Florian Pinţă s-a născut la data de 5 aprilie 1954. După absolvirea Liceului Militar, în 1973, a urmat cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri Activi, arma infanterie (1973-1976), Academia Militară din Bucureşti, Facultatea de Comandă şi Stat Major (1983-1985), Colegiul de Comandă şi Stat Major (1989), Colegiul Superior de Stat Major (1995) şi apoi Colegiul NATO pentru generali, Italia (2005).

În ascensiunea sa, în cariera militară a mai absovit un curs de comandanţi de batalioane (1982), un curs de limbă engleză - Canada (1997), un curs de operaţii în sprijinul păcii, pentru comandanţi, în Norvegia (2002), un curs cu profil similar, dar axat pe luarea deciziilor, în SUA (2003) şi un curs de pregătire didactică, la Departamentul pregătirii personalului didactic universitar din Ministerul Educaţiei şi Cercetării (2007). În anul 2006, a obţinut titlul de doctor în ştiinţe militare.

După decembrie 1989, este numit şef de stat major al Diviziei 1 Mecanizate (1990-1992), după care avansat la gradul de colonel (1992), devine ofiţer de stat major la Secţia de Instrucţie Infanterie, din Comandamentul Forţelor Terestre (1992-1993). În anul 1993 este transferat în Statul Major General, ca şef de birou la Inspectoratul pentru Infanterie, Vânători de munte şi Blindate (1993-1997) şi apoi şef de secţie în cadrul Direcţiei Doctrină şi Instrucţie (1997-1998).

Îndeplineşte funcţiile de şef de stat major al Armatei 1 (1998-2000) şi apoi al Corpului 1 Armată Teritorial - noua denumire a Armatei 1 (2000-2001). La data de 29 noiembrie 2001, colonelul Florian Pinţă este înaintat la gradul de general de brigadă, fiind numit comandant al Brigăzii 282 Mecanizate (2001-2003).

Generalul Pinţă îndeplineşte apoi funcţiile de director al Statului Major al Forţelor Terestre (2003-2004) şi locţiitor al şefului Statului Major General (2004-2006). Între timp, este înaintat la gradele de general-maior, la 9 iulie 2004 şi general-locotenent, la 15 februarie 2006. La data de 3 noiembrie 2006, generalul-locotenent dr. Florian Pinţă a fost numit în funcţia de comandant al Comandamentului 2 Operaţional Întrunit "Mareşal Alexandru Averescu", din Buzău. A trecut în rezervă, la cerere, la data de 30 aprilie 2008. Din perspectiva unei asemenea cariere militare am formulat întrebări punctuale, care au primit răspunsuri pe măsură.

 

BANII NU AU FOST NICIODATĂ PUNCTUL FORTE AL UNUI MILITAR

Timp de doi ani, după o evoluţie ascendentă, în cariera militară, aţi fost director al Statului Major al Forţelor Terestre/SMFT. Erau anii imediat următori primirii României în NATO, când deja se roteau batalioane, în teatrul de operaţiuni militare din Afganistan. Cum percepeau camarazii destinaţi acestor misiuni, de război, nu de paradă, prezenţa lor în deşertul afgan. Se duceau acolo ca mercenari, pentru bani, sau ca naivi, pe post de "carne de tun"? Ce argumente aveţi în susţinerea posturii, de atunci şi de azi, a profesioniştilor din forţa expediţionară românească, ca aliaţi egali americanilor - în linia întâi?

Din start, daţi-mi voie să vă mulţumesc pentru invitaţia de a participa la acest dialog.

Împrospătarea memoriei, despre drumul parcurs de Armata Română, în procesul integrării în structurile euro-atlantice este, după opinia mea, o idee salutară, în contextul de securitate actual, destul de confuz şi extrem de versatil!

Am în vedere, bunăoară, vizita în România a secretarului general NATO, Anders Fogh Rasmussen şi declaraţia din “Geopolitical Journey”, a lui George Friedman-Stratfor “The Search for Belonging and Ballistic Missile Defense in Romania” referitoare la afirmatiile acestuia, cu privire la “garantarea siguranţei nationale. prin parteneriate euro-atlantice”.

Au şi americanii păcălicii lor, cu origini pe lângă lacul Balaton.

Eu însă citez: “NATO nu are nici intenţia comună, nici capacitatea militară ca să acţioneze împreună, de vreme ce cea mai mare parte a armatelor europene este lipsită de capacitatea de a susţine operaţiuni militare...”; “NATO nu este o alianţă, ci o grupare de ţări - o coaliţie a cărei voinţă - aşa cum s-a văzut în Libia sau Mali, nu este prea puternică”. Sugestiv, nu?!

Pentru neiniţiaţi da. Numai că mister Friedman nu conduce nici măcar Pentagonul, darmite Departamentul de Stat al Statelor Unite. A vrut şi el să vadă temperatura apei ce curge pe Dâmboviţa. Un test pentru cei suferinzi de sindromul mioritic al drobului de sare. Revenim la genul proxim?

Aşadar, ca director al SMFT am funcţionat între anii 2003-2004, perioadă care a coincis cu încheierea ciclului 1- 4 al “Membership Action Plan - I” (MAP-I) şi debutul ciclului 5 MAP-II, având ca prim obiectiv participarea la misiuni internaţionale.

În anii 2003-2004 aveam deja o experienţă certă, în colaborarea cu aliaţii, pe teatrele de operaţii din Balcani (EUFOR si KFOR) şi chiar din Irak (IRAQI FREEDOM), aşa încât participarea la misiunile din Afganistan (ENDURING FREEDOM si ISAF) a reprezentat un “bonus de creştere”, din punctul de vedere al complexităţii operaţiilor militare.

Este exclus să credem că percepţia camarazilor noştri de atunci, ca şi a celor de acum, era una nerealistă, cu privire la ameninţările care-i pândeau, atâta timp cât însuşi faptul de a se fi aflat temporar, intr-o zonă de conflict reprezenta un risc!

Cu atât mai mult pe o perioadă de 6 luni!

În plus, experienţa câştigată în misiunile anterioare, deşi era redusă, în comparaţie cu a altora, cu state mai vechi pe teatrele de război, era una temeinică şi, imi permit s-o spun, dureroasă, în condiţiile în care se soldase deja cu victime din rândul combatanţilor!

Prin urmare, nu cred să fi existat cineva - la militari mă refer - care să fi plecat vreodată, într-un teatru de război, fără să conştientizeze riscurile la care se expune; şi nici care să fi acceptat, în sensul de a-şi fi dat consimţământul, să participe la o misiune reală  - nu la un “joc de război”! - pe post de “carne de tun”.

Într-o chestiune aşa de serioasă, principiul “voluntariatului” prevalează în faţa instituţiei “executării necondiţionate a ordinului”, inclusiv pentru unităţile complet operaţionalizate. 

Aşa încât varianta “naivităţii” poate fi eliminată. 

Dar nu sunt deloc naivi cei care cultivă obsesiv, ostentativ, deloc dezinteresaţi, imaginea de militari atraşi de bani mai mulţi...

În ce priveşte “tentaţia” câştigului material, opinia mea este că a existat şi va exista în continuare, mai ales că banii nu au fost niciodată “punctul forte”, al stării sociale a vreunui militar! 

Dar de aici şi până la “mercenariat” este o cale lungă! 

Vorbim, totuşi, de un corp profesionalizat al Armatei - nu neapărat de “elită”; personal, nu agreez acest termen! -  atent selecţionat şi instruit, trecut prin mai multe etape de pregatire şi verificat “la sânge”, înainte de a fi trimis intr-un teatru de operaţii.

 

AM PURTAT TRATATIVE ONEST ŞI CU DEMNITATE

Tot doi ani de zile, aţi îndeplinit funcţia de locţiitor al şefului Statului Major General. Cum a relaţionat această instituţie fundamentală a Armatei României, cu Pentagonul? Cu capul plecat, sau cu fireasca demnitate militară, de aliat onest? Ne puteţi da un exemplu, în acest sens?

Întâmplător sau nu, chiar imi vine in minte un exemplu. 

În primul an de după aderare, Statul Major General a iniţiat construcţia Strategiei de Transformare a Armatei României, o lucrare extrem de complexă şi de laborioasă, susţinută de documente de fundamentare, care să asigure implementatrea ei, pe termen scurt, mediu şi lung.

La un moment dat, pentru a fi convinşi că suntem pe drumul cel bun am făcut ceea ce in mod firesc se putea face: am prezentat viziunea noastră, in cadrul unor întrevederi la Comandamentul Aliat pentru Transformare (ACT) din SUA şi la seminarul NATO “Silk Road” din Turcia, ambele in 2005.

Mi-aduc aminte bine reacţiile audieţelor, pentru că, in calitatea pe care o aveam, am susţinut personal cele două conferinţe.

Spre surprinderea mea, atât părerile omologilor prezenţi la seminarul de la Ankara, cât mai ales opiniile experţilor de la Norfolk, specialişti in “Transformare” au fost nu doar pertinente, ci şi motivante, în condiţiile in care, atunci am aflat, eram prima naţiune aliată care, în acord cu viziunea NATO, prezenta un document coerent, etapizat pe obiective şi însoţit de o susţinere financiară onorantă.

Adică 2,38% din PIB, conform angajamentelor politice asumate prin acordul de aderare.

V-am furnizat un exemplu de relaţionare cu instituţiile NATO, dar ar putea fi evocate multe altele.

Revin, însă, la esenţa întrebării dumneavoastră, cu următoarea remarcă: indiferent de situaţiile cărora a trebuit să le facem faţă, niciodată nu am tratat problemele noastre de “generare a forţei” sau de cooperare militară internaţională - pe intelesul tuturor! - “cu capul plecat”, cu atât mai puţin “cu mâna întinsă”!

Dimpotrivă, deşi eram conştienţi că trebuie să ne depăşim propriile limite şi să găsim soluţii, pentru a surmonta lipsa de resurse, am purtat tratative şi ne-am asumat răspunderi, în acord cu noul nostru statut, în mod onest şi cu demnitate! 

Desigur, cineva insuficient de bine informat - nu neapărat răuvoitor! - ar putea face aprecieri maliţioase vis-a-vis de modul în care am negociat şi asigurat, cel puţin în parte şi mai ales la început, susţinerea logistică a misiunilor. 

Ce trebuie ştiut este că acest domeniu reprezintă o problemă pentru oricare armată, care-şi trimite contingente în afara teritoriului naţional. 

Cu atât mai mult pentru noi, dacă avem în vedere că autosustenabilitatea, mai ales tehnică, a fost prevazută a fi asigurată către orizontul anilor 2015. 

Cum însă resursele financiare alocate armatei n-au fost niciodată în cuantumul asumat la aderare este lesne de inţeles la ce ne putem aştepta! 

Lesne şi trist, pentru cei care văd armata şi biserica drept stâlpii naţiunii. 

Prin urmare, a trebuit să solicitam sprijinul partenerilor noştri italieni, englezi sau americani, pentru anumite servicii, pe care nu era rentabil să ni le asigurăm singuri - cazare, hrănire, asigurare cu CL, etc -, plătind contravaloarea lor.

Alte servicii logistice de mare importanţă, cum ar fi, bunăoară, transportul strategic au fost asigurate in totalitate şi cu rezultate impresionante, camarazii noştri din Forţele Aeriene, ca şi cei din Forţele Navale reuşind  adevărate “tururi de forţe”, pentru a răspunde nevoilor de rotire, uneori pe trei teatre de operaţii, concomitent.

 

LIBERTATEA COSTĂ!

În cariera dumneavoastră aţi condus şi structura operaţională întrunită menită a coordona acţiunile trupelor cu misiuni de luptă peste hotare. Ce concluzii aţi tras atunci, de interes general, privind eficienţa reală a militarilor români, alături de cei aliaţi, în acţiuni doar parţial mediatizate? Ce nu ştiu, nici azi, contribuabilii români privind rosturile profesioniştilor armatei noastre, în misiunile efectuate în teatrele de operaţiuni militare ex-iugoslav, irakian şi afgan?

În calitate de comandant al Comandamentului Operaţional Intrunit - investit cu autoritatea şi responsabilitatea exercitării comenzii operaţionale a trupelor din teatrele de operaţii - am avut privilegiul să constat pe viu eficienţa acţiunilor militarilor noştri, vizitându-i la faţa locului sau întâlnindu-mă cu comandanţii comandamentelor multinaţionale, in subordinea cărora se aflau.

Am in vedere nu doar militarii categoriilor de forţe din Balcani, Irak, Afganistan, Mediterana sau Lituania, ci şi pe cei aparţinând structurilor specializate de informaţii, echipele de stat major sau ofiţerii de legătură dislocaţi in diferite comandamente.

Concluzii au fost multe, atât pozitive, cât şi negative, ele constituind de fapt esenţa “lecţiilor învăţate”, adică a experienţei de luptă acumulate, în toată această perioadă.

Aşa cum bine şi corect aţi menţionat, unele dintre ele au fost mediatizate, altele nu, din motive, presupun, lesne de inţeles!

Cu referire strictă la întrebarea dumneavoastră subliniez că, deşi militarii noştri au primit misiuni operative, din ce in ce mai complexe şi mai dificile, din punct de vedere al gradului de periculozitate, ziua sau noaptea, în condiţii de teren şi stare a vremii, uneori extreme, n-au ezitat să le îndeplinească!

Deşi sunt voci care iau în derâdere asemenea misiuni, cu scopuri evidente...

A nu se înţelege că s-au “aruncat cu capul inainte”, în executarea unor astfel de misiuni, fără o estimare “la sânge” a riscurilor şi fără măsuri de protecţie a forţei corespunzătoare.

Ar fi ridicol!

De altfel, tocmai acest mod de abordare i-a determinat pe partenerii noştri americani să ne pună la dispoziţie elemente din tehnica lor de luptă, pentru compensarea unora dintre servituţile echipamentelor proprii, în mod deosebit în Afganistan.

Ceea ce trebuie să conştientizăm cu toţii - nu doar contribuabilul de rând! - legat de acest aspect este că securitatea, ca şi libertatea, costă!

Prin urmare, dacă vrem să fim recunoscuţi ca parteneri credibili şi aliaţi de nădejde trebuie să demonstrăm că putem, inclusiv din punct de vedere al înzestrării militare.

Altfel, niciun alt considerent nu va mai putea ţine loc de “cec in alb”, atunci când este vorba de tratative şi negocieri, şi nu doar pe planul securităţii!

Şi mai e ceva, ce îndeobşte este ştiut, dar nerecunoscut ca atare: alternativa cea mai viabilă, pe care armata o are pentru a-şi proba şi menţine capacitatea combativă, în timp de pace, este să participe la astfel de misiuni.

Concluzia, sper eu, se impune de la sine!

 

ŞAPTE RECOMANDĂRI PENTRU PREMIERUL VICTOR PONTA

Dacă aţi fi invitat, la Palatul Victoria, pentru o consiliere vizând domeniul militar, care ar fi primele recomandări fundamentale, pe care le-aţi face premierului, pentru ca organismul militar românesc să depăşească momentul actual, cu două viteze, una pentru forţa expediţionară, alta pentru unităţile rămase în ţară?

Permiteţi-mi să nu fiu de acord, cu dumneavoastră, în ceea ce priveşte “depăşirea momentului actual în două viteze”, chiar dacă vă înţeleg rationamentul.

Pe asta şi mizam, când am formulat întrebarea incitantă...

Asta pentru că nu sunt adeptul soluţiilor de compromis şi nici al dublei măsuri, în general, cu atât mai mult în privinţa tratamentului diferenţiat al forţelor.

Deşi aşa ceva se întâmplă şi azi, când forţele noastre aeriene au rămas cu ochii în soare, la capitolul dotare...

Discriminările, chiar cu bune intenţii, ar putea eroda încrederea în decizia politico-militară mai mult decât lipsurile materiale in sine.

Nu îmi aduc aminte de un ministru civil credibil după 1989...Credibil în ochii militarilor. 

Apoi, pentru că puţinul existent la ora actuală, greu de gestionat, indiferent din ce punct de vedere privim problema, abia ajunge pentru satisfacerea nevoilor vitale de existenţă.

Deci, ce folos că avem două sau mai multe viteze?!

Tot pe “încet” sau “pe loc” le folosim!

Revenind însă la partea optimistă a finalului pe care mi-l propuneţi, i-aş sugera premierului următoarele:

1.să utilizeze, sinergic cu instituţia prezidenţială, resursele diplomatice - şi nu numai! - de care dispunem, pentru pregătirea deciziilor din cadrul organismelor internaţionale de securitate, la care România este parte;

2.să repună pe masa de lucru, a organelor decizionale supreme ale ţării, în mod deosebit în Parlament, proiectele de acte normative fără de care domeniul apărării este pe punctul să-şi piardă identitatea;

3. să nu mai permită ca probleme fundamentale de apărare să poata fi hotărâte în alt cadru, sau fără incuviinţarea legislativului;

4.să-şi asume politic responsabilitatea revenirii, într-o perioadă determinată de timp, la cota de 2,38%, din PIB, ca alocaţie pentru apărare şi să urmărească personal ca aceşti bani să fie utilizaţi eficient, pentru înzestrarea cu echipamente şi tehnică de luptă modernă.

5. să-şi reevalueze aparatul propriu şi al ministerului de resort şi să se asigure că are de-a face cu profesionişti în domeniul politico-militar; acelaşi lucru la nivelul conducerii militare strategice.

6. să-şi întărească şi să-şi utilizeze propriul Corp de control, în acest scop.

7. în final, i-aş face recomandarea să nu ezite să ia contact cu militarii şi să le cunoască problemele în mod direct, ori de câte ori are ocazia.

Ultima sugestie este şi cea mai urgentă! Nu de alta, dar dacă tot vom primi avioane de luptă americane, măcar să trimitem piloţii la instruire în Statele Unite ale Americii, de unde se vor întoarce şi cu abilităţile necesare - de instructori pentru camarazii mai tineri. Altfel, dacă se merge cu cerşitul la polonezi, cum am aflat că a făcut actuala şi pasagera conducere civilă a ministerului apărării, o să danseze aviatorii noştri...poloneza, pe aerodromurile româneşti, iar spaţiul aerian o să fie păzit de...escadrilele Forţelor Aeriene Ungare, cu avioane de vânătoare Gripen, de producţie suedeză.

 

Rămân la părerea că actuala echipă civilă, din vârful piramidei militare este una... gripată într-un proiect care nu va fi nicicând viitor. Ca şi în Turcia, armata tace. Doar în cazărmi. Acasă însă...