Independenţa post-independenţă: propunerea care uimeşte Europa

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Barcelona nu e Catalonia

Asta e ceva cu totul nou, chiar în Europa timpurilor atât de tulburi şi pline de potenţial exploziv în care trăim. E vorba despre o petiţie care circulă pe Twitter şi care a devenit în foarte scurt timp virală nu numai în Spania, adunând doar în primele ore peste 23.000 de semnături, cu un trafic impresionant pornind de la afişarea originală pe change.org.

Concepută iniţial ca o replică satirică a programului cu care independentiştii catalani s-au prezentat la recentul scrutin regional pe care au reuşit să-l şi câştige, textul respectiv a început să fie discutat la modul din ce în ce mai serios, punând bazele unei posibile forme de protest real. Şi care, la limită, ar putea redeschide „chestiunea Catalană“, dar într-un sens invers, totul pornindu-se de la continuarea aplicării raţionamentului auto-determinării dar, de data aceasta, în favoarea ieşirii unei sub-regiuni din Catalonia eventual independentă...

Harta Catalonia

Ce este (sau ce ar putea fi) Tabarnia? Numele este un neologism format din alăturarea cuvintelor Tarragones şi Barcelona, cele două oraşe principale din zona de coastă a Cataloniei, în fapt una dintre cele mai prospere şi important-strategice nu numai ale Cataloniei, ci şi ale întregii Spanii. De aici a început şi nemulţumirea, transformată în scandal care deja divizează societatea catalană, căci actualul sistem electoral în virtutea cărora s-au organizat alegerile dă o mai mare pondere regiunilor rurale, mai sărace dar evident mult mai naţionaliste, în defavoarea celor cosmopolite şi industrializate.

image

Asta a făcut posibil ca, în urma calculelor post-electorale, pro-independentiştii (de departe majoritari în cele două zone rurale, Gerona şi Lleida) să câştige alegerile prin obţinerea unui număr important de locuri, chiar dacă adepţii păstrării unităţii naţionale avuseseră mai multe voturi.

Repet, povestea a fost lansată ca o ironie bine argumentată la adresa platformei politice a patridelor independentiste, dar, în climatul din Spania, lucrurile s-ar putea schimba rapid şi, în acest caz, în Barcelona, motorul economic al întregii regiuni, este posibil să fie generată o mişcare politică reală condusă de liderii unionişti.

De altfel, în glumă sau nu, sloganul pe care-l anunţă petiţia respectivă nu este altul decât „Barcelona nu este Catalonia!“ , parafrază a sloganului de campanie la pro-independentiştilor: „Catalonia nu este Spania!“. În petiţia respectivă se anunţă faptul că Barcelona şi Tarragones, alături de întreaga regiune, suferă deja de pe urma „deficitului fiscal“, afirmându-se că semnatarii săi „au dreptul să se constituie într-o nouă regiune a Spaniei, una care să ne apere de ameninţarea separatistă“.

Albert Rivera, liderul partidului unionist Ciudadanos, într-un mesaj pe Twitter în care este inclus un articol despre Tabarnia, declara şi el că „dacă naţionaliştii pot invoca dreptul inexistent de a diviza, oricine poate face la fel“.

Este vorba doar despre o joacă pe internet sau despre ceva prezentat voit la modul ludic, imagine inversată gândită doar pentru a-i ridiculiza pe pro-independentiştii lui Puigdemont? Foarte posibil ca aceasta să fi fost intenţia iniţială însă, aproape instantaneu, mesajul a fost luat chiar în serios şi a început să genereze dezbateri serioase. Sau, mai corect spus, a fost un declanşator suplimentar pentru a întreţine focul care e foarte aproape de un depozit cu explozibili. Asta pentru că, şi acum, a rămas perfect şi totalmente nerezolvată dilema fundamentală pusă de Declaraţia de Independenţă anunţată de Parlamentul catalan, sursa tuturor tensiunilor, visurilor, speranţelor, acuzelor şi interdicţiilor formale, a luptei subterane care continuă între grupurile de populaţie ale căror aspiraţii se antagonizează în continuare. Pe fond, întrebarea este pe cât de limpede, pe atât de imposibil de rezolvat în termeni constituţionali: va accepta Spania o rupere teritorială, oricare ar fi sintagmele care acoperă această situaţie?

Pe de altă parte, vedem încă ceva: punerea acestei probleme a condus la o profundă diviziune socială şi că ea nu se produce doar în raport cu restul Spaniei, ci şi în interiorul Cataloniei, aducând în faţă nemulţumiri proprii zonelor urbane şi rurale, cu perspective dintre cele mai neplăcute, asta fi şi dacă vorbim numai despre corecta funcţionare a administraţiei regionale, de climatul între comunităţi etc. Este, pe fond, o demonstraţie a faptului că formulele clasice de rezolvare a conflictelor nu au prevăzut asemenea rezolvări tocmai fiindcă s-a crezut orbeşte doar în faptul că singura soluţie avea să fie adusă de o dezvoltare economică ce avea să fie automat împărţită în mod egal între regiuni şi avea să fie resimţită practic de toţi cetăţenii din „statele bunăstării“. N-a fost să fie aşa căci, odată cu apariţia primelor efecte ale crizei economice, au reapărut brusc focarele de naţionalism acoperit de strigătul de luptă „noi nu mai vrem să plătim pentru ceilalţi“. Şi asta a prins, prinde şi va prinde mereu pe timp de criză deoarece, după cum bine se ştie, externalizarea vinei este cea mai uşoară dintre explicaţii, tocmai fiindcă este generică şi exonerează individul şi comunitatea de celălalt răspuns, cel care în care ar putea fi vorba despre greşelile proprii.

Sigur că nu e suficient, vine timpul pentru achitarea notei de plată, atunci când se vede ce diferenţă enormă este între promisiunile electorale şi realitatea cotidiană. Şi atunci apare (sau poate să apară ca reacţie firească) o mişcare de reflux, cea pe care am denumit-o „independenţă post-independenţă“ care poate să însemne, în cazul unei regiuni devenite cumva stat independent, o rupere teritorială ulterioară provocată de forţele care vor reîntoarcerea la status quo.

Moment în care intrăm în faza unei nebunii totale. E vorba despre cea mai neagră dintre perspectivele tangibile ale unui proiect european dorit ca unul al unităţii, dizolvat prin implozie extremist-naţionalistă, revenit fix în tabloul pe care-l oferea continentul nostru după spargerea modelelor coezive imperiale. Cu state şi stătuleţe intrate la un moment dat într-o teribil de rapidă mişcare browniană, căutându-şi cu disperare o identitate naţională şi, în paralel, încheind şi desfăcând alianţe în cătarea unui garant cât mai solid pentru a le compensa lipsa de resurse, de putere economică şi militară.

Dacă la asta vrem să ne întoarcem, e ceva extrem de uşor de făcut. Începe cu spargerile teritoriale, se sfârşeşte, inevitabil, cu un conflict sever. E foarte uşor, e atât de uşor să spui „Catalonia nu e Spania“ sau „Barcelona nu e Catalonia“. Ce urmează după asta, vom vedea. Pentru că ce urmează este absolut imprevizibil, chiar dacă vi se pare acum absurd şi imposibil. Uite un exemplu:

Catalonia

Teama mea este că, în 2018, s-ar putea să fim martorii a mai multe episoade de acest gen şi nu ştiu dacă liderii politici ai Uniunii Europene au învăţat ceva din ce s-a petrecut până acum.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite