Implicaţiile Atacului de pe London Bridge

Marea Britanie se confruntă cu un val de terorism fără precedent. Este o veste proastă nu doar pentru britanici, ci şi pentru Europa deoarece asta arată că nici cel mai avansat sistem anti-terorist din lume nu mai face faţă. Urmează schimbări majore în abordarea faţă de problema terorismului.

Londra a fost lovita din nou de terorism. Atacul a fost o copie la scara mai largă a celui din martie pe pe Westminster Bridge şi palatul Parlamentului: ca atunci, s-a folosit o maşină pentru a lovi pietonii, după care teroriştii au ieşit din vehicul şi au început să hăcuiască oamenii de pe stradă cu cuţite de bucătărie. Diferenţele principale, de data asta, sunt că totul s-a petrecut noaptea la ora zece (nu în amiaza mare ca data trecută), că au fost implicaţi trei terorişti (nu unul), şi că cel puţin unul din terorişti a purtat o „vestă explozivă” falsă – pentru a exacerba confuzia şi teroarea în timpul atacului.

Este al treilea atac terorist în Marea Britanie, în trei luni, după o pauză de patru ani. Şi este al doilea atac în cursul actualei campanii electorale. În plus, cinci alte atacuri au fost dejucate în acest interval de trei luni, ceea ce este de asemenea un record (media în ultimi ani a fost mai aproape de cinci pe an).

UK se confruntă cu o „epidemie” de terorism. Asa cum prim-ministrul Theresa May tocmai a declarat în această dimineaţă, „terorismul duce la mai mult terorism”, întrucât fiecare atac le dă curaj şi îi inspiră şi pe alţi Islamişti radicalizaţi – care altfel doar contemplează asemenea acte – să treacă la acţiune. Psihologii vor recunoaşte uşor această dinamică, întrucât este similară cazurilor de suicid care de asemenea pot declanşa un val de sinucideri în care oameni care sunt aproape de acel prag psihologic fragil, încep să copieze exemplul celor care l-au trecut.

Autorităţile şi analiştii au prevăzut acest nou val de terorism de mai bine de un an, pe baza evoluţiei conflictului din Siria şi Irak şi a campaniei împotriva ISIS. După cum se ştie, unul din fenomenele cele mai periculoase legate de conflictul din Siria a fost cel al miilor de tineri musulmani din ţări occidentale care s-au dus în Siria, în special în 2014 şi 2015, ca să lupte de partea jihadiştilor. La nivelul Marii Britanii este vorba de în jur de 1000 de persoane care au plecat „pe front” (cifrele exacte nu sunt făcute public, şi există diverse estimări). Problema majoră, prevăzută de autorităţi, este că, cu cât ISIS a început să piardă teren în Irak şi Siria, aceşti luptători au început să se întoarcă acasă, exacerbând presiunile existente pe agenţiile de securitate şi intelligence din occident.

Abordarea terorismului în Marea Britanie

Marea Britanie reprezintă standardul mondial în materie de contra-terorism şi – foarte important – mai ales în materie de contra-extremism. Partea de contra-terorism se referă la pachetul de măsuri, legi, resurse, tehnici şi doctrine operaţionale menite să descopere comploturi, să distrugă reţele teroriste, şi să răspundă eficient în situaţii de urgenţă; este partea „hard” a securităţii.

UK are avantaje majore în acest domeniu faţă de alte ţări. În primul rând e o insulă, ceea ce înseamnă că e mult mai dificil să introduci materiale teroriste (armament, explozibili) în ţară. În al doilea rând, dispune de probabil cele mai eficiente servicii de intelligence din lume – MI5 şi MI6 – în special în domeniul contra-terorist. În al treilea rând, sistemul şi practicile poliţiei britanice sunt de asemenea un standard în domeniu, atât ca profesionalism cât şi din punct de vedere al relaţiilor şi abordării la nivelul comunităţilor locale. Fără a intra în detalii, ideea principală este că, mai mult decât în orice altă ţară majoră, în UK poliţia are o relaţie şi o înţelegere foarte apropiată a ceea ce se întâmplă în comunităţi (vezi contrastul cu banlieu-urile din Franţa etc). Este un mod foarte specific, foarte britanic, de policing. În al patrulea rând, autorităţile au atât puteri legale cât şi sisteme tehnice de supraveghere – surveillance – care în multe privinţe sunt, din nou, un standard în domeniu. Londra e de mult cunoscută ca şi „capitala mondială a camerelor CCTV”, de exemplu; iar serviciile de securitate au puteri extinse de a supraveghea comunicaţiile digitale – deşi într-un mod foarte ne-invaziv şi perimetrat de lege. Evident, pentru activiştii pentru libertăţi civice, asta e o problemă foarte mare; dar din punct de vedere al securităţii naţionale, acesta e un motiv principal pentru care UK nu a suferit atacuri teroriste de ani de zile, până acum.

Cheia luptei anti-teroriste: combaterea extremismului

Dar Marea Britanie este de asemenea foarte avansată – fără rival, de altfel – în materie de contra-extremism. Asta e o strategie separată – numită Prevent – care încearcă să prevină radicalizarea şi să combată toate formele de extremism; adică este direcţionată asupra aspectului „soft” al securităţii: lupta împotriva ideologiei islamist-extremiste care alimentează fenomenul terorist. Acesta este, evident, elementul esenţial în abordarea faţă de terorism în general, întrucât toată lumea este de acord că numai prin stârpirea ideologiei se poate rezolva sau cel puţin se poate ţine sub control terorismul în sine.

Teroriştii nu există ca o categorie separată de oameni – dacă pot fi numiţi oameni – ci sunt doar manifestarea violentă, vârful letal, al unui întreg eşafodaj ideologic şi organizaţional (în mare parte ne-structurat) pe care-l cuprindem de obicei sub denumirea de „Islamism”. În spatele fiecărui terorist şi atac terorist este o reţea teroristă efectivă, şi/sau o reţea extremistă islamistă, de oameni şi organizaţii care promovează această ideologie, predică diverse forme de idei şi ură anti-Vest. Acesta este aşa-zisa „mlaştină” ideologică care facilitează radicalizarea şi în multe cazuri susţine în diverse forme „soft” (contacte, informaţii, bani etc) organizaţiile teroriste.

Este foarte greu de „luptat” împotriva acestui tip de extremism, şi de „drenat” această mlaştină, într-o societate democratică. De ce? Pentru că în majoritatea cazurilor extremiştii şi organizaţiile lor se prezintă ca reprezentanţi ai comunităţilor minoritare musulmane, care, desigur, au dreptul ca orice cetăţeni, la libertatea cuvântului şi la apărarea intereselor comunităţii etc etc. Asa că e foarte greu pentru autorităţi să-i preseze prea mult pe aceşti indivizi – diverşi predicatori prin moschei, diverse asociaţii islamice etc – deoarece imediat încep să se plângă de „discriminare”, „persecuţie”, îngrădirea drepturilor şi aşa mai departe.

Practic, acesta este unul din efectele multiculturalismului, care în termeni de politici publice a avut efectul pervers de a dărui acestor grupuri - şi nu numai – argumente democratice perfect legale pentru a face cam ce vor, atâta timp cât pot arăta că ceea ce fac este o expresie a identităţii lor de grup şi o expresie a libertăţilor lor individuale. Această doctrină este antiteza ideii de identitate naţională (aşa cum o ştim de zeci şi sute de ani) în sensul unei singure naţiuni în cadrul căreia diversele minorităţi sunt tolerate şi se pot bucura de toate drepturile democraţiei, dar care au de asemenea responsabilităţi şi care trebuie să se integreze în acea naţiune nu să existe ca nişte comunităţi separate.

Marea Britanie, prin strategia Prevent – în special de când a fost reformată în 2011 – a mers mult mai departe în ultimii ani decât practic toate celelalte ţări occidentale în combaterea extremismului. Discuţia este foarte avansată, şi sunt programe speciale de relaţionare cu comunităţile locale pentru combaterea extremismului în cadrul lor. Miza este de a le explica oamenilor din comunităţile musulmane că trebuie sa-i respingă şi să-i denunţe pe extremiştii din mijlocul lor, deoarece în final nu numai că aceşti extremişti nu îi reprezintă, dar fac rău acestor comunităţi în sine.

Aici este problema: majoritatea oamenilor din aceste comunităţi vor, în general, să-şi trăiască viaţa în mod normal, chiar dacă nu au o loialitate deosebită faţă de ţara în care se află. Chiar şi cele mai recente studii arată că, în general, muslumanii din UK au cam aceleaşi griji şi dorinţe, din punct de vedere social, ca şi ceilalţi britanici: sunt interesaţi să aibă servicii publice mai bune, oportunităţi profesionale mai bune, etc. Sunt, desigur, şi diferenţe (în special o tendinţă printre musulmani de a se auto-victimiza, ca o comunitate;), dar per total tabloul arată o comunitate musulmană care are mai multe lucruri în comun cu restul ţării decât se crede de obicei.

Pe aceste baze se menţine şi acea relaţie (încă) relativ bună între poliţie şi comunitate, din care rezultă un flux de informaţii absolut critice din punct de vedere al securităţii. Dar in acest tablou complex există elementele extremiste care încearcă să obţină controlul asupra unor segmente ale comunităţii, prin intimidare sau prin persuasiune sau „seducţie ideologică”. Aici este câmpul de luptă cel mai important împotriva extremismului, şi lupta trebuie calibrată cu atenţie: pe de o parte, vrei să-i neutralizezi pe extremişti micşorându-le „spaţiul de manevră” şi puterea în cadrul comunităţii; dar pe de altă parte nu vrei să foloseşti metode atât de drastice încât să întorci toată comunitatea împotriva ta.

Ar fi uşor, tehnic vorbind, să te apuci să arestezi oameni la dreapta şi la stânga (după ce schimbi legile, ca să fii în legalitate). Dar acest lucru le va da imediat extremiştilor argumente care vor susţine mesajul lor – anume, că statul britanic îi urăşte pe musulmani, că abuzează puterea de stat, că nu există nici un viitor pentru musulmani în UK ca parte a societăţii britanice etc. Astfel, strânşi prea tare cu uşa, extremiştii vor putea să întoarcă mult mai uşor întreaga comunitate împotriva autorităţilor, şi să rupă acele legături, câte există, de colaborare cu poliţia. Rezultatul va fi diminuarea informaţiilor pe care le poţi culege din aceste zone pentru a proteja securitatea naţională, şi mai multă radicalizare – deci o problemă şi mai mare. E un catch-22.

Atunci ce e de făcut? Evident, nu există un răspuns simplu; sunt foarte multe aspecte de genul celor de mai sus care trebuie ţinute în balanţă. În mod cert, bătălia principală este în zona contra-extremistă, dar aceasta este de asemenea zona cea mai sensibilă din punct de vedere politic. E un „război surd”, care de obicei e mult mai greu de înţeles de reporteri, ca sa nu mai vorbim de public, şi care rămâne foarte mult în afara luminii reflectoarelor. Atenţia se concentrează asupra organizaţiior teroriste – ISIS, Al Qaeda – dar problema de baza sunt organizaţiile extremiste.

Este cert, din perspectiva specialiştilor în acest domeniu, că se poate face mai mult, în UK, când vine vorba de lupta contra-extremistă şi de Prevent. Spaţiul de manevră pentru extremişti poate fi restrâns şi mai mult, abordarea autorităţilor poate fi explicată mai bine, mesajele către comunităţi pot fi mai clare, puterile legale din spatele acestor programe contra-extremiste pot fi, pe alocuri, întărite, şi – poate cel mai important – rezistenţa politică (în special din partea stângii politice, îndoctrinată de ideile marxismului cultural şi dominată de corectitudinea politică) împotriva acestor abordări poate fi combătută mai bine.

Dar pentru asta, trebuie să ai un guvern care înţelege foarte bine situaţia şi care e decis să ducă această luptă politică.

Problema imediată

Revenind la situaţia de securitate actuală şi acest val de terorism, problema imediată este că sistemul de contra-terorism (securitatea „hard”) a Marii Britanii este întins la maximum. Ultimile cifre arată că la ora actuală, serviciile de securitate monitorizează aproximativ 500 de comploturi active, mai mult de 3000 de potenţiali terorişti (oameni ori implicaţi în comploturi, ori care au legături directe cu organizaţii teroriste şi sunt consideraţi o ameninţare), şi peste 23000 de alţi oameni conectaţi, într-un fel sau altul, cu fenomenul extremist-terorist. Ultima categorie înseamnă, practic, persoane care apar în investigaţiile serviciilor de securitate ca actori periferici, în diverse capacităţi, dar care nu sunt consideraţi o ameninţare directă. De multe ori, când se face public că un anumit terorist (care deja a comis un atac) „era cunoscut autorităţilor”, înseamnă că era pe lista celor 23000. Dar trebuie înţeles că acei 23000 reprezintă o listă foarte specifică de nume asociate cu terorismul; nu reprezintă, în nici un fel, dimensiunea bazinului „extremist” în general – deşi, evident, unii sau mulţi dintre cei 23000 sunt de asemenea parte şi din reţele extemiste.

Aceste cifre vorbesc de la sine. Având în vedere că, pentru a ţine sub supraveghere constantă, 24/24, un singur suspect, este nevoie de aproximativ 16 oameni, dimensiunea provocării de securitate este evidentă. Sigur, acestea sunt cifre „reci”. În practică, multe din cele 500 de comploturi şi mulţi dintre cei 3000 de terorişti sunt de un grad de incompetenţă foarte ridicat – sunt amatori compleţi, care fac greşeli şi au o şansă mică de a duce un atac până la capăt. Dar problema este că nu e nevoie decât de unul competent, printre ei, ca să ajungi să ai un atac terorist de succes.

În actuala paradigmă de securitate – pe baza legilor şi strategiilor existente – sistemul contra-terorist şi-a cam atins limitele. Nu mai sunt foarte multe lucruri de optimizat, şi în nici un caz nu e o problemă de fonduri. Problema este, efectiv, cu numarul de potenţiali terorişti.

De aceea, în ultimile zile – mai ales în urma atacului de la Manchester – au apărut din ce în ce mai multe opinii că trebuie făcut ceva în legătură cu numărul suspecţilor, mai degrabă decât cu numărul sau dimensiunea resurselor de securitate. Se discută din ce în ce mai intens de soluţii precum arestări preventive în masă, de exemplu, pentru a reduce presiunea pe serviciile de securitate. Însă, cum ziceam, o soluţie de genul acesta vine cu contra-efectele ei.

Implicaţii

Un lucru este clar: acesta este cu adevărat un moment de cotitură în abordarea terorismului în Marea Britanie. Manchester şi atacul de ieri au trecut peste o anumită limită, şi acum se pare că există destul sprijin public pentru măsuri noi şi mult mai puternice.

Paradigma se va schimba, în mod cert. A spus-o şi Theresa May, cu referire, chiar, la posibile schimbări ale regimului de condamnări penale, şi alte aspecte legislative. Se vor strânge şuruburile şi în zona Prevent. Dar toate acestea vor veni cu noi riscuri, care nu mai pot fi evitate dar care in mod cert vor creea premisele de noi - şi mai mari – tensiuni politice în viitor.

Marea Britanie este cel mai clar barometru, când vine vorba de lupta anti-teroristă. Dacă aici lucrurile încep să se schimbe - şi asta se va întâmpla - ştii că situaţia a trecut la următorul nivel în ceea ce priveşte ameninţarea terorismului internaţional, în special în Europa. Pur şi simplu problema s-a extins dincolo de capacităţile structurale ale abordărilor de până acum. Şi asta, fără nici măcar a lua în consideraţie efectele influxului de „migranţi” în Europa, efecte care se vor vedea în câţiva ani pe parcurs ce reţelele extremiste pre-existente pe continent se racordează complet la această bazin uriaş de potenţiali noi recruţi.

Vor fi şi implicaţii internaţionale. Ar trebui să devină acum extrem de clar, pentru toată lumea, că terorismul a devenit o ameninţare civilizaţională, şi că ar trebui să fie prioritatea zero pentru toate ţările.

Nu se mai poate nega faptul că, în ritmul actual, terorismul este pe o traiectorie câştigătoare. În momentul în care un adversar te împinge până în punctul în care trebuie să decizi dacă să iei măsuri care afectează– chiar şi dacă doar într-o mică măsură - natura democraţiei ţării tale, ca să nu mai vorbim de situaţia practică de securitate, atunci nu mai poţi nega că ai o problemă civilizaţională. Este genul de problemă care are potenţialul de a elibera, cu adevărat, vechiul demon al totalitarismului.

Oricât de incomfortabil ar fi pentru unii, situaţia actuală probează foarte bine mesajul preşedintelui Trump, care deja a setat într-un mod ne-echivoc această prioritate pentru Statele Unite. Restul lumii ar trebui să se încoloneze în spatele eforturilor americane – oarecum similar cu situaţia din ultimul război mondial – nu doar pentru că America are resursele şi voinţa necesare pentru această luptă, dar şi pentru că doar lucrând împreună cu americanii poţi avea o şansă de a le influenţa abordarea. Ideea că poţi ajunge la un rezultat mai bun – pentru tine ca stat sau grup de state, sau pentru lume în general – printr-o relaţie de ostilitate faţă de SUA, este o idee periculos de naivă. Din păcate, n-au mai rămas opţiuni comfortabile, în lumea de azi, pentru nimeni.

Dar jocurile şi animozităţile politice din cadrul occidentului tind, acum, să pună în pericol perspectivele unei colaborări serioase între Europa şi America - şi chiar Rusia, cu mare grijă - în eradicarea acestei probleme. Este din păcate mai probabil ca Europa să ia deciziile greşite, decât cele corecte, în această situaţie, şi să persiste în a-şi urma diverse visuri şi ambiţii construite pe ideologii false sau cel puţin depăşite de evenimente şi de natura pericolelor care ne înconjoară.

In final, nu există nici o soluţie simplă, nici un „magic bullet”. Erorile a zeci de ani de un anumit tip de politică şi ideologie, şi realităţile demografice şi sociale ale momentului, elimină din discuţie viabilitatea oricărei abordări-şoc, radicale, oarbe – oricât de mare ar fi atracţia emoţională a unei căi de acest tip, ca răspuns în faţa atrocităţilor din jurul nostru. Asta nu înseamnă că trebuie să trebuie să cădem în defetism, pentru că soluţii există. Dar este nevoie de inteligenţă şi mai ales de determinare politică, pentru a distruge în primul rând ideologiile politice care circulă în cadrul propriilor noastre sisteme politice, şi care au distorsionat tradiţia clasic-liberală a valorilor occidentale.