INTERVIU Pericolul revenirii Ucrainei în  sfera de influenţă a Rusiei este real şi deloc acceptabil

Care sunt opţiunile reale ale preşedintelui Ucrainei? Spre Maica autoritară Rusia, sau spre comunitatea liberă europeană? Va deveni Iulia Timoşenko simbolul şi conducătorul mişcării de secesiune, a catolicilor, din vestul Ucrainei? Iată doar două dintre reperele unui dialog purtat cu un interlocutor obişnuit să judece evoluţiile geopolitice, de la est de noi, cu sânge rece.

Corneliu Pivariu a fondat şi conduce revista elitistă, PULS GEOSTRATEGIC, accesibilă pe www.ingepo.ro, o publicaţie axată pe informaţii strategice şi geopolitică. 

Ex-general în serviciul militar de intelligence, Corneliu Pivariu are obiceiul de a diseca lucid provocările momentului, neimpresionat de conjuncturi pasagere. 

Un popas relativ recent al interlocutorului meu, dincolo de Prut, unde a avut contacte şi la nivel înalt, m-a determinat să îi propun, acum, discutarea evoluţiei unei ţări implicată în procesul de deblocare a situaţiei ştiute din Transnitria, respectiv a Ucrainei. 

Răspunsurile primite sunt folositoare celor care vor să înţeleagă ce gânduri au momentanii vecini de la nord de gurile Dunării. 

ÎNCERCĂRILE UCRAINEI DE A SE ASOCIA CU U.E. SUNT MAI MULT DE FAŢADĂ

Kievul a întreprins demersuri, succesive, pentru a câştiga simpatia Germaniei, ţara care se opune cel mai mult semnării unei înţelegeri de asociere a Ucrainei, la Uniunea Europeană, în absenţa unei soluţii de eliberare din închisoare a ex-premierului Iulia Timoşenko. În acest scop s-a înscris şi vizita la Berlin a vicepremierului ucrainean Alexander Vilkul, din zilele de 23 şi 24 mai. Ce şanse acordaţi Kievului, în atingerea obiectivului menţionat?

Vizita menţionată, a vicepremierului ucrainean, a avut loc în contextul desfăşurării comisiei mixte de cooperare economică, având pe agendă subiecte concrete, legate de cooperarea economică bilaterală, între care cele legate de ecologie, mediu, eficientizare energetică etc.

Nu este exclus ca, în marja acestei vizite să fi avut loc şi consultări pe tema perspectivei semnării Acordului de Asociere UE-Ucraina.

Personal, consider că Ucraina are însă şanse minime să determine o schimbare de poziţie a Germaniei, în absenţa unei soluţii privind eliberarea Iuliei Timoşenko.

Cel mai probabil, o soluţie de compromis, în acest sens, se va contura totuşi în viitorul apropiat, astfel încât semnarea la Vilnius, a Acordului de Asociere, să devină posibilă, deşi aceasta este încă pusă sub semnul întrebării.

Nu este doar interesul Ucrainei pentru ca aceasta să se întâmple, ci şi a U.E., în condiţiile în care pericolul revenirii Ucrainei, în sfera de influenţă a Rusiei, este unul real şi deloc acceptabil.

Mai cred că asocierea Ucrainei la UE nu este legată, în realitate, nici de fostul premier, nici de simpatia Germaniei – care ar avea suficiente motive să fie cel puţin neutră - dacă nu pro - în legătură cu apropierea Ucrainei de Occident – ci de relaţia strânsă şi clară a Kievului cu Moscova.

Cred că, de fapt, actualul preşedinte ucrainean nici nu doreşte prea mult această asociere, date fiind înclinaţiile lui pro ruse.

Încercările Ucrainei, de a se asocia cu U.E. sunt mai mult de faţadă şi aproape egale cu zero, faţă de ce făcuse preşedintele anterior al Ucrainei, Yuscenko.

Aceste demersuri trebuie privite şi prin prisma poziţiei Ucrainei faţă de NATO - subiect despre care nu se mai vorbeşte aproape deloc, de la venirea la putere a lui Yanukovici, dar care şi anterior nu se bucura de un sprijin popular important -, care ar trebui să meargă în acelaşi sens şi în acelaşi ritm, dar nu se întâmplă deloc aşa.

JOCUL DUBLU AL LUI IANUKOVICI

Cum comentaţi  afirmaţia  făcută de Deutsche Welle: Moscova a reuşit debarcarea adversarilor ei din Ucraina şi Georgia şi susţinerea accesului la putere a unor administraţii obediente?

Pentru a fi elegant, aş comenta foarte scurt: pripită.

Nici în cazul Ucrainei, nici în cel al Georgiei, nu aş spune că s-au instalat la putere administraţii „obediente”.

Actuala putere de la Kiev poate fi mai degrabă catalogată ca „temătoare” şi „prudentă”  - uneori excesiv de prudentă - în relaţia cu Moscova, în condiţiile în care dependenţa energetică de aceasta este una profundă şi dureroasă.

De aici, până la „obedienţă” este însă cale lungă.

Moscova nu va ezita sub nicio formă să facă totul pentru a o parcurge, doar că are încă suficiente motive să nu fie sigură de reuşită.

Ianukovici face concesii Moscovei doar în logica unui permanent joc dublu, din care speră să obţină profit maxim, în primul rând pentru sine şi acoliţii săi şi în al doilea pentru Ucraina.

Cercurile de interese din jurul său, în principal oligarhii din Ucraina sunt mai degrabă interesaţi de o apropierea de U.E. şi de Vest, decât de Rusia.

Un acces masiv şi nerestricţionat a oligarhilor ruşi, la sursele de venituri din Ucraina, le-ar pune în mod real în pericol propriile afaceri.

EXISTĂ FORŢE CARE SE JOACĂ CU CREIONUL, PE HARTA EUROPEI

Există teoria că autorităţile actuale de la Kiev au oferit locuitorilor din partea vestică, catolică, a statului ucrainean, un martir, pe Iulia Timoşenko, care, în condiţii de acutizare a neînţelegerilor, cu partea slavă a Ucrainei, poate deveni simbolul şi conducătorul mişcării de secesiune. Ce părere aveţi?

Posibilitatea transformării Iuliei Timoşenko într-un martir este reală, doar că ea nu va deveni un conducător al unei posibile mişcări secesioniste.

Profilul ei politic nu este unul compatibil cu o asemenea postură.

În ceea ce priveşte o posibilă secesiune a Ucrainei, aceasta o consider ca fiind o posibilitate pur teoretică, cu şanse practice foarte aproape de zero, de a se întâmpla.

Ucraina va rămâne în frontierele ei actuale, orice deschidere a cutiei Pandorei în sensul unor modificări teritoriale va crea o instabilitate şi riscuri de conflict pe care nici U.E. şi nici Rusia nu sunt în măsură să le gestioneze corespunzător, atât în prezent cât şi în următorii câţiva ani.

Mai ales în cazul Ucrainei, modificarea actualelor frontiere ar putea însemna începerea procesului de disoluţie a actualului stat ucrainean, şi mi-ar fi aproape imposibil să anticipez, decât cu un mare grad de hazard - care probabil ar face previziunea neinteresantă -, ce formă finală ar putea avea.

Repet, nici una din puterile care contează, nu cred că este pregătită pentru o modificare substanţială a graniţelor în Europa, cel puţin în următorii 5-10 ani, iar evoluţia U.E., spre federalizare, nu cred că va avea vreun efect asupra unei ipotetici scindări a Ucrainei.

Desigur, există forţe care se joacă cu creionul pe harta Europei şi în acest moment dar, din fericire, nu ele sunt cele care au puterea de decizie în acest moment.

REACŢII DESTUL DE NEINSPIRATE

Deşi denunţat la Moscova, Tratatul criminal, încheiat de Stalin cu Hitler, care a avut drept efect cotropirea Bucovinei de Nord şi Basarabiei - şi azi înstrăinate de Patria Mamă - este încă viabil. Bucovinenii aflaţi şi acum sub stăpânire străină vor participa, în acest an, la un recensământ, în care au de optat între asumarea condiţiei reale, de români, şi a aceleia false, de "moldoveni". Este doar o etapă de parcurs, în metamorfoza geopolitică a regiunii limitrofe României?

Este o întrebare interesantă, iar răspunsul este destul de dificil.

Ca să înţelegem mai bine problema, cred că trebuie să ne reamintim că Imperiul Habsburgic a anexat Bucovina în 1775, când populaţia românească reprezenta 85% din total, iar rutenii/ucrainienii 4%.

La începutul secolului XX, la recensământul din 1910, cifrele arată o schimbare dramatică, doar circa 34% din populaţie mai era românească, iar rutenii au ajuns la aproape 39%.

După semnarea Tratatului la care faceţi referire, în vara anului 1940, şi căruia nu-mi face absolut nici o plăcere să-i pronunţ titulatura, 3.000 de români care se retrăgeau paşnic spre România au fost masacraţi de ofiţeri NKDV la Fântâna Albă, masacru încă nerecunoscut de Rusia.

Veţi spune poate că nu trebuie să facem mereu referiri la trecut.

Aici greşiţi, pentru că eu cred că trecutul unei naţiuni nu trebuie extirpat din memoria publică. Dar vă ascult argumentele pe subiectul abordat. 

Noi, românii în general, nu ne cunoaştem bine istoria şi ar trebui să ne readucem mai des aminte dictonul conform căruia, citez aproximativ, cine nu-şi cunoaşte trecutul nu poate înţelege prezentul şi previziona viitorul.

Toate statele vecine României au avut o politică agresivă de asimilare a etnicilor români, de pe teritoriul lor, ceea ce nu înseamnă că acum trebuie să avem reticenţe în a acţiona pentru a obţine un tratament european, a ceea ce a mai rămas din minoritatea română în aceste ţări.

Cu referire la recensământul din acest an, în Ucraina, dacă luăm în calcul ultimul recensământ, din 2001, cred că se va acţiona în continuare pe falsa împărţire în „români” şi „moldoveni”, astfel încât să se diminueze ponderea etnicilor români, sperându-se astfel, în mod cu totul fals, că problemele, dacă sunt mai mici - cantitativ - pot fi „ascunse sub preş”.

Bună decriptare a acestui recensământ ciudat. 

Evoluţia geopolitică a regiunii limitrofe României, cred că trebuie văzută într-un tablou mai larg, care excede binomul România-Ucraina.

Aici trebuie luate în calcul Uniunea Europeană, NATO - adică inclusiv SUA - şi desigur Rusia, dar şi alte puteri care au interese în regiune, inclusiv China.

Statutul României, de ţară de frontieră a UE şi NATO, inclusiv poziţia geopolitică, ne conferă o importanţă pe care, din păcate, încă nu reuşim să o punem aşa cum ar trebui în valoare.

Aceasta trebuie făcută într-un mod inteligent şi prin implicarea unor ţări cu interese convergente nouă, în acest sens, inclusiv Ucraina.

Avem un parteneriat strategic cu Polonia, dar care a rămas doar pe hârtie.

O revigorare a acestuia cred că se impune, după care putem căuta şi includerea Ucrainei în acesta - desigur, aici Rusia va fi un important factor împotriva unei astfel de construcţii -, un parteneriat care ar avea mult mai multă substanţă şi relevanţă decât altele din zonă.

În paralel va trebui acţionat pentru eliminarea percepţiilor greşite, din partea ambelor ţări, asupra cărora cred că nu este cazul să insist, fiind bine cunoscute ambelor părţi.

Faptul că Ucraina deţine, prin persoana ministrului să de externe, Leonid Kozhara, preşedinţia OSCE, în 2013, cred că este un alt element care poate favoriza dezvoltarea relaţiilor bilaterale, inclusiv în ceea ce priveşte implicarea mai activă a Ucrainei, în soluţionarea unor probleme regionale, cum ar fi conflictul din Transnistria.

Trebuie să vedem permanent, în perspectivă, cum va evolua lumea multipolară globalizată şi să acţionăm în acest sens.

Noi, de cele mai multe ori, nu reacţionăm sau suntem reactivi, iar unele din aceste reacţii au fost destul de neinspirate.

RESPINGÂND ORICE SEPARATISM ETNIC

Ce propuneri aţi face, acum, autorităţilor române, pentru ca ţara noastră să aibă o cooperare adecvată cu Ucraina, în condiţiile sprijinirii consolidării identităţii conaţionalilor noştri, din Bucovina de Nord?

Liderii şi responsabilii politici din România ar trebui în primul rând să iasă din logica unei permanente confruntări cu Ucraina, pe tema situaţiei conaţionalilor noştri, şi să acorde mult mai multă atenţie dialogului, nu numai la nivel politic, dar şi între ONG-uri, dezvoltarea schimburilor comerciale, alte acţiuni de colaborare, inclusiv de genul „people – to people contacts” – deşi acest ultim gen de apropiere s-ar putea să fie primit cu mai multă reticenţă din partea Kievului, însă trebuie să venim mereu cu iniţiative în acest domeniu.

Aşa cum spuneam acum câteva zile, la o Conferinţă organizată de Universitatea Babeş Bolyai din Cluj-Napoca, pe tema intereselor naţionale ale României în UE, ar trebui acordată mai multă atenţie şi dezvoltării Parteneriatul Estic.

Specific pentru Bucovina de Nord am în vedere insistenţa pentru respectarea standardelor europene, pentru comunitatea românească de acolo, inclusiv înfiinţarea unor secţii române, la Universitatea din Cernăuţi.

Cât priveşte acţiunile de consolidare a comunităţii româneşti din Ucraina, ceea ce lipseşte este o viziune unitară, o abordare strategică şi coerentă, bazată pe realităţile contemporane şi pe instrumente legale existente, inclusiv pe cele oferite de politica de respectare a drepturilor minorităţilor naţionale, cum ar fi Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale/CCMN.

Coerenţa şi continuitatea în acţiunile autorităţilor române au de suferit mai ales în contextul deselor schimbări a responsabililor politici, din ţară, în privinţa sprijinirii comunităţilor româneşti din străinătate.

Poate ar fi bine ca acest segment guvernamental să fie gestionat de o personalitate neafiliată politic, cu o bună vizibilitate internaţională, inclusiv în rândul românilor din afara graniţelor naţionale şi animat de un adevărat patriotism, dublat de un spirit european deschis.

Cooperarea şi progresele pe care le am în vedere se vor întemeia pe principiul integrităţii teritoriale a statelor, asociat cu drepturile personale aparţinând minorităţilor naţionale - respingând orice separatism etnic -  promovând armonia etnică şi interconfesională.