Ce mai este nou la Varşovia? 

Preşedintele Bronislaw Komorowski are în vedere modificarea legii care reglementează afişarea panourilor publicitare, dorind astfel să diminueze reclame care s-au înmulţit în marile oraşe, pe litoral, în staţiunile montane şi de-a lungul drumurilor din Polonia. Este vorba de un amendament la legea privind protecţia mediului rural, care va introduce reguli locale, referitoare la ce fel de panouri pot fi desfiinţate. Asta pentru că, de pildă, o porţiune de 7 kilometri de drum, între oraşul Poronin şi populara staţiune montana de la sud, Zakopane, este marcată de 150 de panouri publicitare şi reclame, opt din zece fiind postate ilegal. 

Economia Poloniei a avut o creştere de doar 0,5% în primul trimestru al anului 2013, investiţiile au scăzut la 2,0% şi cererea internă s-a diminuat la 0,9%. Creşterea a continuat să fie integral dependentă de către exporturile nete. În al patrulea trimestru al anului 2012, economia a crescut cu o rată anuală de 0,7%. Creşterea PIB-ului polonez este de aşteptat să încetinească la 0,9% în acest an şi să crească la 2,2% în 2014. 
 
Prim-ministrul Donald Tusk a prezis miercuri, 29 mai: "Nu cred că vom avea recesiune în 2013. Ştiam că o încetinire venea, întrebarea era: cât de mare va fi?"
 
Dincolo de aceste imagini, de ultimă oră, ale Poloniei de azi, rămâne, pentru noi, românii, chestiunea Parteneriatului strategic existent între România şi Polonia. Neoficial, acesta este inguidibil, buşificator şi bilibizdrocizant. Toate cele  trei cuvinte neînsemnând nimic. 
 
Despre speranţele de ieri, nimicul de azi şi perspectivele Parteneriatului strategic româno-polon, am solicitat opiniile pertinente ale generalului Mihaiu Mărgărit, ex-ataşat militar la Varşovia, fost şef al structurii de intelligence al armatei, acum un analist politic şi militar extrem de minuţios şi nuanţat, în decriptarea geopolitică a lumii unde România îşi caută stabilitatea şi prosperitatea. 
 
 
LIDER REGIONAL
 
Cum comentaţi afirmaţia: "Polonia se poziţionează perfect ca un lider regional pro-european, dorind să confirme statutul de ţară mare a Uniunii Europene, alături de Marea Britanie, Franţa, Germania, Spania şi Italia"?
 
Afirmaţia dv. cu privire la Polonia circulă în lumea politică şi de afaceri din România, cu admiraţie şi cu interes justificat. 
 
Cu un trecut istoric de excepţie, fiind strivită şi dominată de trei imperii - rus, german şi austroungar - , această ţară abordează viitorul cu încredere, atât pentru prosperitatea societăţii, cât şi pentru creşterea rolului şi influenţei sale în politica europeană. 
 
Consider că afirmaţia este, de fapt, chintesenţa gândirii şi acţiunii actualei elite politice poloneze, realizată în consens politic şi aplicată cu profesionalism, tenacitate şi consecvenţă, în toate domeniile de existenţă internă şi externă a societăţii.
 
Evident că nu poate fi omisă poziţionarea ei geografică. 
 
Clasa politică a conştientizat că, azi se pun în evidenţă repere geostrategice şi geopolitice regionale ce sunt mai importante ca oricând. 
 
Polonia ocupă o suprafaţă mare pe continent. 
 
Este situată în partea centrală a acesteia, între două mari puteri regionale - Germania şi Rusia, care au marcat o lungă perioadă istorică de coşmar, pentru independenţa şi suveranitatea statului polonez. 
 
Aş adăuga şi frontiera maritimă cu Suedia, actor deloc de neglijat în arhitectura de securitate regională. 
 
Deschiderea pe care o are la Marea Baltică, mare epicontinentală, îi asigură şi un loc strategic important , conferindu-i ieşirea la Oceanul Atlantic, prin Marea Nordului, folosind strâmtorile Skagerrak şi Kattegat, de importanţă strategică militară şi economică deosebită. 
 
Acestea, fiind puncte obligatorii de trecere, impun alinierea Poloniei la politica de încredere reciprocă şi înţelegere mutuală, în baza interesului comun al tuturor ţărilor riverane privind păstrarea controlului asupra lor, atrăgând, evident, şi interesul internaţional, în baza dreptului mării. 
 
Totodată, vecinătatea directă şi apropiată, cu grupul celor trei ţări baltice foste sovietice, în circumstanţele geopolitice internaţionale actuale, Poloniei îi revine rolul de pivot principal de acţiune diplomatică naţională, precum şi de reprezentare a intereselor strategice ale SUA, permanent alături de ea, în crearea şi menţinerea unui mediu de securitate echilibrat în regiune.
 
În final, se poate aprecia că poporul polonez, după ce şi-a dobândit libertatea şi democraţia, a înţeles, la timp, că trebuie să-şi cucerească şi să-şi consolideze identitatea şi demnitatea statală. 
 
În acest scop, după venirea la putere, în anul 2007, a tandemului liberal Tusk-Sikorski, ulterior şi a liderului Platformei Civice, Bronislaw Komorowski ca preşedinte, Polonia a renunţat la acel tip de retorică – eurosceptică şi naţionalistă şi a trecut deja să folosească, cu eficienţă sporită, toate oportunităţile ce i le oferă calitatea de ţară membră a NATO, UE, OSCE şi a altor organisme internaţionale, precum şi parteneriatele strategice, îndeosebi cu SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania. 
 
Se poate lesne constata că actuala conducere poloneză nu face politică pentru a da satisfacţie UE, cu orice preţ, ci face o politică echilibrată şi cu demnitate, pentru a convinge de necesitatea reformelor sale structurale, cu efecte directe şi în folosul coeziunii, solidarităţii, creşterii puterii economice a Uniunii şi al echilibrului mediului de securitate european. 
 
În legătură cu poziţia Poloniei ca un lider regional pro-european, azi putem face trimitere chiar la personalitatea actualilor înalţi demnitari polonezi, ca suport moral al demnităţii naţionale. 
 
Dincolo de imaginea publică a preşedintelui Bronislaw Komorowski, am în vedere responsabilitatea asumată de domnia sa printr-o declaraţie făcută pentru revista Wprost: 
 
“Polonia are nevoie de propriul său scut antirachetă, iar acordul încheiat cu SUA, cu privire la desfăşurarea unui sistem împotriva rachetelor balistice pe teritoriul său a fost o greşeală”. 
 
România însă abia găseşte bani pentru a creşte, în viitor, bugetul armatei, aşa că un scut propriu nu este o soluţie realistă, la noi, iar cel american are rostul său, bine determinat. Util ţării noastre şi aliaţilor din NATO. 
 
Aş adăuga şi declaraţia premierului Tusk care, fără prea multe explicaţii, s-a pronunţat deschis că Polonia va organiza un referendum, pentru a decide intrarea în Zona euro. 
 
Însă nu unul în care 30% din cetăţeni să hotărască soarta întregii naţiuni, ca pe meleagurile mioritice...
 
Trebuie să ţinem seamă că afirmaţia s-a făcut în condiţii sociale şi financiare nefavorabile zonei euro. 
 
Cu aceeaşi fermitate, de pe aceeaşi poziţie, politicienii şi specialiştii polonezi au convins şi Banca Europeană pentru Investiţii (BEI) să-i acorde, în 2012, un credit de 4,4 miliarde euro, pentru reabilitarea unei autostrăzi, sau să atragă, în acelaşi an, jumătate din împrumuturile acordate, tot de această bancă, celor 12 state care nu au intrat în UE. 
 
Reţine atenţia şi faptul că, pentru 2013, BEI i-a aprobat un împrumut de 5,5 miliarde euro, pentru reabilitarea de drumuri şi centrale electrice. 
 
Iar pentru 2014, i-a garantat deja că finanţarea va fi la nivelul anului acesta. 
 
 
 
"NOI - UN PREMIER, VOI - UN PREŞEDINTE"
 
Care este caracteristica vieţii politice interne, în statul polonez de azi? 
 
Polonia se deosebeşte de celelalte ţări europene care s-au descătuşat de comunism. 
 
Să nu se înţeleagă faptul că ea nu s-a confruntat cu greutăţi, amatorism, demagogie, chiar şi cu ilegalităţi în reconstrucţia politică, economică, militară şi morală a statului şi a societăţii, în ansamblul ei. 
 
De aceea, se impune o extragere din istoria Poloniei a unor aspecte care, în opinia mea, au definit cadrul de formare ulterioară a imaginii de ansamblu a vieţii politice interne. 
 
În anii ’ 90 , şi în Polonia, lupta politică între partide s-a desfăşurat în stradă, cu toate ingredientele cunoscute, de la violenţa verbală, până la violenţa fizică, atât din partea demonstranţilor, cât şi a organelor de ordine. 
 
Nici protestele sociale nu au lipsit. Ele continuă să se manifeste şi acum, dar în forme mai organizate. 
 
Se spune că politica de liberalizare a economiei poloneze şi astăzi este unul dintre exemplele tranziţiei de succes de la o economie dirijată de stat, la o economie de piaţă. 
 
Da, ca diplomat prezent atunci în mijlocul transformărilor, sunt de părere că terapia de şoc a renumitului plan de reformă economică Balcerowicz a dat rezultate bune, dar nu pe măsura numeroaselor victime ce le-a produs. 
 
Unele consecinţe se resimt şi azi. 
 
Din considerente pe care nu le comentez aici, toate aceste situaţii nu au fost atât de mediatizate ca să atragă etichetări severe pe plan internaţional, la adresa ţării şi a liderilor politici ai vremii. 
 
Azi, rezultatele concrete demonstrează că, în parte, ele au fost depăşite, situaţia politică şi socială cunoscând un trend pozitiv, apărut ceva mai devreme şi mai pronunţat faţă de alte ţări est - europene foste comuniste. 
 
Apoi, mai am convingerea că formarea politicienilor polonezi a fost oarecum avantajată, la început, de procesul de selecţie obiectivă a lor, realizat în vâltoarea revoltelor de mare amploare şi intensitate, pe durata a zece ani de opoziţie a mişcării sindicale ’’Solidaritatea’’. 
 
E foarte important să precizez că această mişcare de protest, încă de la început, a reunit toate forţele democrate, atât de dreapta, cât şi de stânga, personalităţi din toate categoriile socio - profesionale şi a acţionat în condiţii severe de ilegalitate, impuse de decretarea Legii Marţiale, de către generalul Jaruzelski. 
 
În final, forţa mişcării şi calitatea liderilor ei au fost demonstrate de reuşita eliminării de la putere a regimului comunist, în urma negocierilor din februarie 1989, intrate in istorie cu denumirea de Masa Rotundă. 
 
Acestea au dus la instaurarea puterii democrate a cabinetului Mazowiecki, act realizat cu mandat acordat, prin vot, de către Seim. 
 
Nu este lipsit de importanţă să menţionez că primul premier democrat polonez este de profesie ziarist şi fost activist al ’’Solidarităţii’’.
 
În această mişcare, din momentul în care şi-a atins obiectivul - cucerirea puterii executive - , au început confruntări interne ce au generat divizări politice. 
 
Surprinzător, asemenea situaţie a declanşat-o chiar Walesa, în relaţie cu Mazowiecki, pentru a-şi proiecta propriile mecanisme de culise ale campaniei electorale prezidenţiale. 
 
În timp, în forma în care a ajuns, ’’Solidaritatea’’ şi-a pierdut mult din importanţa politică. 
 
Dar adevărul este că ea a constituit o şcoală pentru formarea elitei politice poloneze ce urma să vină. 
 
Activişti de forţă ai ’’Solidarităţii’’ s-au regăsit apoi în toate guvernele din anii nouăzeci şi chiar mai târziu. 
Iar majoritatea activiştilor de stradă s-au reîntors la preocupările lor iniţiale. 
 
Actualul preşedinte, Bronislaw Komorowski, a fost un tânăr intelectual, provenit dintr-o familie nobiliară, implicat în mişcarea ’’Solidarităţii’’ anilor ’ 80 şi a ocupat funcţii importante în guvernele democrate. 
 
Însă, liderului simbol al acestei mişcări, Lech Walesa, i s-au recunoscut meritele din opoziţie, dar nu i s-a acordat mai mult de un mandat de preşedinte. 
 
Avem şi noi un preşedinte postdecembrist, cu un singur mandat, al doilea fiind ratat din raţiuni pe care ar merita să le abordăm într-un viitor stabilit de comun acord. 
 
Vom vedea. Revenind la Walesa, prestaţia lui,  în demnitatea cea mai înaltă în stat, ornată cu afirmaţii şi atitudini pe plan intern şi extern exagerat nonconformiste, a fost sancţionată. 
 
Ca urmare, surprinzător pentru unii, electoratul l-a preferat pe Alexander Kwasniewski. 
 
Acesta a fost un tânăr activist în structura centrală a partidului comunist şi chiar ministru al tineretului, pe care evenimentele politice din ’89 l-au găsit în fracţiunea reformatoare a acestuia. 
 
Din ansamblul transformărilor democratice ale perioadei anilor ’ 90 am mai reţinut şi alte aspecte, considerate de mine personal ca fiind caracteristice unui proces de maturizare a clasei politice şi care şi-au pus o amprentă pozitivă asupra mentalităţilor, percepţiilor, deciziilor şi atitudiniilor actuale ale decidenţilor în viaţa politică şi socială, ei fiind mai responsabili decât omologii din unele ţări foste comuniste. 
 
În primul rând, Biserica majoritară a sprijinit substanţial şi permanent mişcarea anticomunistă, pe toată perioada aflată în opoziţie, sub toate formele şi mijloacele disponibile. 
 
S-a implicat şi în imagistica publică a mişcării, folosind simboluri religioase ce reprezentau revendicări de libertate naţională, cum au fost gestul apropierii crucii şi crucea de flori. 
 
Ulterior, Biserica Romano Catolică, în mentalul general al populaţiei, de la mic la mare, a fost percepută ca o ideologie dominantă ce a înlocuit comunismul, ca instituţie publică şi a indus seriozitate şi respect, puse la baza responsabilitaţii politice în raport cu societatea. 
 
Reamintesc că în armata poloneză, în timpul regimului comunist, au continuat să activeze preoţii militari, iar după 1990, s-a reintrodus funcţia de episcop de campanie, cu grad de general. 
 
La noi, reinstituirea funcţiei de episcop militar este privită ca împuternicirea unui prelat cu o putere mai mare decât a Patriarhului...
 
La ei s-a extins asistenţa religioasă în armată şi pentru ortodocşi şi alte religii existente în ţară. 
 
Faptul că în viaţa spirituală a societăţii azi guvernează catolicismul combinat cu un naţionalism echilibrat, ce se regăseşte şi în preambulul Constituţiei şi în practicile sociale, nu trebuie să se facă greşeala să se înţeleagă că în Polonia este instaurat un regim religios. 
 
Apoi, înlăturarea lui Jaruzelski de la putere s-a făcut constituţional şi nu prin forţă. 
 
Potrivit sloganului lansat la negocieri de către cunoscutul ziarist Michnik, apropiat multă vreme lui Walesa, potrivit căruia ’’noi - un premier, voi - un preşedinte ’’ , au avut loc alegerile prezidenţiale de la sfârşitul anului 1990. 
 
Ele au fost organizate, ca urmare a micşorării mandatului preşedintelui, printr-o prevedere special introdusă în Constituţie, odată cu alte corecţii necesare adaptării acesteia la noile condiţii politice. 
 
Şi la noi se micşorează mandatul preşedintelui şi se fac modificări ale Constituţiei, ce vor fi supuse aprobării prin referendum...
 
Începând cu septembrie ’89, până în decembrie ’90, asistăm la un prim model de coabitare între un preşedinte comunist – Jaruzelski şi primul premier democrat Mazowiecki. 
 
Un exemplu de realism politic l-au oferit Preşedintele în exil al Poloniei, Ryszard Kaczorowski şi miniguvernul său aflaţi în exil, la Londra, pe toată perioada comunistă. 
 
Reveniţi în ţară, ei nu au bulversat viaţa politică internă. 
 
Nu au revendicat poziţii în structurile puterii centrale ale noului regim politic. 
 
Au respectat necondiţionat liderii mişcării ’’Solidaritatea’’. 
 
În cadrul ceremoniei de investire a lui Walesa ca preşedinte, Kaczorowski i-a predat acestuia insemnele de putere ale Republicii Polone - sceptrul şi sigiliul - care au fost păstrate la el, pe toată durata exilului. 
 
În continuare, viaţa politică a ţării şi-a păstrat componenta sa evolutivă, spre normalitate. 
 
La noi, sceptrul prezidenţial, al republicii de până la 1989, este pitit pe undeva, aidoma bastonului mareşalului executat la ordinul ruşilor şi a coroanei regale, menţinută obiect de muzeu...
 
Dacă prin alegerile din 1991, în Parlament au intrat un număr de 9 partide, în 1997, considerat an de stabilitate politică, apare semnalul opţiunii spre un sistem bipartidist cu partid median.
 
Alegerea postcomunistul Kwasniewski, în dauna lui Walesa, şi accederea la putere a unui guvern tot postcomunist, menţionat mai sus, au fost acceptate de Occident, ca parteneri loiali democraţiei şi fără a fi denigraţi de diaspora poloneză, foarte numeroasă, îndeosebi în SUA.
 
Mulţi au încercat să explice cum a fost posibil acest lucru, la 6 ani după căderea comunismului, chiar în ţara care a deschis prăbuşirea definitivă a acestuia în Estul Europei.
 
În plus, era şi ţara cu cea mai puternică opoziţie şi cel mai slab partid comunist din blocul sovietic.
 
Una din explicaţii aparţine filozofului polonez Leszek Kolakowski. Invocând o ’’Lege a abundenţei infinite’’, el afirmă că ’’orice se întâmplă, chiar şi neaşteptat, urmează ca ulterior să fie explicat’’ şi numeşte această situaţie ca ’’o normalitate anormală’’.
 
Dar actuala conducere politică de la Varşovia, tandemul Komorowski – Tusk demonstrează că Polonia, parafrazându-l pe Kolakowski, are şi o ’’normalitate normală’, sintagmă a cărei valabilitate ar putea fi evidenţiată şi de rezultatele economice obţinute pe timp de criză.
 
Acestea o situează azi printre ţările de top ale UE, stabile politic şi cu performanţe economice notabile.
 
Interesant este că ele au fost posibile în condiţiile unui electorat apatic care, încă din 1991, mai mult de jumătate nu merg la vot, iar cei care merg şi-au stabilizat opţiunea politică şi nu au manifestat suspiciuni sau acuze de fraude electorale.
 
Reţine atenţia că în alegerile din octombrie 2011, electoratul nu a trimis la guvernare Partidul Legalitate şi Justiţie condus de Jaroslaw Kaczynski, despre care se vorbea că ar fi fost posibilă, ca urmare a unei reacţii de solidaritate emoţională, generată de soarta fratelui său, preşedintele decedat în tragedia aviatică de la Smolensk.
 
Aceste alegeri au mai adus în Parlament 40 de mandate (10%) ale partidului ’’Mişcarea Palikot’’, de orientare liberală, dar radical anticlerical, considerat un partid exotic, cu atitudine antisistem, dintr-o postură post-modernistă.
 
Dintre toate ideile extravagante pe care acesta le-a formulat déjà, reţin atenţia cele privind legalizarea marijuanei şi a căsătoriilor între reprezentanţi ai aceluiaşi sex, legalizarea avorturilor, finanţarea fertilizării în vitro, desfiinţarea orelor de religie din şcoli, reducerea contribuţiilor statului către biserică.
 
Ele au suscitat aprinse polemici în societatea poloneză, dar numai în interiorul ei.
 
Din cauza acestui partid, până acum nu am auzit că niscaiva polonezi ar fi avut atitudini de denigrare a propriei ţări în foruri internaţionale, în plenul Palamentului European, pe coridoare sau în anticamera doamnei Merkel, a domnului Barroso sau a altei doamne, numită Reding, toţi trei aflaţi cam de ceva timp în diferite furibunde campanii electorale.
 
Chiar dacă am fi presupus că prezumptivii soli ar fi pretins că reprezintă democraţia adevărată din ţara lor şi ideologia unui partid oarecare ce din considerente oculte ar fi fost simpatizat în exterior, am convingerea că ei ar fi fost încadraţi, fără echivoc, la categoria cazuri patologice.
 
Până la urmă personajele ar fi fost compătimite, chiar dacă, în ultimile strigăte de disperare, ar fi aruncat şi acuze că ţara lor s-ar reorienta spre comunism, ideologie potrivnică religiei.
 
Şi ştiţi de ce nu ar fi fost credibili?
 
Pentru că polonezii nu au în sânge sămânţa trădării de neam.
 
 
POL ECONOMIC ŞI DE SECURITATE
 
Polonia este pe locul şase, iar România pe locul şapte, din punctul de vedere al numărului de locuitori, în Uniunea Europeană. Nu este şi acesta un argument pentru dezvoltarea parteneriatului româno-polon?
 
Sigur că Parteneriatul strategic româno-polon trebuie să stea la baza relaţiilor bilaterale.
 
Dar trebuie menţionat că pâna la data semnării lui, octombrie 2009, se acumulaseră deja vrafuri de protocoale, convenţii, tratate, acorduri care dau satisfacţie deplină birocraţiei actuale ministeriale şi... atât.
 
Ele au formalizat numai partea juridică necesară, pentru legiferarea relaţiilor după schimbarea regimului politic.
 
Nu au avut menirea să stimuleze relaţii favorizante concrete care să se fi constituit în argumente de dezvoltare intensivă a relaţiilor bilaterale, până la semnarea Parteneriatului.
 
După cum puteţi constata, întinderile geografice ale celor două ţări şi toate celelalte caracteristici aferente în mod obiectiv nu au fost în măsură, numai ele singure, să determine un interes anume în reluarea relaţiilor bilaterale, după schimbările de regim politic din ’89.
 
Afirmaţia mea se bazează pe faptul că, în acei ani, a apărut Grupul de la Vişegrad, care s-a format în baza unor interese subiective considerate la acea dată prioritare, ce a izolat politic România şi alte ţări din regiune.
 
Aşa s-au creat distanţe care, pentru o bună perioadă de timp, parcă nu s-a dorit a fi depăşite de către decidenţii politici ai ambelor părţi.
 
A funcţionat doar iniţiativa privată în domeniul comerţului liber individual cu produse de bazar, care a prosperat, intrând însă uneori în zona infracţionalităţii, influenţând relaţiile bilaterale, şi aşa destul de fragile.
 
Evoluţiile politice interne pozitive ulterioare din ambele ţări şi factorii externi, în care includ şi admiterea în NATO şi UE, au generat premizele favorabile schimbărilor de percepţii privind colaborarea bilaterală pe multiple planuri.
 
Din acest moment ambele părţi au iniţiat demersuri pentru intensificarea contactelor şi definirea colaborării într-un nou cadru geopolitic, evident, cu reconsiderarea reperelor geostrategice care aseamănă cele două ţări, la care vă referiţi în întrebare.
 
Astfel, s-au identificat interese comune în regiune care au devenit acum prioritare în politicile externe ale guvernelor. Acestea au dus, în final, la pregătirea şi semnarea Parteneriatului Strategic.
 
Este important de remarcat că acest document a apărut în perioada primelor forme de manifestare în Europa a crizei financiare şi recesiunilor economice.
 
Aceasta, pe mine personal, mă determină să afirm că Parteneriatul a fost o necesitate obiectivă la acea dată, ca o măsură de prevenire sau de limitare a efectelor crizelor.
 
În cei aproape patru ani de la semnarea lui, Parteneriatul nu a funcţionat la parametrii proiectaţi.
 
Dar, deoarece recesiunile economice persistă cu previziuni sumbre de evoluţie, criza datoriilor suverane şi criza Zonei euro continuă să facă ravagii şi în plan social, aducând state în pragul falimentului, se caută soluţii pentru redresare sau limitarea efectelor lor.
 
În această situaţie, pentru Polonia şi România, intensificarea şi dezvoltarea Parteneriatului cu acţiuni concrete trebuie incluse în deciziile naţionale ale perioadei economice şi sociale pe care o traversăm.
 
Pe de altă parte, este ştiut că între ţările membre ale UE, din Vestul şi cele din Estul continentului sunt diferenţe mari în ce priveşte potenţialul economic şi militar.
 
Iar dacă deja am ajuns la concluzia că Polonia şi România sunt piloni de bază ai securităţii europene, trebuie să ne gândim şi la cum şi cu ce îi consolidăm.
 
O soluţie ar putea fi o coagulare a unui pol economic şi chiar de securitate la frontiera de Est a NATO şi UE, integrat şi complementar acestora.
 
Un asemenea proiect ar contrabalansa şi tendinţele unei părţi a politicului german, condus admirabil de doamna Angela Merkel, pentru a domina Europa şi a ţine la distanţă SUA.
 
Evoluţiile în plan decizional al UE m-au determinat să cred că acest proiect este cu atât mai necesar, cu cât devin tot mai certe previziunile realegerii domniei sale în funcţia de cancelar.
 
Pivotul acestei coagulări l-ar putea constitui Grupul de la Vişegrad.
 
O ipoteză inedită, dar faţă de care am rezerve, deloc minore. 
 
În contextul actual, ţările membre ar putea fi convinse să iasă din formalismul care, la data constituirii, a fost dictat de cu totul alte considerente, precum şi de orgolii neîntemeiate, în raport cu unele state partenere, în fostul bloc comunist european.
 
Sunteţi elegant. Unul dintre orgolii este cel generat de apartenenţa la religia deloc ortodoxă. 
 
Revitalizarea şi extinderea Grupului cu alte ţări interesate din regiune, dintre care România nu ar putea lipsi, ar fi primii paşi pentru realizarea unui proiect regional de importanţă deosebită.
 
De fapt, problema nu este nouă.
 
Tendinţe naturale, izvorâte din necesitate obiectivă pentru apropierea altor ţări, s-au manifestat chiar şi recent, la Varşovia, prin concepţia care a stat la baza organizării întâlnirii informale a miniştrilor economiei Grupului de la Vişegrad, la care s-a considerat necesar să fie invitaţi şi reprezentanţi ai României, Bulgariei, Letoniei, Estoniei, Lituaniei şi Croaţiei.
 
Personal, interpretez această întâlnire ca o conştientizare unanimă a faptului că aceste ţări au multe lucruri în comun în domeniul economic.
 
În ce priveşte aportul economic al Poloniei şi României în cadrul acestui proiect ar fi garantat de Parteneriatul strategic bilateral.
 
Îar capabilităţile militare însumate ale ţărilor membre în acest proiect, ce vor trebui reconsiderate potrivit concepţiei actuale ale Poloniei, vor întări securitatea la flancul răsăritean al NATO, UE şi, implicit, vor asigura interesele strategice ale SUA în regiune.
 
 
O NOUĂ CATEGORIE PROFESIONALĂ...
 
Nu cred în necesitatea reconsiderării capabilităţilor militare după concepţia poloneză, pentru că Polonia, în Nord şi România, în Sud, au misiuni complementare, nu identice, în cadrul NATO. Există însă opinii conform cărora cooperarea dintre cele două state ar trebui să vizeze domenii precum turismul, energia, transporturile, materialele de construcţii, producerea de ambalaje metalice, industria alimentară şi cea chimică. Asta în contextul existenţei unor investiţii economice poloneze în ţara noastră. Reciproca, adică acţiunea oamenilor de afaceri români în Polonia, fiind sub posibilităţile reale. Cum comentaţi acest dezechilibru, comparativ cu faptul că, pe plan militar, colaborarea bilaterală are alte repere?
 
Îmi este greu să intru în detaliile cooperării economice, pe produse concrete.
 
Studiul pieţei libere o fac specialiştii în marketing.
 
Dar nu trebuie să fii specialist ca să constaţi că într-adevăr există un dezechilibru în acest domeniu.
 
În primul rând, reperele sunt date de concurenţa în piaţa liberă, cu tot ceea ce înseamnă ea.
 
Pe de altă parte, am în vedere tradiţia prezenţei produselor şi serviciilor proprii pe pieţele celor două ţări în cadrul politicilor guvernamentale, capacitatea lor de a organiza corect piaţa liberă, a stimula mediul privat, productiv şi de prestări servicii, pentru eficientizarea activităţii lui.
 
În cadrul Parteneriatului, ca domenii de interes pentru partea română ar putea fi industria minieră, industria metalurgică, gazele de şist, proiecte regionale, precum Nabucco, industria de apărare şi securitate în baza recomandărilor făcute de NATO la summit - ul de la Chicago şi, cu siguranţă, a rezultatelor discuţiilor ce vor avea loc pe tema securităţii europene în cadrul Consiliului European, de la sfârşitul acestui an.
 
Am nominalizat aceste domenii, făcând o sinteză selectivă a opiniilor specialiştilor responsabili la nivel guvernamental.
 
Rezultatele obţinute vor normaliza dezechilibrele invocate.
 
Dar pentru aceasta, România ar trebui să se folosească de această perioadă de răspuns la criza economică şi financiară, în care scop cred că trebuie să se grăbească.
 
Rapid, toţi factorii responsabili - puterea legislativă, executivă şi judecătorească -, într-o coabitare în interes naţional, fără prejudecăţi şi resentimente, ar trebui să rezolve toate restanţele perioadei de tranziţie, ce ţin de implementarea corectă a mecanismelor economiei de piaţă, să realizeze un consens naţional în ce priveşte revizuirea Constituţiei şi a unor legi organice şi acte normative ambigui, în conformitate cu nevoile impuse de realitate, nu cu interesele oculte de grup şi, nu în ultimul rând, să elimine legal, din viaţa publică, pe toţi penalii dovediţi şi nedovediţi până acum.
 
Pe măsură ce presa dezvăluie marea corupţie şi intră în profunzimea şi intimitatea fenomenelor politice, economice şi sociale interne, constatăm că în România a apărut o nouă categorie profesională – a parlamentarilor, miniştrilor şi directorilor buni la toate, cu tupeu, dosar penal sau cazier, dar cu retribuţii uriaşe.
 
Aceştia sunt angrenaţi într-un proces continuu de rotire a cadrelor, cu nepoţi, amante, mătuşe şi cumnaţi, de parcă profesioniştii, oameni cinstiţi şi morali nu mai pot fi găsiţi în ţara asta.
 
Mi-aţi solicitat să comentez dezechilibrele dintre România şi Polonia. Dacă nu rezolvăm problemele de mai sus, ele se vor amplifica şi riscăm să apară la acelaşi nivel şi în raport cu multe alte ţări membre în UE.
 
Aceste dezechilibre, în ultimă instanţă, descurajează iniţiativa privată, duc la pierderea credibilităţii externe a României şi afectează indirect coeziunea Uniunii.
 
O asemenea imagine a ţării poate constitui şi un motiv, sau pretext, pentru ca România să fie evitată în includerea ei în marile proiecte europene, ceea ce o va îndepărta şi mai mult de Polonia.
 
Degeaba colaborarea militară este ireproşabilă.
 
Dar cu o economie în derivă, nici angajamentele militare luate în cadrul NATO şi UE în teatre de operaţii nu mai pot fi susţinute financiar, mai ales pe timp de criză perpetuă.
 
Lipsa de finanţare înseamnă o logistică nesatisfăcătoare, ce poate aduce, din nefericire, chiar pierderi de vieţi omeneşti în rândul militarilor.
 
 
INTERESELE NATO ŞI UE, PENTRU EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST
 
În 2013 s-au împlinit 20 de ani de la semnarea Tratatului de prietenie şi cooperare dintre cele două state, ambele fiind garantele de jure şi de facto şi a flancului răsăritean al NATO. Ce interese comune există, dintr-o asemenea perspectivă, pentru ca România şi Polonia să îşi coordoneze mai bine eforturile în Uniunea Europeană şi în comunitatea euroatlantică?
 
 Aş dori să fac câteva precizări. Tratatul cu privire la relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre Polonia şi România, semnat acum 20 de ani, are valoare de simbol politic, de recunoaştere şi respect reciproc a opţiunii pentru democraţie, stat de drept şi de respectare a drepturilor fundamentale ale omului.
 
Că este aşa, o demonstrază şi Institutul Cultural Polonez de la Bucureşti care, în februarie 2013, pentru marcarea acestui eveniment de importanţă istorică, sub patronajul M.A.E. român a lansat Sigla Prieteniei Româno - Polone.
 
De reţinut este că, până la data acestei acţiuni aniversare, relaţia româno – polonă a fost ridicată la nivel de parteneriat strategic, abia la 7 octombrie 2009, prin semnarea Declaraţiei Comune privind Parteneriatul Strategic româno-polonez.
 
Iar Planul de Acţiune pentru punerea în practică a orientărilor Declaraţiei Comune a fost semnat şi el abia după un an, la 26 octombrie 2010, de către reprezentanţii guvernelor celor două ţări, în marja vizitei la Bucureşti a preşedintelui Poloniei, Bronislaw Komorowski.
 
E uşor de constatat că pe durata a mai mult de douăzeci de ani relaţiile bilaterale au avut mai mult orientări ocazionale şi mai puţin programatice.
 
Acestea din urmă au primit girul politic necesar, odată cu preşedinţia lui Lech Kaczinski, omul care a ştiut ce vrea să facă cu Polonia.
 
Nu cunosc detaliile Planului de acţiune, dar mi-ar plăcea să cred că el cuprinde mult mai concret domeniile de interes comun.
 
Aş dori să ştiu că pe masa de lucru a tuturor specialiştilor şi responabililor ministeriali din guvern s-a aflat acest Plan şi, dincolo de considerente birocratice, să-şi fi stabilit acţiuni concrete specifice care să fie asumate de fiecare în parte şi să le gestioneze pe măsura şi la nivelul declaraţiilor politice.
 
Evident că interesele comune concretizează interesele NATO şi UE pentru regiunea Centrală şi de Est a Europei.
 
Important pentru noi ar fi nu numai convenirea unei coordonări coerente, ci şi fermitate din partea română pentru a-şi însuma eforturile cu cele ale părţii poloneze, potrivit rigurozităţii lor în a-şi realiza interesul naţional.
 
Deja, prezenţa tot mai frecventă a personalităţii liderilor politici ai Poloniei în procesul decizional al structurilor euroatlantice, cu promovarea consecventă a acestui interes, s-ar putea ca, la un moment dat, alăturarea României să nu mai fie reclamată neaparat, dacă aceasta nu-şi face temele la timp.
 
În Varşovia există Gara Centrală prin care trenurile trec şi nu staţionează mai mult de zece minute.
 
Dacă nu eşti la timp acolo, rişti să nu mai ajungi la destinaţia dorită.
 
 
UN PARTENERIAT EXCELENT DOAR.... LA NIVELUL PRINCIPIILOR
 
Ce sugestii aţi face, actualului ministru de externe, pentru ca, prin aplicarea lor, să fie revitalizat Parteneriatul Strategic dintre România şi Polonia?
 
Am realizat că întrebările dumneavoastră au constituit o provocare subtilă, de a relaţiona actuala situaţie geopolitică, pe spaţiul european, cu sentimentele, percepţiile, demersurile şi aşteptările mele, în calitate de ataşat militar în Polonia, la începutul anilor ’ 90 , perioada cea mai grea pentru ambele ţări.
 
Lipsit oarecum de modestie, trebuie să menţionez contribuţia pe care am avut-o la realizarea primei vizite oficiale la Bucureşti a ministrului apărării polonez şi, ulterior, la Varşovia, la nivelul secretarului de stat român pentru politica apărării.
 
Sunt rezultate maxime, ce pot fi obţinute în mandatul unui ataşat militar, iar ele mi-au dat atunci speranţa în statornicirea rapidă de relaţii strânse bilaterale.
 
Aţi constatat că răspunsurile mele conţin şi constatări, percepţii şi aprecieri personale din care se pot extrage învăţăminte şi unele sugestii, ce nu fac trimiteri punctiforme la responsabilităţi în domeniu.
 
Aş adăuga doar că un vector de eficienţă sporită în relaţia cu Polonia îl poate constitui şi istoria comună, din care nu trebuie să lipsească sprijinul reciproc acordat în momente grele ale celor două popoare.
 
Personal am constatat că unii parteneri nu le cunosc, alţii le invocă pe cele controversate, voit sau nu.
 
Ca urmare, cel puţin aspectele acestea trebuie cunoscute, clarificate de specialişti şi comunicate publicului.
 
Există rezerve nejustificate, de ambele părţi, pentru a folosi istoria ca instrument diplomatic în relaţia bilaterală.
 
Pe aceeaşi temă, ca principiu în relaţiile oricărui partener extern cu Polonia - deci şi ale României, trebuie înţeles că sensibilitatea cetăţenilor ei faţă de istoria anilor grei prin care a trecut solicită respect, mândrie şi nobleţe.
 
Pentru România, asta înseamnă că bunele relaţii nu trebuie să se rezume numai la contacte personale prilejuite de participarea la diferite forumuri internaţionale, azi mult mai frecvente ca oricând.
 
Cel puţin aşa se înţelege din informarea curentă a publicului.
 
Stereotipuri de genul ’’discuţiile bilaterale au avut loc în marja întâlnirii internaţionale din......’’ pot induce ideea că alte contacte la nivele mai mici, în afară de cele la nivel înalt nu mai există.
 
În România, puţină lume are acces la site-ul ministerului.
 
Radioul şi televiziunea constituie pentru multă vreme formatorul principal de opinie, în condiţiile când şi acestea aleargă după senzaţional, iar presa scrisă se află în mare suferinţă.
 
Apoi, sunt de părere că practica numirii la post, pe criterii exclusiv de clientelism politic afectează, de fond, esenţa diplomaţiei ca profesie.
 
Se pierd şi se confundă valorile.
 
România nu poate urma exemplul SUA care, pe lângă profesionişti, să se constituie o categorie de diplomaţi numiţi pe criterii politice.
 
Şi, în final, pentru că sunteţi focalizat pe ministrul de externe, trebuie recunoscut, fără reţineri, de toţi factorii responsabili, nu numai de el, ministrul de externe, că Parteneriatul strategic, în ultimii 20 de ani a fost excelent doar la nivelul principiilor şi al declaraţiilor oficialilor.
 
Nu sunt focalizat pe nimeni. Dar mă întreb câţi bărbaţi de stat mai are România azi. Mai mult de unul? Sau doar unul...
 
*********************************************************************************************