INFOGRAFIE Cernobîl, după 30 de ani. O rană deschisă VIDEO

Cel mai grav accident nuclear din istoria omenirii a lăsat urme adânci nu doar asupra celor care au locuit şi au muncit în zonă, ci şi asupra mediului. Autorităţile se luptă şi acum să gestioneze situaţia complexă generată de dezastru.

În urmă cu 30 de ani, pe 26 aprilie 1986, la ora locală 1.23, reactorul 4 al centralei nucleare de la Cernobîl a explodat în timpul unui test de rutină, deflagraţia ducând la producerea unui nor radioactiv care a ajuns până în Norvegia.

A fost cel mai mare accident nuclear din istoria omenirii. Au fost emise de 10 ori mai multe radiaţii ca în cazul dezastrului nuclear din 2011 de la Fukushima (Japonia), care s-a produs în urma unui cutremur cu magnitudinea 9.

La acea vreme, Cernobîlul aparţinea de URSS, care a alocat 15 miliarde de dolari pentru măsurile iniţiale luate în scopul de a „curăţa“ zona, acestea incluzând construirea unui imens sarcofag care să „îngroape“ deşeurile radioactive, notează Bloomberg.

Acum, sarcina de a se lupta cu consecinţele tragediei i-a rămas Ucrainei, o ţară care se confruntă oricum cu probleme grave, încercând, în prezent, să obţină o finanţare din partea creditorilor internaţionali pentru ca economia să nu se prăbuşească.

Iar Cernobîlul reprezintă pentru autorităţile de la Kiev o provocare complexă şi, desigur, costisitoare.

Sarcofagul care a fost construit pentru a acoperi reactorul 4 nu mai reprezintă de mult o măsură suficientă de siguranţă.

Deşi acest sarcofag a depăşit aşteptările specialiştilor, care nu credeau că va rezista mai mult de 20-30 de ani, pentru ca zona să fie protejată încă un secol de acum înainte, este nevoie de un nou sistem de protecţie.

Începând din 2012, Ucraina, beneficiind de asistenţa Uniunii Europene, a început construcţia unui nou sarcofag de siguranţă – un scut de oţel, care cântăreşte peste 30.000 de tone. 

Construcţia, ce seamănă cu un hangar uriaş pentru avioane, urmează să fie montată peste reactorul 4, acoperit de sarcofag, cu ajutorul unor şine de alunecare. De asemenea, între scut şi sarcofag va fi montată o membrană pentru captarea prafului şi reziduurilor radioactive. 

Un proiect de amploare

„Avem ingineri specialişti, experţi în numeroase domenii şi translatori“, a declarat pentru Bloomberg Nicolas Caille, directorul proiectului, adăugând că „aici lucrează oameni veniţi de peste tot“.

Proiectul, în care sunt implicaţi specialişti din întreaga lume, a fost, într-un fel, şi un program de locuri de muncă pentru Ucraina. Aproape 6.000 de persoane au fost angajate în zonă.

Oamenii, în special cei care lucrează în apropierea sarcofagului, poartă costume speciale de protecţie, dar şi un dispozitiv pentru măsurarea nivelului de radiaţii. Nu stau la serviciu un număr fix de ore, ci până când corpul lor a absorbit un anumit nivel de radiaţii. Doza tipică este 0,006 milisieverţi (mSv) pe zi. Cea mai mare doză înregistrată în cazul unei persoane care a lucrat în zonă a fost de 13 mSv, în 2015. În cazul celor care lucrează în domeniul nuclear din SUA există o limită de 50 de mSv pe an.

Angajaţi ai centralei de la Cernobîl

Majoritatea angajaţilor locuiesc în oraşul Slavutîci, care are un număr de 25.000 de locuitori şi care a fost construit în 1986 de către sovietici pentru persoanele care fie au lucrat la centrala nucleară, fie au fost evacuate după catastrofă din zonele din apropiate. 

Tot aici au locuit mii de „lichidatori“ – cei care au făcut parte din primele echipe de intervenţie care au curăţat zona. Nu se ştie câţi au murit din cauza expunerii la radiaţii, dar cert este că datorită lor contaminarea nu a fost şi mai gravă.

Dar faptele eroice par să aparţină mai mult trecutului. Acum, oamenii care lucrează în zonă privesc lucrurile cu totul altfel. 

„Ca să fiu sincer, nu sunt mândru de slujba mea. Nu e ca în vremurile sovietice, când ni se spunea că facem totul pentru mândria patriei-mamă. Fac asta numai ca să aduc mâncare pe masă pentru familia mea“, a afirmat un angajat, care nu a dorit să-şi dezvăluie numele întrucât nu era autorizat să facă declaraţii presei. Câştigă în jur de 235 de dolari pe lună, cu aproximativ 60 de dolari mai mult decât venitul mediu lunar din Ucraina.

Numai că atunci când proiectul se va termina, oraşul va avea, cel mai probabil, aceeaşi soartă. Locuitorii vor fi nevoiţI să-şi găsească altceva de lucru. O misiune nu tocmai uşoară, având în vedere că rata şomajului depăşeşte 10% în Ucraina, iar anul trecut economia a înregistrat o scădere de 10%, în parte din cauza conflictului separatist din est. De asemenea, rata inflaţiei se afla în martie la 20%.

Chiar şi aşa, Dmitri Korciac de la Agenţia de Dezvoltare Regională, responsabilă pentru planificarea viitorului oraşului, crede că Slavutîci poate fi salvat. În opinia sa, având în vedere inginerii, fizicienii, biologii şi ceilalţi specialişti care vor rămâne fără slujbă, guvernul ar trebui să înfiinţeze o universitate şi să transforme oraşul într-un centru tehnologic şi de cercetare.

La începutul lunii aprilie, Korciac a încercat să organizeze o dezbatere pe tema viitorului oraşului. Aproape 50 de persoane şi-au anunţat prezenţa, însă vremea frumoasă s-a dovedit un impediment pentru discuţii. „Toţi s-au dus la grătare şi să bea bere“, a afirmat acesta, adăugând că numai 12 persoane au venit la întâlnire, dintre care 6 făceau parte din rândul organizatorilor. 

Nu au putut sta departe

În ciuda radiaţiilor şi a opoziţiei autorităţilor ucrainene, în zona de excludere de la Cernobîl trăiesc în continuare peste o sută de oameni, care au revenit după dezastrul nuclear, notează AFP.

„Nu pot spune de ce oamenii vor să trăiască la Cernobîl. Care e scopul lor? Îi ghidează inima? Nostalgia? Cine ştie?“, se întreabă Evgheni Markevici, un bărbat solid, în vârstă de 78 de ani. Dar „eu nu vreau să trăiesc decât la Cernobîl“, concluzionează el.

Avea numai 8 ani când familia sa a venit în acest oraş, în 1945. „Asta ne-a salvat de la foamete. Aici, puteam planta, puteam recolta hrana noastră“, povesteşte bărbatul, adăugând că nu şi-a dorit niciodată să plece de acolo.

Îşi aminteşte de tăcerea care a înconjurat accidentul nuclear. „Era sâmbată, accidentul avusese loc şi noi nu ştiam nimic la acel moment. Ne temeam de ceva pentru că vedeam autobuze, maşini militare care mergeau spre Pripiat“, un oraş cu aproximativ 48.000 de locuitori, printre care şi angajaţi ai centralei, situat la trei kilometri de aceasta. „Nimeni nu ştia nimic. Toţi tăceau“, a adăugat el.

Pripiatul este acum un oraş-fantomă

De altfel, evacuarea locuitorilor a început abia pe 27 aprilie, după-amiaza, iar prima alertă publică a fost emisă o zi mai târziu de către Suedia, care a detectat o creştere a nivelului radioactivităţii. Liderul URSS de la acea vreme, Mihail Gorbaciov, a intervenit public abia pe data de 14 mai. 

Această tăcere îi macină şi acum pe unii dintre cei care au participat la operaţiunile de intervenţie. Trei dintre ei au condamnat, în interviuri acordate Euronews, încercarea autorităţilor de a muşamaliza catastrofa. În total, în patru ani, în jur de 600.000 de „lichidatori“ au fost mobilizaţi pentru a reduce efectele dezastrului.

După ce a fost evacuat, Evgheni şi-a dorit mereu să se întoarcă acasă. A recurs la tot soiul de stratageme pentru a reveni în zonă, pe atunci închisă. În cele din urmă, s-a întâlnit cu directorul serviciului de supraveghere a nivelului de radiaţii, i-a cerut un loc de muncă, iar după ce l-a obţinut nu a mai părăsit zona. În ciuda tuturor aşteptărilor, nu a fost niciodată bolnav. Recunoaşte că, în grădina sa, cultivă legume în grădină şi le consumă. „Există şi un risc“, spune el.  

Centrala de la Cernobîl este înconjurată de pădure

În zona de excludere de 30 de kilometri de la centrală trăiesc, în total, 158 de oameni - aşa-zişii „samosely“, potrivit unui responsabil al centralei. Locuiesc în case mici, din lemn, trăiesc din recolte, din proviziile care le sunt aduse de angajaţi şi chiar de vizitatori, iar uneori fac cumpărături din oraşul Ivankiv, situat în afara zonei de excludere. 

Aceşti „samosely“ nu au acceptat niciodată exodul forţat. Peste o mie de oameni au revenit în zonă contaminată, unde accesul populaţiei era interzis, autorităţile sfârşind prin a accepta ideea, scrie AFP, preluată de dhnet.be. 

„Spun că nivelurile de radiaţii sunt mari. Nu ştiu“, spune Valentina Kuharenko, în vârstă de 77 de ani. „Poate că radiaţiile îi afectează pe cei noi, pe cei care nu au trăit aici. Dar noi, cei bătrâni, de ce să ne speriem?“, spune femeia, care speră că, „într-o zi, Cernobîlul va reînvia“, iar „râsetele copiilor se vor auzi din nou“.

„O rezervaţie naturală“

Spre surpriza tuturor, în urma accidentului nuclear, animalele sălbatice nu au plecat din zona radioactivă, notează Russia Today. Ba mai mult, mamiferele mari sunt acum mai numeroase ca înainte ca dezastrul să se producă.

La 30 de ani de la catastrofă, o echipă de cercetători georgieni a ajuns la concluzia că fauna sălbatică a prosperat în perimetrul de excludere, zona semănând mai degrabă cu o rezervaţie naturală, nu cu una sinistrată. În decurs de cinci luni, aceştia au filmat exemplare din 14 specii, printre care bizoni, lupi, mistreţi şi veveriţe.