graiului şi identităţii naţionale.
De ce la unii conaţionali dragostea de bani e mai mare decât iubirea faţă de Grai şi Neam?
De ce doar cântăm, dansăm şi ne înveselim, când graiul matern plânge, când limba străbunilor e în gură de moarte?
De ce unii români îşi înstrăinează copiii, dându-i la alte şcoli decât româneşti?
De ce valorile spirituale nu mai sunt în prezent la modă, banul fiind mai presus de toate?
De ce unii patrioţi devin patrihoţi?
Răspunsurile urmează să le aflăm în noi înşine.
Spunea un înţelept că frumuseţea va salva omenirea.
Sper că o va face dragostea.
Or, pe noi, românii, ne poate salva doar iubirea faţă de Grai şi Neam, dacă în oaza sufletului nostru sălăşluiesc sacrele idealuri ale înaintaşilor, pentru care ei s-au sacrificat.
Sărut mâna, domniţă Felicia, pentru această electrizantă dizertaţie - născută din dragoste. De ţară.
Se încarcă comentariile...
