I am „Charlot“, băi scuteristule!

Dac-aş fi francez get-beget, aş avea o mare problemă. Aş sta doar în casă, numai să nu dau ochii cu vreo faţă mai puţin albă decât a mea. Acum 70 de ani, bunicii francezilor „Charlie” de astăzi aplaudau frenetic altă satiră anti-extremism, dar après la guerre. „Charlot” a supravieţuit însă şi asta fiindcă de potenţialii săi asasini a avut cine să se ocupe, un stat cu sânge adevărat în instalaţii, nu apă de Vichy...

Cineva a apucat deja să facă paralela dintre filmul lui Charlie Chaplin şi caricaturile din Charlie Hebdo mai înainte să definitivez eu acest text. Aşa că nu-mi rămâne să amintesc decât că, iniţial, lui The Great Dictator (1940) i s-a refuzat dreptul de proiecţie inclusiv în Regatul Unit. Abia un an mai târziu l-au acceptat, când englezii erau deja în război cu Germania şi filmul devenise peste noapte un util instrument de propagandă. Însă francezii l-au vizionat cu nesaţ abia în 1945, după ce anglo-saxonii îi salvaseră şi „de sub jugul fascist”, dar şi de proprii oficiali colaboraţionişti...

Astăzi, dacă cineva face mişto, mai mult sau mai puţin artistic (sau măcar meşteşugit) de ceea ce pentru germani reprezenta în perioada intrerbelică o adevărată religie, nazismul, este cumva măcar amendat? Zvastica de pe poponeţul micului ponei roz a primit cumva dezaprobări legate de întinarea „nobilelor idealuri” ale Mein Kampfului?

Şi atunci, de ce toată această discuţie vizavi de nivelul artistic al caricaturilor care au stârnit mânia fundamentaliştilor? În fond, au stârnit mânia unor cetăţeni care au demonstrat mai mult sau mai puţin paşnic. Pe când răzbunarea aparţine unor reprezentanţi ai fărădelegii, conform constituţiei oricărei ţări civilizate! De unde şi până unde această comparaţie ridicolă între produsul artistic sau vulgar, cum vreţi, al unor cetăţeni calificaţi totuşi ca neinternabili şi manifestarea unor criminali în serie dovediţi?

Sau curajul condamnării este doar cel de după judecata istoriei şi încarcerarea fizică a nelegiuiţilor? Înainte ca băieţii buni şi cu muşchi să-i învingă pe răufăcători, avem de-a face doar cu inconştienţa unor opinii provocatoare?

Preşedintele smiorcăielii republicane

Pe de altă parte, ca cetăţean francez plătitor de taxe, eu mi-aş simţi confiscate fără ruşine chiar prerogativele de membru al societăţii civile. Şi asta chiar de către sistemul pe care-l plătesc să mă apere, în frunte cu fruntaşul său socialist. În loc să anunţe, precum americanii după 9/11, ce măsuri de securitate nemaivăzută a luat, ce manifestări extremiste are de gând să treacă în ilegalitate, administraţia franceză se ţine de marşuri şi alocuţiuni plângăcioase, gesturi la îndemâna oricărei grupări civile, de tip ONG.

Fiindcă, dincolo de compasiunea de moment, mie mi se pare că François Hollande încearcă să-şi ascundă impotenţa organizând acest „marş republican” împotriva terorismului.

În primul rând, de ce „republican”? Monarhiştii nu au voie? Ori s-o fi temut „scuteristul” de la Élysée, preşedintele care alerga pe două roţi la amantă, ca un adolescent rebel, să nu apară la manifestaţie vreun cap încoronat danez sau olandez, care să-I dea lecţii? Fiindcă prima ţară (după monarhista Danemarcă) în care s-au republicat vestitele caricature daneze a fost regatul Olandei!. Şi în niciunul dintre cele două, foarte permisive la imigraţia de culoare şi cu mentalităţi colective mult mai favorabile familiilor mixte, nu s-a auzit de vreun caricaturist sau redactor de revistă căsăpit cu Kalaşnikovul. Şi nici în Regatul Unit nu au reuşit să comită asemenea grozăvie ca răspuns la cartea lui Salman Rushdie.

Ca să nu mai spunem că nicăieri în Uniunea Europeană nu pot fi întâlnite asemenea ghettouri, ca în Franţa, unde nu intră poliţia de frică. Şi acest amănunt este cu atât mai ruşinos cu cât e valabil şi la 40 de ani de la Fliera franceză II (1975), filmul care-i zugrăvea în toată splendoarea lor pe burtoşii poliţişti cu ochii închişi şi buzunarele deschise la „atenţii”. Exact ca în cele mai sordide pieţe româneşti unde se trafichează ţigări, icre şi cine mai ştie ce alte „bunuri de contrabandă” de peste Prut sau Nistru...

Imaginea reprezentativă a impotenţei: ditamai şefi de state confiscând strada societăţii civile

Citoyen contre citoyen

Pe bune, dac-aş fi cetăţean francez, în special parizian, lyonez sau marseillez, aş avea o mare problemă în aceste zile! Coborând din apartament să mă duc la serviciu, m-aş intersecta cu minoritarul care face curat pe culoarele bâtiment-ului, cu cel care-mi vinde un journal sau un hebdomadaire, croissante şi cafea, conduce autobuzul sau taxiul, cu cel care-mi deschide poarta la birou... Şi ce-aş face atunci? Aş sări pe geam şi peste presa, cafeaua şi gustarea de dimineaţă? Aş fugi pe străzi sau m-aş strecura umil cu scuterul, precum preşedintele Franţei la amantă, ca să ajung la birou? M-aş furişa pe la intrarea din spate sau pe scara de incendiu în sediu, rugându-mă să nu dau nas în nas cu altă potenţială primejdie, doamna de culoare care curăţă chiuvetele şi ne schimbă hârtia igienică la toalete?

Ceea ce nu vrea să observe Hollande, dar şi marea masă de capete alese (nu încoronate, deh) care i-au fost alături la „marşul republican”, este că au demonstrat cetăţeni ai Franţei contra a ce au făcut alţi cetăţeni. Tot ai Franţei! Că nu au venit asasini de peste graniţă, ca la atacurile din 2001, ci se aflau acolo de trei generaţii. Se dovedeşte astfel eşecul unui stat în a-şi educa proprii contribuabili măcar la un nivel minim, cât să nu le „dea-n cap” celorlalţi pe motive ce ţin de religie, ca-n ţările din lumea a treia.

Ce încredere să mai aibă atunci contribuabilii vizavi de educaţie, ca prioritate a sistemului, sau integrare socială, bla-bla-uri de frunte în retorica unionist europeană? Şi ce scuze mai au statele care ţin România în afara spaţiului Schengen când în republici cu tradiţie, stâlpi ai UE, precum Franţa, terorismul pleacă chiar din inima propriilor cartiere?

Şi la urmă dar nu în ultimul rând, cum să nu-ţi aminteşti, în asemenea momente de ipocrizie plângăcioasă la cel mai înalt nivel, că singura problemă majoră până acum o constituiau şatrele de ţigani români. Returnaţi pe sute de mii de franci, cu avioanele, ei nu poartă, săracii, nici măcar nişte cuţite mai acătării. Taie poşetele tot cu bricege, de parcă nici nu s-ar găsi puzderie de Kalaşnikoave la vânzare pe te miri ce, doar câteva sute de kilometri mai la est de România din care provin...

Hollande, iertare pentru Kalaşnikov

Dar ceea ce ar trebui să-i intrige pe toţi preşedinţii şi premierii care s-au dus să-i stea zid în jur iepuraşului Hollande (şi nu e doar o aluzie sexuală aici!) este declaraţia făcută cu doar trei zile înainte (6 ianuarie) de asasinatul în masă de la Charlie Hebdo. Mai ţineţi minte? Spunea că Rusia ar trebui iertată, sancţiunile ridicate, deşi a anexat Crimeea peste noapte...

Deci ai un terorism la nivel de stat şi tu, preşedintele ţării cu al patrulea buget de apărare la nivel mondial, vrei să întorci şi celălalt obraz. Şi te mai şi apuci să faci şi marşuri de solidaritate, ca ultima amărâtă de societate civilă. Bine că nu are şi sâni domnul preşedinte al Franţei, că poate ni-i arăta şi pe aceia în semn de protest... Eu zic să întorci celălalt obraz şi teroriştilor de tipul celor care au tras în Charlie Hebdo. Şi să-i ierţi, măi Hollande, dacă promit că nu mai fac...

Oare cum ar fi fost dacă America ar fi avut în fruntea sistemului său, acum 75 de ani, un decident ca François Hollande? Cine-l mai apăra pe simpaticul Charlot, adică bietul Charlie Chaplin? Ca să nu mai ajungem şi la faza că „imortalii” Academiei Franceze poate nu mai aveau astăzi ocazia să dea legi anti-anglofonie, fiind prea ocupaţi cu adoptarea germanismelor. Sau poate chiar a alfabetului chirilic?...