INTERVIU Generalul Mihaiu Mărgărit: „Moscova a devenit mai dură în relaţia cu SUA şi UE”
0
Ultimul sondaj de opinie, dat publicităţii la Kiev, indică faptul că la viitoarele alegeri prezidenţiale, actualul preşedinte al Ucrainei, Viktor Ianukovici, ar câştiga cu un plus de circa 20% din voturi, faţă de oricare alt rival. Determinantă fiind susţinerea alegătorilor de limbă rusă, din partea răsăriteană a statului ucrainean. Despre evoluţiile din Ucraina, din comunitatea euroatlantică şi nervozitatea Moscovei, am purtat un dialog aparte.
Interlocutorul, nuanţat, atent la cel mai mic detaliu, cu o cumpănire a prezentului prin prisma învăţămintelor istorice, a fost generalul Mihaiu Mărgărit, ex-lider al comunităţii militare româneşti de informaţii.
- Până la această dată, consider că evenimentele din Ucraina au fost suficient comentate, aşa încât voi încerca mai mult să fac o evaluare a evoluţiei probabile a lor.
În acest sens, trebuie să reţin atenţia asupra faptului că, în rândul protestatarilor, alături de autenticii pro-UE, tropăie grupuri ultra-naţionaliste şi de extremă dreaptă, fascişti, anti-semiţi, stângă radicală, activiste de la Femen – o grupare largă, delirantă, ieşită de sub control, care nu mai are nici o legătură cu opţiunea de aderare.
Datorită acestor personaje care acţionează cu violenţă extremă, individual sau în grupuri mici, Ucraina se află azi pe baricade, întărite cu toate ingredientele de violenţă, focuri de armă, incendii, bastoane, răniţi, arestări ş.a..
- Cu precizarea că numai voci răsăritene susţin stimularea acestei categorii de manifestanţi de o...terţă ţară, fiind indusă şi ideea că ar putea fi în mulţime şi persoane trimise de aceleaşi forţe străine, o ipoteză care readuce în memorie limbajul autorităţilor de la Bucureşti, din luna decembrie 1989, înainte de schimbarea regimului politic în România.
- Cu toate acestea, încă nu cred că Ucraina se află în pragul unui război civil, aşa cum au început deja să prognozeze unii analişti.
Asta, nu pentru că nu ar fi posibil, dar personal, am totuşi în vedere o mică disponibilitate a puterii de a dialoga cu protestarii şi a negocia unele măsuri restrictive şi coercitive luate anterior.
Am convingerea că această disponibilitate, atât cât s-a manifestat ea, sub presiune, internă şi externă, fie chiar şi aparentă şi pentru iluzia că s-au depăşit momentele critice, totuşi ea este generată şi de teamă, indusă de deznodământul unor situaţii similare anterioare care au avut loc în lume.
Apoi, chiar dacă a urmărit şi, cu siguranţă, va mai urmări să tragă de timp pentru o erodare a protestelor, mă bazez şi pe forţa opoziţiei autentice pro-U.E., nu numai de a se delimita declarativ de violenţele acelei grupări delirante menţionată mai sus, ci şi de a acţiona concret împotriva ei, aşa cum încearcă să facă în ultimul timp liderul partidului UDAR, Vitali Kliciko.
Dacă ar şi colabora cu autorităţile în acest sens, cred că ar fi mai convingător în dialog cu puterea şi ar putea avea şi efecte pozitive.
Totodată, nici nu mă asociez avertizării lui Samuel Phillips Huntington, potrivit căreia linia dintre civilizaţii va reprezenta, în viitor, linia frontului.
Reamintesc că, în esenţă, teza sa face referiri la faptul că amploarea violenţelor în lume este determinată de conflicte între state şi culturi care se bazează pe tradiţii religioase.
Sunt de părere că unii analişti se folosesc de aceste previziuni şi, în mod speculativ, le extind la situaţia internă a unui stat, estimând o posibilă divizare de facto a actualului teritoriu ucrainean, Est versus Vest.
Militari ucraineni.
- Nu trebuie neglijată declaraţia şefului Statului Major al Armatei Ucrainei , generalul Vladimir Zamana, care a declarat, pe 31 ianuarie: " Fiecare membru al Forţelor Armate ale Ucrainei a jurat credinţă faţă de poporul ucrainean. Şi va respecta acest jurământ." El a mai afirmat ceea ce semnalam pe acest website, cu câteva zile înainte, cunoscând moralul ofiţerilor ucraineni:”Forţele Armate ale Ucrainei rămân responsabile pentru integritatea teritorială şi suveranitatea ţării noastre . Nimeni nu are dreptul de a folosi forţa militară pentru a restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, a răsturna ordinea constituţională, a împiedica munca sau schimbarea de guvern. În istoria ţării noastre, ne-am pierdut de multe ori suveranitatea şi independenţa, ca urmare a conflictelor interne. Nu putem lăsa să se întâmple asta, din nou, azi. Este important să se reducă nivelul de confruntare. Forţele armate ucrainene sunt gata pentru a asigura pacea şi liniştea. " Asta dacă autorităţile nu vor ajunge la un compromis cu opoziţia.
- Eu îmi exprim speranţa în viabilitatea unităţii lumii creştine pe spaţiul european şi, cu toată deferenţa, mi-ar plăcea să cred că marele strateg american al războiului rece, Zbigniew Brzezinski, atunci când recent a afirmat că situaţia din Ucraina nu se va rezolva fără noi schimbări geopolitice în regiune, nu s-a gândit la o nouă Iugoslavie.
Durata îndelungată, amploarea, structura părţilor aflate în beligeranţă şi formele de manifestare dintre cele mai neaşteptate ale crizei politice din Ucraina, care nu au cedat nici în faţa condiţiilor meteorologice severe, impun extinderea evaluărilor mele de la o confruntare politică internă violentă la o dimensiune geopolitică internaţională.
Aceasta mă determină să afirm că rezolvarea situaţiei politice din Ucraina reprezintă un proces complex, care nu va emana strict din confruntarea directă dintre putere şi opoziţia autentică pro-UE.
Ea va purta pregnant amprenta înţelegerilor dintre marile puteri, cu interese strategice, politice şi economice în zonă, în mod special faţă de Ucraina, pe baza considerentelor ce decurg din poziţionarea geostrategică a ei, în raport cu fiecare putere ce probabil se va implica.
Astfel, SUA, Uniunea Europeană şi, evident, Rusia vor fi actorii politici determinanţi în stabilirea destinului Ucrainei.
Observaţi că am spus U.E. şi nu mă refer la o anume putere europeană.
Acesta este şi motivul pentru care insist asupra nevoii unui management corect şi nediscriminatoriu al U.E., în interesul general al unei Europe unite, care să garanteze liniştea, securitatea şi prosperitatea tuturor ţărilor dispuse în spaţiul geografic al bătrânului continent.
Ştim doar că măsurile exclusive de austeritate - dictate până acum de actualul management al U.E., în cadrul căruia Germania şi-a asumat rolul de lider informal, care a ignorat chiar şi apelurile pentru stimularea economiei - nu au demonstrat disponibilitate, potenţă şi obiectivitate, în confruntarea cu recesiunile economice.
Apoi, am şi convingerea că instabilitatea politică din unele ţări cauzată de crize, disensiunile politice deschise, în special între Germania şi Marea Britanie, pe probleme majore de existenţă a U.E., precum şi situaţia din zona euro au contribuit în mod direct la amplificarea euroscepticismului.
În acelaşi timp însă, acestea, în mod inevitabil, s-au constituit în modele de neurmat, descurajante, argumente folosite abil de preşedintele Viktor Fedorovici Ianukovici, în a manipula populaţia pentru a justifica abandonul brutal al parcursului european al Ucrainei şi orientarea ei în mod deschis spre Rusia.
Politica agresivă de expansiune a Rusiei nu a trebuit să facă prea mari eforturi pentru a realiza ceea ce i s-a oferit gratis.
Nu ştiu în ce măsură şi noul management al U.E., rezultat din viitoarelor alegeri pentru Parlamentul European, va reuşi să iasă de sub inluenţa politică a cancelarului german, din moment ce doamna Angela Merkel a obţinut un nou mandat.
Angela Merkel şi Vladimir Putin - fotografie postată pe website-ul cancelarului german.
Am în vedere şi faptul că, până acum, domnia sa a încheiat cu Vladimir Putin o serie de aranjamente economice favorabile intereselor numai ale Germaniei şi, respectiv, ale Rusiei care, de regulă, se realizează în baza unor înţelegeri politice prealabile.
Atunci, care să fie oare locul acordat Ucrainei şi nu numai ei, în logica şi raţiunea acestor înţelegeri ?
Şi dacă mai luăm în calcul şi tendinţa Germaniei de a menţine la distanţă SUA faţă de Europa, acum şi ca urmare a amplificării voite a episodului Snowden, aşa cum am explicat în cadrul ultimei noastre întâlniri, cred că am avea suficiente motive să ne preocupe mai mult destinul continentului nostru în secolul XXI.
Repet, nu aparenţele publice determină dinamica geopoliticii mondiale.
Lecţiile severe ale istoriei nu ne dau dreptul să mai fim pasivi.
Pentru cei ce doresc realmente o Europă unită, stabilă şi în deplină securitate, speranţa trebuie să vină din partea efortului propriu care să se însumeze cu cel aşteptat din partea SUA.
În numele democraţiei promovată cu consecvenţă în lume, SUA vor trebui şă-şi apere şi interesele strategice şi de securitate în Europa şi, în context, îndeosebi în relaţia cu Rusia.
După Revoluţia portocalie care, în mijlocul anilor 2000 a adus la Kiev o administraţie de scurtă durată pro-UE la putere, Rusia este şi mai vocală în acuzaţii, considerând că o integrare mai strânsă a Ucrainei cu UE ar reprezenta o potenţială ameninţare majoră pentru securitatea sa naţională.
- Invocând ameninţarea menţionată, Moscova deja a devenit şi mai dură în dialogul cu S.U.A. şi cu U.E..
Aşa cum remarca recent publicaţia Observer, cel de al 32-lea summit al Consiliul U.E. – Rusia, din ianuarie a.c., în comparaţie cu celelalte summit-uri, a avut o agenda scurtată, fiind pentru prima dată când nu se include şi un dineu al liderilor.
Probabil, s-a dorit a se da un semnal public de răcire a relaţiilor dintre cele două părţi, mai ales după avertismentele, tot publice, lansate de oficiali europeni la adresa Rusiei, pentru ameninţările pe care ea le exercită asupra ţărilor care doresc să semneze acorduri de asociere la U.E..
Aşadar, în problema Ucrainei, Rusia va face tot ceea ce îi va sta în putinţă pentru a o împiedica să reia acest curs al aderării, continuând să folosească intens şi pe scară largă presiunea economică şi serviciile secrete.
În concluzie, pe termen scurt, în Ucraina este posibilă realizarea unei stări interne de linişte, dar aparentă şi tranzitorie, consumatoare de timp.
Iar orice nou regim ridicat imediat pe ruinele actualului maidan ucrainean nu se va putea pronunţa explicit în legătură cu Uniunea Europeană, cu toate că prezenţa lui Viktor Fedorovici Ianukovici la putere nu numai că nu intră în nicio ecuaţie a viitorului ci, aşa cum menţionează o serie de publicaţii vest - europene, acesta ar putea avea chiar soarta liderilor comunişti cu care s-a încheiat perioada Războiului Rece.
- La iniţiativa unor organizaţii neguvernamentale, cu preocupări în domeniul studiilor de securitate europeană, s-a convenit asupra unui calendar al anului 2014, pentru o serie de acţiuni la scară naţională, care să marcheze 65 de ani de la înfiinţarea NATO, 10 ani de la intrarea României în Alianţă şi 20 de ani de la semnarea de către ţara noastră a Parteneriatului pentru Pace.
Prezenţa domnului Larry Watts la acţiunea menţionată, organizată sub egida administraţiei Preşedinţiei României, ne-a onorat şi a avut o împortanţă deosebită pentru iniţierea unui proces complex de clarificări cu privire la credibilitatea ţării noastre, în decursul timpului, în faţa Occidentului, în raport cu opţiunile românilor pentru valorile democraţiei, ale statului de drept şi pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Atmosfera creată de prezenţa şi intervenţia în plen a reputatului istoric american pe tema semnării de către România a Parteneriatului pentru Pace, în opinia mea, a încurajat participanţii să renunţe la discursul formal festivist de asumare individuală sau de către anumite structuri ale administraţiei de stat, ori numai de către anumite grupări politice a meritelor acestui demers, precum şi de integrare în NATO şi aderare la UE.
Astfel, spontan s-a realizat o recunoaştere a faptului că, după evenimentele din decembrie 1989, opţiunile exprimate au fost emanate din dorinţa întregii societăţi pentru o schimbare radicală către valorile democraţiei autentice occidentale, precum şi a clasei politice în ansamblul ei.
Poate că este pentru prima dată când vorbim, cu mai mult curaj, despre percepţii externe la adresa României influenţate de o cunoaştere incorectă, incompletă şi de către unele părţi chiar intenţionat deformate asupra realităţilor din România.
Pentru a explica această afirmaţie, îmi este greu să mă refer numai la scurta relatare, de ordinul minutelor, a reputatului istoric american în cadrul acţiunii menţionate, la care am participat.
Ca urmare, voi apela la anumite afirmaţii mai complete, reţinute de mine din lectura celor două volume ale domnului Larry Watts. Aceste lucrări prezintă o nouă faţă a istoriei României din perioada Războiului Rece dar, surprinzător, face incursiuni ale cercetării sale şi în istoria mult mai îndepărtată a ţării noastre.
Sediul Agenţiei Centrale de Investigaţii/C.I.A.
În baza unui vast material documentar obţinut de la Departamentul de Stat American, CIA, Institutul ’’Gauch’’, Proiectul Paralel pentru NATO - Pactul de la Varşovia, precum şi Proiectul de Istorie Internaţională a Războiului Rece (CWIHP), domnul Watts ajunge la convingerea că procesul de reformă din România diferea fundamental de oricare alt proces din fostul Bloc Sovietic şi că era aproape neinteligibil fără o expunere completă a dinamicii revoluţiei din decembrie 1989 şi a anilor de izolare care i-au succedat.
Preiau şi o apreciere a diplomatului american la Bucureşti, Kiki Skagen Harris, în perioadele 1983-1987 şi 2000-2002, făcută la adresa demersului de cercetare istorică a lui Larry Wats care apreciază că studiul celor două cărţi este obligatoriu pentru orice cercetător serios care vrea să cunoască istoria României în timpul comunismului şi maşinaţiunile serviciilor de informaţii de pe ambele laturi ale Cortinei de Fier.
Iar profesorul Henry L. Carey de la Universitatea de Stat Atlanta – Georgia, apreciat în SUA ca fiind ’’a brilliant man’’, afirmă că domnul Watts, nu numai că ştie unde sunt îngropate secretele, dar explică şi cine le-a îngropat şi de ce.
Istoricul american Larry Watts, în esenţă, se angajează să dezvăluie atitudinile ostile ale Moscovei faţă de România, precum şi ale celorlalţi membri ai Tratatului de la Varşovia, pe care îi numeşte aliaţi loiali, atitudini care îşi au originea chiar în istoria relaţiilor bilaterale cu ţara noastră.
În context, cred că orice comentariu este de prisos dacă menţionez numai şi afirmaţia criminală a lui Friederich Engels făcută în ianuarie 1848, în Neue Rheinische Zeitung:
„[Românii sunt] un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… [ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor ] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice… Dispariţia lor de pe faţa pământului ar fi un pas înainte.”
De la aceste aprecieri pleacă investigaţiile istoricului american, pentru a descoperi, cu stupefacţie, cu câtă ’’prietenie’’ ne-au blagoslovit părinţii comunismului mondial şi, apoi, aliaţii est - europeni la ideologia bolşevică, membrii ai Tratatului de la Varşovia.
Şi dacă se lecturează cu răbdare cele două volume ale lui Larry Watts, vom lua cunoştinţă de minciunile şi ostilitatea ’’prietenilor’’ proliferate la adresa României, pe care autorul le devoalează bucată cu bucată.
Paradoxal, deşi asemenea date şi informaţii au fost obţinute din arhivele surselor occidentale menţionate mai sus, România a fost pe nedrept lipsită de credibilitate nu numai în perioada Războiului Rece, ci şi după căderea Cortinei de fier, fiind marginalizată în plan secund, în ce priveşte dorinţa noastră de apartenenţă la NATO şi UE, în raport cu alţi parteneri din defunctul Pact de la Varşovia.
Şi pentru a-mi susţine afirmaţiile de mai sus, menţionez doar faptul că reputatul istoric american Lerry Watts, căruia trebuie să-i purtăm o profundă recunoştinţă, deschide avalanşa de date şi informaţii încă din primul capitol, intitulat Perceperea greşită a României, având ca subcapitole titluri deosebit de sugestive, cum ar fi: România ca problemă analitică: moştenirea unei înţelegeri greşite; Prejudecata cognitivă de bază: România ’’cea mai puţin capabilă’’ să înfrunte Moscova; Erori acumulate: România nu pune niciodată sub semnul întrebării apartenenţa la Pactul de la Varşovia; Erori auxiliare: opoziţia ascunsă a altor membrii ai Pactului; Introducere în eroare şi dezinformare: intoleranţa şi genocidul cultural.
Întregul demers de cercetare ştiinţifică realizat de Larry Watts este apreciat şi de academicianul Dinu C. Giurescu, afirmând că autorul demonstrează convingător nevoia de a reconsidera şi de a regândi istoriografia românească a raporturilor dintre Blocul Răsăritean şi Republica Socialistă România, iar analiza acestora dezvăluie capcanele multiple ale istoriei contemporane, în aceste vremi de repetate apăsări asupra societăţii româneşti.
În ce mă priveşte, recentul privilegiu de a fi alături de acest mare istoric american şi studierea lucrărilor sale, îmi dau curajul să afirm deschis că întregul său demers de cercetare ştiinţifică nu este chiar întâmplător, dar este şi azi imperios necesar, faţă de care trebuie să-i fim profund recunoscători.
Imensa valoare a datelor şi informaţiilor devoalate dintr-un gest profesional de respect primordial manifestat de autor faţă de adevărul istoric, până acum, din varii motive escamotat, trebuie incorporată cu mult curaj în forţa discursului diplomatic şi politic extern al oficialilor noştri şi nu numai al lor.
Totodată, sunt de părere că acest demers ar putea fi subînţeles ca o formă voalată de scuză din partea celor care au fost induşi în eroare de către propaganda şi manipularea sovietică de la Moscova şi de către anumiţi aliaţi loiali acesteia, eroare cauzată în plus şi de o mai mică importanţă acordată, premeditat sau nu, României în procesul decizional de politică externă a unor state din spaţiul occidental.
- Da, o primă formă a istoriei structurii de informaţii militare a fost scrisă. După mai mulţi ani, a apărut şi o ediţie revăzută şi îmbunătăţită a acesteia.
Aş putea lua în considerare, ca şi o completare a lor, iniţiativele personale ale unor specialişti din Serviciul Istoric al Armatei care, sub titlul Ataşaţii militari transmit, au publicat câteva volume cuprinzând episoade interesante ale activităţii de informaţii, din perioada premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial şi a începutului acestuia.
Există şi memoriile viceamiralului Dinu Ştefan, fost şef al acestei structuri, care a acoperit un timp mai mare din perioada Războiului Rece, până la evenimentele din decembrie ‘ 89, inclusiv, atât cât a apreciat că poate fi relatat, fără a avea la dispoziţie documentele vremii. Din păcate, azi nu se mai află printre noi.
Apoi, în unul din volumele sale, sub titlul Dezmembrarea spionajului militar românesc, istoricul Larry Watts se referă la multe detalii din perioada nefastă a Direcţiei Informaţii Militare, cauzată de măsurile luate ca urmare a fugii lui Pacepa - aşa cum numeşte domnia sa gestul de defectare, în cazul în speţă.
În ce priveşte contribuţia mea, apreciez că ea ar fi mult prea modestă din punctul de vedere al aşa numitelor memorii, dar poate că participarea mea ar fi de folos pentru studierea şi înţelegerea corectă a documentelor de arhivă. Însă, o iniţiativă şi decizie în acest sens nu-mi aparţin.
Eu rămân doar la părerea, exprimată şi cu alte ocazii, că o istorie compactă a serviciului de informaţii al Armatei României, de la data înfiinţării lui şi adusă la zi, până la data permisă de lege, este absolut necesară şi ea trebuie scrisă de specialişti din sistem şi nu de autori proveniţi din alte structuri de informaţii, care azi au dobândit notorietate publică de istorici.
- Alte structuri fiind altfel bine poziţionate pe fluxul mediatic autohton...
- În referirile lor, la o perioadă mai apropiată sau mai îndepărtată de timp, cu privire la serviciul de informaţii militare, am constatat multe inadvertenţe care aduc prejudicii adevărului istoric.
În legătură cu rolul Armatei la aderarea României în NATO, este unanim recunoscut faptul că ea a fost prima structură profesional guvernamentală implicată în acest vast şi complex proces de transformare şi adaptare care şi-a îndeplinit lecţiile în totalitate şi la timp.
Militarii au fost primii care au înţeles cel mai bine că acest proces face parte integrantă din amplul program de modernizare a societăţii, obiectiv necesar, raportat la noile realităţi geopolitice şi de securitate naţională în noul context internaţional apărut de după căderea Cortinei de fier.
Armata a înţeles cel mai bine, încă de la începutul anilor ‘ 90 că România trebuie să-şi conceapă şi să-şi construiască viitorul pe o singură opţiune – vitală pentru securitatea sa – integrarea europeană şi euroatlantică.
Prin contactele cu omologii externi, ai liderilor politici aparţinând tuturor guvernărilor, precum şi cu cei ai conducerii militare, la nivelul structurilor de conducere strategică şi de comandă la nivel tactic, în baza planurilor de relaţii externe, în cadrul cărora s-a aflat şi Direcţia Informaţii Militare (DIM), Armata, cu multă deschidere s-a oferit a fi cunoscută în toate detaliile ei, pentru a primi consultanţă calificată externă necesară implementării măsurilor de realizare a compatibilităţii cu standardele NATO şi a interoperabilităţii cu structurile acesteia.
Ca urmare, şi conducerea şi specialiştii DIM au realizat asemenea contacte, în cadrul cărora au făcut schimburi de experienţă în toate domeniile de profil, îndeosebi schimburi de opinii cu privire la evaluarea unor situaţii politico - militare şi militare din zone geografice de interes reciproc.
Prin ataşatura militară, DIM a mijlocit realizarea contactelor reprezentanţilor Armatei cu reprezentanţi ai tuturor armatelor ţărilor NATO.
Personal, am satisfacţia datoriei împlinite, în poziţia de şef al structurii de informaţii militare şi mulţumirea că am reuşit să transmit, prin dialog direct, tuturor omologilor mei, din armatele ţărilor aliate, mesajul privind voinţa fermă a României de aderare la NATO şi să demonstrez că această structură este capabilă să îndeplinească misiunile ce-i vor reveni din poziţia ţării mele de membru plin al Alianţei.
În lungul parcurs al procesului de aderare, militarii români au conştientizat şi sacrificiile care trebuie să le suporte şi s-au conformat în tăcere.
Suferinţa produsă de măsurile drastice ale reformei s-a răsfrânt asupra destinului întregii familii a fiecărui cadru militar vizat şi, din păcate, ea a trecut neobservată de societatea civilă.
În timp ce proverbialii băieţi deştepţi consolidau economia de piaţă capitalistă pentru buzunarele proprii, militarii rămaşi să poarte mai departe stindardul onoarei şi demnităţii României au trecut la treabă, de la ministru la soldat, de la Programul MIL TO MIL la Programul PfP, la Planul de Acţiune al Membrilor (MAP), la Planul Naţional de Aderare; din cazărmi în poligoane şi câmpul de instrucţie, cu activităţi de genul Cooperative Bridge 94, Efes 95, Cooperative Key 96, Cooperative Partner 97 … 2002… ş.a.m.d., în teatre de operaţii, de tipul Operaţiunea ALBA, în Albania, SFOR I – NATO, Bosnia Herţogovina ş.a., cu sau fără bani pentru motorină sau bocanci adecvaţi nisipului din Irak ori Afganistan ş.a…, de la sudoare la lacrimi.
Generalul Mihaiu Mărgărit - un potenţial consilier al producătorului unui serial de televiziune dedicat serviciului militar român de informaţii.
În această perioadă ştiu că dv, aţi lucrat ca jurnalist şi aţi condus Trustul de Presă al Armatei. Din aceste poziţii aţi cunoscut direct şi aţi fost preocupat să prezentaţi public detaliile acestui proces.
Îmi amintesc de eforturile dv. de a penetra şi pune la dispoziţia societăţii civile produsele media, oglinda fidelă a vieţii şi activităţii militare, în ţară şi străinătate.
Dar îmi amintesc şi de opoziţia pe care aţi întâmpinat - o pentru a înfiinţa şi un post de televiziune militar.
Probabil că aceia care s-au opus atunci cu înverşunare acestei iniţiative a dv., rămasă în final fără rezultat, sunt aceleaşi persoane care ulterior au denigrat fără jenă cariera militară, cum niciodată şi nicăieri în lume nu s-a mai întâmplat.
Dar… militarii îi iartă şi istoria nu-i uită.
Armata trebuie să-şi facă în continuare datoria, cu cinste, demnitate şi devotament.
Numai aşa vicisitudinele momentului din viaţa unui adevărat militar pot fi învinse, chiar şi mentalităţile potrivnice acestei cariere.
În încheiere, în loc de concluzie, doresc să vă relatez un scurt episod petrecut în perioada de mari frământări pentru aderarea la Alianţă în primul val, când România nu a fost acceptată.
Un ataşat militar român, dintr-o ţară membră a NATO, explicând, cu multe detalii, unui înalt demnitar autohton, că armata noastră este foarte bine pregătită şi îndeplineşte toate condiţiile de membru plin al Alianţei, a primit următoarea replică:
"- Ştiu şi vă felicit, dar trebuie să se conştientizeze că România este aceea care intră în NATO şi nu Armata."
Se încarcă comentariile...
