„Hoardele” în politica europeană: mod de folosire

Cum aceste rânduri au fost scrise cu câteva zile înainte de Anul Nou, mi-am asumat pariul: invazia românilor şi a bulgarilor asupra Insulei nu va avea loc. Reporterii tabloidelor, trimişi să-şi facă Revelionul pe Heathrow, în întâmpinarea ”hoardelor”, se vor întoarce spre redacţii cu mâinile goale. Ceea ce nu va însemna deloc că problema se va închide.

Guvernul britanic a anunţat că imigranţii comunitari nu vor primi ajutoare de şomaj în primele trei luni de şedere în Insulă. Mai mult, presa britanică a dezvăluit că guvernul şi-ar dori să limiteze numărul de imigranţi proveniţi din statele membre ale UE la 75.000 de persoane pe an.

Dacă regimul acordării ajutoarelor de şomaj reprezintă apanajul statului membru – dar fără diferenţieri între cetăţenii din diferite state membre – cu totul altfel discutăm în cazul pragului de imigraţie pentru comunitari.

Pur şi simplu ar reprezenta o încălcare de către Londra a tratatelor UE şi, în mod normal, ar atrage imediat sancţiuni drastice din partea Comisiei Europene.

Bineînţeles că Londra că ştie acest lucru, dar nu înseamnă că problema limitării imigraţiei intracomunitare nu va putea fi pusă pe agendă, la momentul potrivit. Iar momentul potrivit s-ar putea să fie mai aproape decât credem.

Într-un interviu acordat în decembrie postului de radio BBC, ministrul de interne britanic Theresa May a declarat că limitarea libertăţii de mişcare a lucrătorilor în UE ar trebui să facă parte din orice negocieri privind apartenenţa Marii Britanii la blocul comunitar. După cum ştim, premierul David Cameron a promis că va renegocia termenii apartenenţei Marii Britanii la Uniunea Europeană, dacă va fi reales în 2015.

În interviul de la BBC, ministrul Theresa May a mai spus că a discutat deja cu miniştri europeni care ar fi şi ei îngrijoraţi de aşa-zisul 'turism social'. E clar, Marea Britanie se pregăteşte pentru o renegociere serioasă şi îşi caută deja aliaţi.

Şi ce ar dori, în principiu, Marea Britanie? Un de fel de Uniune Europeană, à la carte, din care să aleagă doar ce-i place şi să dea la o parte ceea ce nu-i place. Piaţa unică, de exemplu, ar putea fi selectată, fiindcă renunţarea la avantajele acesteia ar însemna un dezastru pentru economia britanică.

Dar ar putea fi refuzate lucruri precum guvernanţă economică, uniune economică şi monetară, taxă pe tranzacţii finaniare, liberă circulaţie, contribuţie la bugetul comunitar.

Problema este că Uniunea Europeană nu poate fi un restaurant în care intri când vrei şi iei ce-ţi place. Dacă unii iau numai avantajele, cine vor fi aceia care să-şi asume obligaţiile?

Iar în caz că Marea Britanie va reuşi precedentul şi va deveni un membru cu statut special al Uniunii Europene, de ce nu şi-ar dori asta şi celelalte state membre ?

Aşa s-ar deschide cutia Pandorei. Nimic nu ar scăpa neafectat: nici libera circulaţie a cetăţenilor, nici cea a bunurilor şi a serviciilor, nici politica agricolă, nici cea de coeziune, nici Spaţiul Schengen şi probabil nici zona euro. În definitiv, fiecare stat membru poate fi deranjat de ceva în cadrul aranjamentului european. Şi dacă fiecare s-ar gândi să ia numai ce-i convine, atunci măcar să nu fim atât de naivi încât să credem că piatra fundamentală a Uniunii, piaţa unică, va rezista. La un moment dat s-ar vedea şi ea strivită de prăbuşirea eşafodajului european.

Dar premierul Cameron are aliaţi importanţi în demersul său – observaţi condiţia renegocierii statutului în UE şi anume realegerea sa în 2015. Ancora electorală este evidentă.

Primul aliat al lui Cameron este chiar ignoranţa unui mare număr de cetăţeni britanici. Aceştia confundă  dreptul de liberă circulaţie cu dreptul de a munci.

Ei nu înţeleg că românii şi bulgarii beneficiază deja din 2001 de dreptul de liberă circulaţie în Spaţiul Schengen şi din 2007 circulă în întreaga Uniune Europeană doar pe bază de cărţi de identitate.

Pur şi simplu, o mare parte dintre acei cetăţeni care şi-au propus să se stabilească într-o altă ţară au plecat deja.

Nici ideea fraudării sistemelor sociale nu rezistă. Suedia, de exemplu, ţară cu un sistem social recunoscut drept generos, a liberalizat dreptul la muncă pentru români şi bulgari încă de la 1 ianuarie 2007.Şi nu a avut loc nicio invazie.

Finlanda a fost primul stat membru care a deschis piaţa muncii, încă înainte de aderarea României la Uniunea Europeană. Nici Finlanda confruntat, nici cu asaltul hoardelor (imagine frecvent folosită de tabloidele britanice) şi, la fel ca surata sa nordică, Suedia, nu şi-a văzut ameninţat sistemul de protecţie socială.

Campaniile din presa britanică au adâncit confuzia dintre dreptul la liberă circulaţie şi dreptul la muncă. Iar liderii politici n-au avut niciun niciun interes să facă lumină.

Un alt aliat de nădejde al premierului Cameron este atmosfera sumbră care domneşte acum în Europa şi conturarea a doi aşa-zişi vinovaţi pentru criză: moneda euro şi imigraţia. Liderii europeni au avut tot interesul să arunce anatema pe aceşti vinovaţi fără chip. Doar nu era să-şi recunoască greşelile, atunci când au decis să bage mâinile în buzunarele cetăţenilor, pentru a salva sistemul financiar-bancar!

Cum însă moneda euro a rezistat crizei profunde din anii 2011-2012, imigraţia devine vinovatul de serviciu pentru relele Uniunii Europene. Şi o carte bună în mâinile premierului Cameron, în negocierile sale cu Uniunea Europeană.

Articol publict în revista ”Dilema veche”