Inamicii interni ai lui Lukasenko - actorii liberi

În Belarus, ultima dictatură a Europei, germenii libertăţii iau forma genului dramatic. O trupă de tineri dă reprezentaţii în pivniţe şi case conspirative acasă şi pe cele mai celebre scene ale lumii în străinătate, sperând ca eforturile lor conjugate să le mântuiască societatea de autoritarism.

19 decembrie 2010 a fost ziua realegerii lui Lukaşenko şi începutul reprimării opoziţiei. „M-am trezit într-o dubă a poliţiei. Era întuneric total. Eram şase. Ni s-a spus să ne întindem pe podea. Cel mai blând cuvânt folosit de poliţişti pentru noi a fost cel de animale. Astfel, animalele zăceau întinse pe podea, în timp ce duba continua să se umple, până când ne-am făcut 68. Eram ca heringii într-o conservă de 2 pe 5“, a povestit Natalia Koliada traumele prin care a trecut. Când este întrebată de media occidentală cum este în Belarus, răspunde sec: „Toate articolele Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului sunt violate în Belarus“.

Povestea Nataliei este uimitoare. De 6 ani spectacolele sale sunt prizate pe scenele din întreaga lume: Londra, New York, Sydney. Obiectivul său – să readucă Belarusul în conştiinţa lumii. Demers sprijinit de nume grele ale aristocraţiei artistice globale: Vaclav Havel, Tom Stoppard, Harold Pinter, dar şi Steven Spielberg, Michael Douglas, Jude Law, Mick Jagger.

Aventura a început în martie 2005, când Natalia Koliada, împreună cu soţul său, actorul Nikolai Kalezin, au pus pe picioare o companie clandestină de teatru - „Belarus Free Theater“. De atunci, spectacolele lor sunt o formă de rezistenţă împotriva dictaturii. O insurgenţă spirituală. În Minsk joacă în condiţii imposibile, şi întotdeauna underground: în pivniţe, în apartamente, de multe ori chiar în pădure. De teama autorităţilor, spectacolele sunt deghizate/ mascate în sărbători private, zile de naştere şi chiar nunţi. Publicul e anunţat în ultima clipă prin e-mail sau SMS. Spectacolul este total. Cu stări întotdeauna limită. Abisale. Se joacă de parcă ar fi ultimul spectacol. Niciunul dintre actori nu ştie ce urmează după. Sau măcar dacă vor termina reprezentaţia. Teatrul lor este existenţial: de-a lungul celor şase ani, membrii trupei au cunoscut toate formele posibile de reprimare - expulzarea din universităţi, concedierea, bătăile, arestul, interzicerea rezidenţei, presiuni psihologice de tot felul.

Unul dintre cele mai de succes spectacole este „Generaţia jeans“- un monolog despre muzica rock, libertate şi blugii pe care orice tânăr îi dorea şi care, o dată îmbrăcaţi, deveneau marca unei lumi normale şi libere. O critică a exceselor unui regim care decretase că rock-ul şi jeanşii sunt un semn de rebeliune. A purta blugi devine în sine o formă de protest. Lukaşenko nu poartă blugi. „Doream să ştim totul despre Mick Jagger şi nimic despre Partidul Comunist“, iată statement-ul unei generaţii. De departe, cel mai eficient mijloc de nation branding este spectacolul „Numere“. De fapt, un colaj de statistici şi tabuuri care-i dau occidentalului recent măsura abuzurilor din fosta republică sovietică.

Pur şi simplu, numerele, jucate prin gesturile actorilor, invadează scena şi se înfig în mintea spectatorului: Belarusul ocupă locul 186 din 195 în clasamentul libertăţii presei; 64.730 de avorturi au avut loc anul trecut; în medie sunt cam 80 de avorturi la 100 de naşteri; 882 de sinucideri au fost făcute de oameni trecuţi de 60 de ani, în 2007; unul din patru bieloruşi suferă de boli mintale; populaţia actuală este de 9,73 milioane de locuitori; până în 2050, populaţia va scădea cu 28,2%; 70% dintre tinerii cu vârste de 17 şi 18 ani suferă de boli cronice; peste 40% din populaţia adultă, 70% dintre tineri şi 85% dintre studenţi vor să plece; între 1.000 şi 1.200 de oameni dispar în fiecare an.

Pentru publicul intern, „Teatrul Liber“ este o formă de terapie, de educaţie, un polis paralel în care se descoperă şi se trăieşte ceea ce Havel numea odată „viaţa în adevăr“: „Autorităţilor li se face teamă când oamenii încep să gândească - piesele noastre îi fac pe oameni să gândească“, spune Natalia. Ei joacă pentru un salariu simbolic, pentru a transmite publicului „o viaţă în adevăr“: „Adevăr şi minciună. Dacă eşti artist, te poţi juca cu aceste două cuvinte. Dar dacă eşti cetăţean, acest lucru nu este posibil. Trebuie să înţelegi, să distingi ce este adevărat şi ce este fals“ - un mesaj în care rezonează cuvintele lui Harold Pinter din momentul acceptării Nobelului pentru Literatură, în 2005. Repertoriul underground demască, expune minciuna existenţei oficiale, înţelegând că regimul rămâne puternic atâta timp cât oamenii continuă să trăiască în ignoranţă, să creadă că ceea ce li se serveşte „nu e tortură, ci pizza“.

Atunci când joacă pe scenele Vestului, unul dintre cele mai consumate spectacole este „Being Harold Pinter“. Audienţa este însăşi conştiinţa lumii, iar teatrul devine un filtru, un mijloc de a conecta Occidentul la suferinţa cotidiană din Belarusul condus de un „Robert Mugabe european“ (Timothy Garton Ash). Spectacolul este un mix de replici din opera lui Pinter şi din mărturiile prizonierilor politici din Belarus. Imaginile sunt de cele mai multe ori de o violenţă extremă. Teroarea interogatoriilor este omniprezentă. Permanentă. Totul este zugrăvit doar în flashuri de alb, de negru şi de culoarea sângelui. Efectul este tectonic. Senzaţia, când citeşti cronicile de teatru, este aceea a unui spectator care tocmai a asistat „live“ la o execuţie pe scaunul electric.