Indiferenţii cu ştaif

Indiferentul simplu este  spectator neinteresat la circul unei realităţi care nu-l mai pasionează  decât la nivelul relatării de tabloid, cu cât mai groasă, mai porcească şi mai plină de sânge, cu atât mai bine.

Celalălalt indiferent, cel cu ştaif, face din neimplicare un mod de viaţă cu care să se poată lăuda fiindcă astfel, spune el, îşi poate exprima intelectual-superior refuzul faţă cei care viermuiesc în meandrele concretului.  Drept care neagă orice şi pe oricine, atent doar la propria supravieţuire şi ferm decis să lupte împotriva marii conspiraţii mondiale ce ne ameninţă din umbra protectoare a marilor interese care, dintotdeauna, au fost concentrate pe un singur obiectiv: să distrugă România.

Cu aceste două tipuri de indiferenţă am intrat în ceea ce am spus că va fi noua etapă a dezvoltării noastre naţionale, atunci când am argumentat că locul nostru firesc este în spaţiul euro-atlantic, că identitatea noastră europeană este indiscutabilă şi că, practic, se repara astfel o uriaşă nedreptate a istoriei. Ceea ce n-am realizat atunci este că, odată dorinţa realizată, ne-am trezit obligaţi să experimentăm pe propria piele spiritul comunitar, complet antinomic cu cel al indiferenţei şi resemnării noastre native, venită din tragica moştenire a Fanarului. Fră să înţelegem că la ei înţelepciunea populară nu spune "las’că merge şi aşa!"

Observăm acum, parcă cu uluire şi în orice caz cu revoltă, că cei care au negociat aderarea României la cluburile european şi eur-atlantic au semnat nişte tratate care conţin extrem de multe reguli foarte stricte şi nenumărate  obligaţii, unele extrem de neplăcut de suportat. Cum, spre exemplu, este şi faimosul MCV, adevărat creat pentru codaşele clasei, România şi Bulgaria. Cum ar fi setul de reguli pentru intrarea în spaţiul Schengen sau în zona Euro.

Problema a apărut în momentul când s-a observat că indiferenţa, combinată cu lipsa de carte şi de acces la informaţii, a făcut ca decidenţii noştri, culcaţi de mult pe urechea cealaltă (de una fiind nativ surzi), au lăsat baltă orice preocupare europeană imediat după momentul aderării, limitându-se la a îndeplini pe cât se putea cerinţele absolut imposibil de refuzat reieşite din Tratatul de aderare. Aşa se face nu numai că suntem exemplul negativ absolut în ce priveşte absorbţia fondurilor europene, sau că europarlamentarii noştri, în covârşitoare majoritate, sunt în afara jocurilor importante şi se limitează la declaraţii demagogice şi sforăitoare destinate audienţei lor de partid care va trebui sa-i repropună pentru realizarea scopului lor ultim în viaţă, adică încă un nou mandat pe 7500 euro net pe lună, plus tot pachetul de avntaje materiale aferent...

Marea problemă este că indiferenţa naturală i-a făcut să ignore faptul că seturile de reguli erau şi sunt în permanentă schimbare şi că lipsa ştiinţei de a face lobby (combinată cu interdicţia acestui tip de activitate în România, din lipsa unei legi speciale) i-a pus doar în situaţia să reacţioneze post-factum.  În plus, acelaşi climat de indiferenţă a făcut ca, la nivelul a ceea ce noi denumim "organizaţii ale societăţii civile" să existe o brambureală uriaşă, fără ca nimeni să poată avea o reală reprezentativitate. Aşa se face că, atunci când mizele au crescut considerabil în jocul european, fiecare alege din România  interlocutorul care corespunde cel mai bine celei mai evidente dintre demonstraţii.

Dacă nimeni nu e relevant, dacă nici una dintre organizaţiile profesionale sau ONG-uri nu este reprezentativ, atunci oricine vrea să joace folosind vreun argument românesc pentru a-şi apăra teza, cu siguranţă că va găsi pe cineva să i-o apere. Faptele sunt mai puţin importante, imaginea crează realitatea, iar contestaţia de după are doar un carcater moral reparatoriu. Fără nici un fel de valoare practică, din moment ce răul a fost făcut şi documentul a fost înregistrat ca atare pe lista poziţiilor oficiale.

Poate vom realiza odată şi odată existenţa acestui mecansim care se bazează pe faptul că românii sunt primii care-i sapă pe români, că spiritul de delaţiune, ura şi intoleranţa ne fac victime sigure înainte chiar să existe vreo problemă în care "cazul România" să trebuiască a fi evocat pentru edificarea celor interesaţi.