Această bifurcaţie istorică a dat un suflu nou unor vechi metehne politice, mai exact ascensiunea populismului pe baza demonizării celor diferiţi de noi şi insuflarea sentimentului de frică în populaţia nativă, fie de diluarea identităţii naţionale şi culturale, fie de o creştere a criminalităţii prin sosirea imigranţilor.

Proximitatea Europei faţă de zone de conflict deschise din Siria, Afganistan sau Irak a determinat sute de mii de refugiaţi, cu viaţă distrusă de război şi persecuţie, să parcurgă rute extrem de periculoase, adesea sub îndrumarea unor grupări criminale organizate. Jonathan (nume schimbat pentru a-i proteja identitatea), un băiat în vârsta de 13 ani din Senegal, a strâns împreună cu familia sa 900 de dolari pe care i-a plătit unei reţele de traficanţi care să îl traverseze Mediterana, pentru a ajunge în Italia.

Mi-ar plăcea să joc pentru Juventus.“

Mi-ar plăcea să joc pentru Juventus“, spune el într-o conversaţie cu Christine Petre de la Agenţia ONU pentru Migraţie, dintr-un centru de detenţie din Libia, după ce a fost sechestrat de trei ori, a avut două încercări nereuşite de a traversa Marea Mediterană şi a suferit abuzuri constante din partea celor care l-au sechestrat. Într-un final, oficiali din partea IOM (International Organization for Migration) au facilitat întoarcerea lui Jonathan în ţara sa de origine. Conform unui tool online denumit DTM (Displacement Tracking Matrix), pus la dispoziţie de IOM, la august 2018, în centrele de detenţie de pe teritoriul Libiei, se aflau 669.176 de imigranţi, dintre care 9% minori, adică 60.225 de persoane sub 18 ani (dintre aceştia, 35%, adică aproximativ 21.000, nu sunt însoţiţi de un adult, după cum a fost şi cazul lui Jonathan).

Valul de imigranţi care în 2015 a marcat cea mai mare creştere a fenomenului în Europa de la căderea Zidului Berlinului, în urma căreia aproximativ 697.000 de persoane au aplicat pentru azil în Uniunea Europeană, Norvegia şi Elveţia, o cifră mică în comparaţie cu cei aproximativ 1.3 milioane de imigranţi care au sosit în Europa acum 3 ani. Acest val a creat o oportunitate pentru facţiuni politice aflate în extremele spectrului politic, cu precădere cel de dreapta, de a intra pe scena politică principală, prin alimentarea anxietăţilor sociale naturale cu privire la interacţiunea cu persoane din culturi şi etnii complet diferite, adesea persoane cu o educaţie precară şi fără să poată să vorbească una din limbile de circulaţie din Uniunea Europeană.

Această strategie s-a dovedit a fi eficientă şi s-a concretizat în câştiguri electorale clare. AfD (Alternativa pentru Germania), considerat un partid de extremă dreapta, a devenit în 2017 primul astfel partid care a câştigat locuri în Parlamentul german în ultimii 60 de ani, cu 13% din voturi. Matteo Salvini a devenit unul din cei mai influenţi politicieni din Italia, ca urmare a alegerilor parlamentare din martie, anul curent, când partidul său, Liga, a câştigat 17,69% din voturi, având drept mesaj fundamental faptul că problemele economice şi de criminalitate ale Italiei se datorează imigranţilor. Salvini, care a preluat portofoliul de Interne, a declarat pentru TIME că cea mai mare problemă în Italia este munca. Imigraţia scăpată de sub control dăunează pieţei muncii deoarece italienii nu pot concura cu muncitorii ilegali care sunt exploataţi. Deci, pentru a restabili demnitatea muncii, trebuie să controlăm imigraţia“.

Viktor Orban, similar cu Salvini, şi-a construit aproape exclusiv platforma electorală pentru alegerile parlamentare din aprilie, folosind o terminologie foarte similară cu cea folosită de Alexander Gauland, unul din liderii AfD, ambii considerând că Europa se află în faţa unei invazii“ de imigranţi, susţinută de interesele liberale de la guvernare din Paris sau Berlin. Indiferent de substanţa celor declarate în campanie de Orban şi Fidesz, partidul său a reuşit să îşi păstreze cele două treimi din locurile din Parlament, oferindu-le o putere aproape discreţionară cu privire la guvernarea Ungariei.

Mai mult, Salvini şi Orban se pare că vor să joace această carte a dihotomiei pro şi anti imigraţie şi la nivel european, ministrul italian fiind direct şi explicit într-o întâlnire la Milano din august, unde a declaratExistă două tabere în acest moment în Europa. Una este condusă de Macron, care susţine imigraţia. Cealaltă este susţinută de ţări care vor să îşi protejeze graniţele. Ungaria şi Italia aparţin celei din urmă“. Democraţii Suedezi, un partid considerat de extremă dreapta în Suedia, a câştigat 62 de locuri în parlament, ca urmare a alegerilor din septembrie 2018, aproximativ 17%, ceea ce îi pune într-o poziţie extrem de incomodă atât pe Social Democraţi, cât şi pe Moderaţi, care nu pot forma o majoritate, ceea ce înseamnă că tentaţia de a-i coopta pe Democraţi la o coaliţie de guvernare este mare, cu acel „cordon sanitar impus de partidele de centru în faţa lor începând să se destrame“, după cum remarcă Nicholas Aylott, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Södertörn din Suedia.

De asemenea, Aylott atrage atenţia asupra faptului că doar o treime din consilierii locali din partidul Moderat se opun cooptării Democraţilor într-o formă de colaborare, ceea ce înseamnă că presiunea electorală poată să schimbe nu doar peisajul politic în Suedia, dar şi arhitectura executivă a statului nordic, fenomen care se poate observa în forme echivalente şi în alte state din Europa, precum Ungaria, unde Viktor Orban şi-a radicalizat mesajul gradual, pe parcursul ultimelor 3 mandate de prim-ministru, răspunzând la un electorat care a resimţit anxietatea generată de faptul că Ungaria a fost ţara cu cele mai multe cereri de azil pe cap de locuitor în 2015, conform unui raport Pew Research Center citat şi mai sus. Marton Gyonyosi, vicepreşedintele executiv al principalului partid de opoziţie din Ungaria, Jobbik, a declarat într-un interviu pentru 45north că el [Viktor Orban] se foloseşte de aspectul migraţiei drept un scut politic. Orbán nu are o temere mai mare decât rezolvarea problemei migraţiei şi o poziţie fermă europeană în ceea ce priveşte protejarea frontierelor“.

Un punct important în discuţia legată de imigraţie este cel al diferenţierii dintre refugiaţi care caută azil ca urmare a condiţiilor de război din ţara de provenienţă şi imigranţii pe considerente economice. Această discuţie consider că reprezintă punctul de pornire în găsirea unei soluţii realiste pentru Uniunea Europeană în faţa acestei crize. Într-un articol BBC din 2015, se citează o serie de surse cu privire la definiţiile pentru refugiat“, „imigrant“, „solicitant de azil“. Astfel, conform Convenţiei din 1951 cu privire la statutul refugiaţilor, termenul refugiat“ se referă la o persoană care are o temere bine fondată de a fi persecutat din raţiuni de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social, se regăseşte în afara teritoriului naţional şi se află în imposibilitatea sau, datorită datorită acestei temeri, nu doreşte să beneficieze de protecţia respectivei ţări“. În acelaşi articol BBC, Tim Stanley, istoric, precizează faptul că nimeni nu contestă a priori naraţiunea fiecărei persoane care se consideră refugiat, dar această etichetă trebuie aplicată, în mod coerent şi procedural, de către statul membru în care respectiva persoană ajunge.

Această diferenţiere este crucială deoarece în cazul refugiaţilor, implică o obligaţie morală şi juridică, atât la nivel unional şi naţional, cât şi individual, aceea de a respecta convenţiile internaţionale cu privire la drepturile omului, dar şi a valorile fundamentale, atât de provenienţă iudeo-creştină, termen des uzitat de politicieni precum Salvini sau Orban, cât şi de sorginte umanistă, fără interferenţe religioase, valori congruente şi uneori confundate cu principiile fondatoare ale Uniunii Europene, enunţate în Tratatul de la Lisabona, articolul 1a.

Jurnalistul britanic Nick Cohen argumentează într-un articol din septembrie 2016 pentru publicaţia The Guardian că logica liberală din Vest, anume că diferenţierea dintre imigranţi economici şi refugiaţi nu va face decât să adâncească temeri, uneori legitime, că procesul de admitere a acestor persoane într-un stat european este vulnerabil şi poate fi exploatat, lăsând să intre persoane care nu se încadrează în definiţia din Convenţia menţionată mai sus şi care vor scădea nivelul salarial pe anumite industrii. Cohen observă, în mod corect, că într-adevăr, din punct de vedere uman, situaţia unei persoane care se află în pragul colapsului economic în ţara de origine, datorită unui context politico-economic catastrofal, poate să fie considerată la fel de disperată ca situaţia unei persoane persecutate pe considerente religioase de Statul Islamic în Siria. Totuşi, pragmatic, dacă ne uităm la cazuri precum cel al lui Jonathan, menţionat mai sus, acesta a reuşit să strângă o suma de bani considerabilă pentru nivelul păturii sociale din care face parte în Senegal, pentru a urma o rută extrem de periculoasă în căutarea visului său de a juca fotbal de performanţă în Italia.

Bineînţeles, povestea lui Jonathan este una din milioane de alte poveşti, fiecare din ele având propria istorie personală, propriul context şi este, de asemenea, încărcată de naivitatea şi inocenţa minţii unui copil nevinovat în vârstă de 13 ani dar, la nivelul deciziilor pe care oamenii de stat din Europa trebuie le ia, această distincţie ignorată, poate să însemne, pe termen lung, poate chiar şi mediu, fragmentarea propriu-zisă a Uniunii Europene, în contextul voracităţii partidelor de extremă dreaptă (dar şi stânga) pe fondul crizei imigraţiei. Aplicarea etichetei de „rasist“, en masse, tuturor celor care ridică această speţă a diferenţierii nu este productivă şi va dăuna, în primul rând, persoanelor care într-adevăr fug de persecuţie şi conflict, după cum remarcă Cohen.

Un alt aspect extrem de important în problema imigraţiei şi impactul ei asupra viitorului Uniunii Europene este dimensiunea geopolitică. Este clar că principalul adversar geopolitic al Uniunii Europene, Federaţia Rusă, nu are cum să nu ia în considerare acest fenomen. Mai mult, Moscova a identificat rapid oportunitatea în acest context, anume fracturarea unională pe acest considerent, atât pe axa nord-sud, dar în special pe axa vest-est, axă care a definit continentul în epoca de după cel de-al Doilea Război Mondial. Philip Breedlove, SACEUR (Supreme Allied Commander Europe) până în 3 mai 2016, a declarat în faţa Comisiei pentru Forţele Armate din Senatul american, în perioada în care servea în această funcţie, că împreună, Rusia şi Siria folosesc în mod deliberat migraţia ca o armă în încercarea de a copleşi structurile europene şi de a înfrânge determinarea europeană“.

„[Putin] vrea să exacerbeze criza refugiaţilor şi să o folosească drept o armă pentru a diviza alianţa transatlantică şi să submineze proiectul european.“

Senatorul John McCain a declarat la Conferinţa de Securitate din Munchen, 2016, un eveniment important în definirea unor poziţionări de natură geopolitică a principalilor jucători internaţionali, că „[Putin] vrea să exacerbeze criza refugiaţilor şi să o folosească drept o armă pentru a diviza alianţa transatlantică şi să submineze proiectul european. Acest oportunism geopolitic al Moscovei s-a concretizat şi pe fondul unei lipse complete de viziune din partea Bruxelles-ului şi a principalelor capitale europene în momentele incipiente ale crizei, în 2015. Cu riscul de a fi caracterizată drept o strategie rece, realpolitik pur, contrar valorilor enunţate la Lisabona (ceea ce nu este cazul), acel moment ar fi putut constitui un impuls pentru coeziunea europeană, dacă Uniunea ar fi luat în calcul dimensiunea geopolitică, mai exact importanţa bazinului mediteranean pentru conceptul unional. În acest sens, Robert D. Kaplan, în cartea sa, Butoiul cu pulbere al Asiei. Marea Chinei de Sud şi sfârşitul stabilităţii în Pacific, face o paralelă între importanţa Mării Caraibilor pentru Statele Unite şi Marea Chinei de Sud pentru China. Kaplan argumentează că proximitatea acestor două mari corpuri de apă faţă de naţiuni de dimensiuni continentale, accesul pe care îl oferă vis-a-vis de rute comerciale, precum şi importanţa în ecuaţia militară a apărării teritoriului naţional faţă de potenţiali agresori, echivalează controlul lor cu potenţialul de a trece de la o strategie defensivă, orientată spre interior, la strategie ofensivă, orientată spre exterior. Kaplan sintetizează mai fluent astfel: „ambele deschid uşa către puterea globală“.

Cred că o mare parte din argumentele enunţate de Kaplan vis-a-vis de cele două cazuri se pot aplica şi în binomul Uniunea Europeană – Marea Mediterană. Acest corp de apă izolează natural Uniunea de o mare parte a unui arc de instabilitate care o înconjoară şi are un rol crucial în traficul maritim comercial, prin urmare, pentru a-şi putea consolida o identitate unitară, o poziţie fermă la momentul 2015, prin care s-ar fi mutat procesul de diferenţiere între refugiaţi şi imigranţi economici, de pe teritoriul comunitar, pe teritoriul adiacent, similar cu ce se întâmplă în taberele de refugiaţi din Libia, ar fi ajutat semnificativ în conturarea unei politici externe comune şi ar fi prevenit sau cel puţin redus ascensiunea populismului pe continent, transmiţând Moscovei un mesaj puternic: Uniunea Europeană are voinţa necesară de a acţiona în afara teritoriului, pentru a-şi asigura viitorul comunitar.

Concret, ce ar fi trebuit să facă Uniunea Europeană (şi ce poate să facă în continuare)? Echipa editorială a publicaţiei Bloomberg a venit în octombrie cu un set de măsuri propuse utile în acest sens, printre care evidenţierea riscului de a te baza prea mult pe suportul oferit de state care nu sunt membre UE, aici făcând referire la Turcia şi Libia. De asemenea, Bloomberg scoate în evidenţă oportunitatea pe care imigranţii o pot genera, prin echilibrarea sistemului de transfer social, în condiţiile unei populaţii aflată într-un continuu proces de îmbătrânire în Europa. Bineînţeles, acest lucru trebuie realizat în condiţiile legislaţiei existente iar cei care intră ilegal în Uniune ar trebui să fie repatriaţi în ţara de origine.

Convenţia agreată în cadrul UE în iunie este realistă şi, dacă este implementată până la capăt, ar trebui să reducă semnificativ tensiunile din interiorul continentului, în condiţiile în care ia în considerare diferenţierea dintre imigranţii economici şi refugiaţi, precum şi rolul extrem de malign al reţelelor de traficanţi, care profită de pe urma disperării umane a celor care încearcă să traverseze. Prin urmare, punctul 5 din capitolul Migraţie menţionează conceptul de debarcare regională, prin care persoanele care sunt salvate nu vor mai avea un stimulent pentru care ar risca să traverse Mediterana.

Într-un final, adevărata problemă a Europei cu imigranţii nu are legătură cu adeziunea la valorile fundamentale, ci cu gestiunea propriu-zisă a crizei şi cu o serie de diferenţe culturale şi de percepţie, în special între Est şi Vest. Într-un sondaj Pew Research Center realizat în 34 de ţări europene în perioada 2015-2017, s-au constatat diferenţe clare între Europa de Vest şi Europa de Est, pe teme ce ţin de avort, căsătoriile între persoane de acelaşi sex, acceptarea musulmanilor şi evreilor ca un membru al familiei, precum şi referitor la percepţia asupra superiorităţii propriei culturi naţionale în comparaţie cu alte culturi. Astfel, de remarcat faptul că România, Bulgaria, Grecia, Rusia, toate înregistrează procente de peste 65% care semnifică că o majoritate din populaţie este de acord complet sau în mare parte cu afirmaţia Poporul nostru nu este perfect dar cultura noastră este superioară altora“. România se află pe primul loc în clasamentul ţărilor a căror populaţie consideră important faptul de a te naşte în România, pentru a fi cu adevărat român, cu un procent de 88%, urmată de Bulgaria cu 85% şi Ungaria cu 83%. Singura ţară din primele 10 care nu este din Europa de Est este Portugalia. Această percepţie este importantă deoarece are un impact asupra atitudinii cu privire la imigranţi şi la gradul de acceptare a acestora în societatea noastră.

Adevărata problemă a Europei cu imigranţii nu are legătură cu adeziunea la valorile fundamentale, ci cu gestiunea propriu-zisă a crizei şi cu o serie de diferenţe culturale şi de percepţie, în special între Est şi Vest.

Un sondaj de la acelaşi Pew Research Center ne mai arată un lucru interesant: în ciuda disparităţii dintre est si vest, în toate cele 10 ţări membre în care a fost efectuat sondajul, populaţia este nemulţumită de modul în care UE a gestionat criza refugiaţilor. Chiar dacă atitudinile în alte direcţii sunt diametral opuse între Suedia şi Ungaria, nivelul de dezaprobare a modului în care autorităţile europene au răspuns la valul de imigranţi este mai ridicat în Suedia, cu 84% din suedezi fiind nemulţumiţi de acest aspect, faţă de 80% în Ungaria. Mai mult, Pew arată că acest sentiment este mai accentuat faţă de sentimentul de dezaprobare faţă de gestiunea problemelor economice, ceea ce sugerează că nu este derivat neapărat dintr-un euro-scepticism, ci dintr-o experienţă a realităţii anxioasă a populaţiilor europene vis-a-vis de acest subiect. Aşa cum remarcă Phillip Connor, autorul studiului, această nemulţumire vine pe fondul preşedinţiei Austriei a Uniunii Europene, o ţară care şi-a exprimat o poziţie clară şi fermă faţă de primirea imigranţilor. Într-un interviu pentru 45north, europarlamentarul FPO Georg Mayer a declarat că [UE] ar trebui să creeze centre de recepţie în afara UE pentru a realiza acolo procedurile de azil“.

În concluzie, nu cred că problema adevărată se află în adeziunea unei părţi a continentului la valorile enunţate în Tratatul de la Lisabona, sau cel puţin nu en masse. Cu siguranţă există grupări politice care acţionează cinic şi au profitat de temerile naturale ale populaţiei faţă de o creştere istorică a numărului de imigranţi, dar, în acelaşi timp, cred că o diferenţiere riguroasă între imigranţi economici şi refugiaţi, împreună cu consolidarea influenţei Uniunii Europene în bazinul mediteran, prin procesarea fluxului de imigranţi în Libia, Turcia sau alte ţări de tranzit ar contribui masiv la restaurarea încrederii populaţiei în Bruxelles, ar transmite un semnal de unitate şi putere la Moscova şi ar deprecia semnificativ principala monedă a populiştilor, frica.