În ce priveşte UE, faptul că acordul semnat între Ianukovici, pe atunci preşedintele Ucrainei, şi cei trei miniştri de Externe (francez, german şi polonez) nu a reuşit să fie valabil decât câteva ore, a arătat limitele puterii de influenţă ale diplomaţiei europene precum şi credibilitatea sa într-un moment de criză extremă.

În ce priveşte NATO, rezervele de până acum şi atitudinea sa diplomatic-evazivă reflectă atât disensiunile între ţările membre care nu par deloc gata să intre în ciclul unor mişcări de tip escaladare militară , dar şi o stare de aşteptare în raport cu atitudinea SUA, cel mai important contribuitor militar al Alianţei şi singurul, din nou ca în cazul Kosovo, care dispune de capabilităţile necesare de proiecţie de forţe la mare distanţă şi, în consecinţă, ar trebui să suporte costurile enorme ale unei eventuale opţiuni militare.

În consecinţă, în disperare de cauză, întreaga dezbatere se mută la nivelul Naţiunilor Unite, acolo unde Consiliul de Securitate multiplică reuniunile asupra situaţiei din Ucraina, având în faţă mesajul urgent de ajutor venit de la noile autorităţi ucrainiene.

Reamintesc compoziţia acestui organism: 5 membri permanenţi (China, SUA, Franţa, Marea Britanie şi Federaţia Rusă) şi 10 membri aleşi de către Adunarea Generală a ONU pe o perioadă de doi ani: Argentina (2014), Australia (2014), Chile (2015), Ciad (2015), Iordania (2015), Lituania (2015), Luxemburg (2014), Nigeria (2015), Republica Coreea (2014), Ruanda (2014). Variantele posibile merg de la un mesaj minimal, trimiterea în zonă a unei misiuni de observatori (din partea ONU şi OSCE), idee care nu pare a fi agreată de Rusia în acest moment, până la începerea negocierilor asupra unui posibil mandat pentru o forţă internaţională de menţinerea su impunerea păcii, executată fie de contingente internaţionale de “căşti albastre” sau conferind eventual NATO un mandat în acest sens. Sau avalizând o decizie a NATO de implicare în operaţiuni militare, conform unei decizii a Consiliului Alianţei.

Scenarii deocamdată strict teoretice deoarece, după cum ştiţi, fiecare dintre ţările membre permanente în Consiliul de Securitate deţin drept de veto. Secretarul General al ONU decide să meargă în Europa pentru consultări, în timp ce, pentru a demonstra cât de mare este debusolarea la nivelul organizaţiei, Robert Serry, consilierul de nivel înalt al Secretarului General, declară pur şi simplu că nu acceptă misiunea conferită de şeful său:

După consultările de ieri din Consiliul de Securitate, Secretarul General mi-a cerut să merg în Crimeea în cadrul misiunii mele privind raportarea situaţiei din teren. Din acel moment am fost în contact cu autorităţile Republicii autonome Crimeea şi am ajuns la concluzia că, în acest moment, nu este posibilă o vizită în Crimeea a afirmat Serry, proaspăt întors de la Kiev unde a discutat cu noile autorităţi provizorii.

Puţină marjă de manevră Uniunii Europene care, mâine, va încerca să transmită un mesaj la nivelul miniştrilor de Externe, observatorii de la Bruxelles fiind relativ sceptici că, cel puţin în această etapă, se poate depăşi nivelul unui comunicat indignat şi pacifist în care retorica diplomatică să nu fie dublată şi de anunţarea unor măsuri concrete. Aceasta pentru că, chiar dacă Ucraina a cerut şi UE un sprijin de urgenţă, opţiunea cea mai credibilă este că atenţia se va concentra pe un ajutor umanitar – medicamente, alimente, etc, fără a se lua în calcul dezvoltarea unor alte opţiuni.

Atenţia, pe bună dreptate, se concentrează pe reacţia americană. Iar Preşedintele Obama a avut o lungă conversaţie telefonică de 90 de minute cu Preşedintele Putin...

Preşedintele Obama a spus foarte limpede că violarea continuă de către Rusia a suveranităţiiii Ucrainei şi a integrităţii sale teritoriale vor avea un impact negativ asupra poziţiei Rusiei în cadrul comunităţii internaţionale. În zilele următoare, SUA vor proceda la consultări urgente cu aliaţii şi partenerii săi în Consiliul de Securitate al ONU, din Consiliul Alianţei nord-atlantice, OSCE şi cu semnatarii Memorandumului de la Budapesta. SUA îşi vor suspenda participarea la întâlnirile pregătitoare pentru Summitul G-8. Dacă va continua, violarea de către Rusia a legislaţiei internaţionale va duce la o mare izolare politică şi economică a ţării  

Comunicat de presă, Casa Albă.

2. Implicaţii politice locale şi regionale. Cele mai îngrijorătoare privesc intensificarea acţiunilor în teren a aşa numitelor “miliţii de auto-apărare”, fie unele noi apărute (mai ales în zona Crimeii, în principal pro-ruseşti, dar acum şi în alte regiuni din sud-estul Ucrainei , fie anti-ruseşti, unele bazate pe structuri mobilizate la chemarea unor partide extremiste. Două exemple.

Din Kiev, vin rapoarte privind intensificarea acţiunilor mişcării denumite Sectorul de Dreapta, Pravyi Sektor , grup de militanţi de extremă-dreaptă, de ultra extremă-dreaptă sau cu vederi neo-fasciste (între 2000-3000 de membri). Conform declaraţiilor lui Dimitrii Yaroş, liderul mişcării, le sunt afiliate grupurile “Trident”, “Patrioţii din Ucraina”, “Ciocanul Alb” precum şi “Adunarea Naţională Ucrainiană – Organizaţia ucrainiană de auto-apărare”.

     

     Foto: militant Pravyi Sektor pe Euromaidan, 22 februarie 2014

Yaroş a dat publicităţii o declaraţie în care cere sprijinul lui Doku Umarov (aflat pe locul întâi pe lista celor mai căutaţi terorişti din Rusia, pe capul său fiind pusă şi o primă americană de 5 milioane dolari pentru capturare sau informaţii relevante care să ducă la arestarea sa şi figurând pe lista teroriştilor realizată de UN Security Council’s Al-Quaeda and Taliban Sanctions Commitee”), spunând că “mulţi ucrainieni cu arma în mână” au sprijinit miliţiile cecene în lupta împotriva ruşilor şi că acum, pentru el, “a sosit timpul să sprijine şi el Ucraina”. Unităţi de auto-apărare se formează acum şi în Crimeea, nu numai de partea pro-rusă, dar şi de noi adversari din rândul minorităţii tătare din regiune. Liderul acesti minorităţi, Mustafa Cemil, a afirmat că MAJLIS, parlamentul etnic tătar din regiune, nu va negocia niciodată cu autorităţile separatiste. 

“MAJLIS va lupta, chiar dacă va fi angajat într-o confruntare violentă cu invadatorii. Creăm în acest moment unităţi de tătari din Crimeea care sunt gata de luptă. Aceste unităţi vor fi înarmate dacă ele vor primi statutul de formaţiune statală ucraineană. Ar putea fi puse sub comanda unui departament ucrainean de poliţie sau de armată. Vor primi arme. În acest moment au loc negocieri în acest sens”.

3. Implicaţii militare. În materialul de ieri, citam surse concordante din serviciile de informaţii occidentale care anunţau psobile divergenţe majore la nivelul armatei ucrainiene. Se confirmă, din moment ce nava amiral a flotei ucrainiene, fregata Hatman Sahaidacnîi (foto) a refuzat să mai urmeze ordinele conducerii de la Kiev şi a ales să vină de partea ruşilor, la întoarcerea dintr-o misiune NATO din Golful Aden arborând acum drapelul de luptă al Federaţiei Ruse. Situaţia se tensionează în aceast moment chiar deoarece, conform Kiev Times, Arsenii Iaţeniuk, prim ministrul ucrainean, i-a cerut omologului său turc Recep Tayyip Erdogan să nu permită accesul navei prin Bosfor..

În acelaşi timp, sosesc în continuare informaţii privind o stare de spirit contradictorie în rândul ofiţerilor armatei ucrainene, puşi acum în faţa unui eveniment cu implicaţii majore: chemarea rezerviştilor sub arme. Mobilizare generală care nu întruneşte însă, pare-se, unanimitatea, surse neconfirmate vorbind despre discuţii violente privind capacitatea reală de luptă a unităţilor de rezervişti şi moralul acestora. Dar şi în prezenţa unei alte întrebări majore: cum statul ucrainean, aflat foarte aproape de faliment financiar, va putea suporta efortul enorm privind hrana noilor unităţi dar şi echiparea lor la standarde operaţionale. Aceasta pe lângă costruile întreţinerii armatei de 160.000 de soldaţi aflată acum în alertă de luptă.

Totul în contextul în care, iarăşi neconfirmate oficial, sosesc multiple relatări privind preluarea controlului unor locaţii şi instalaţii strategice din sud-estul Ucrainei (Doneţk şi Harkov) de către unităţi înarmate fără însemne vizibile, dar provocând, ca în Crimeea, trecerea de partea insurgenţilor a unor unităţi de poliţie şi grăniceri.

În fine, care vor fi implicaţiile zonale ale unui conflict pe cale de amplificare exponenţială? Vom asista oare la un conflict doar între Ucraina şi Rusia sau el se va deschide regional prin introducerea în ecuaţie a unor alţi actori statali sau organizaţii militare? Orice scenariu este posibil şi, din păcate, ne aflăm cumplit de aproape de epicentrul exploziei.