Sunt mulţi cei care îl învinovăţesc pe Tsipras, cei care vorbesc despre populismul lui şi despre faptul că pune în opoziţie guvernul legitim al Greciei pe de o parte şi Troika pe de cealaltă, alegând ca arbitru poporul grec, că fuge de responsabilitate şi că doreste să se justfice în faţa partidului cum că e decizia poporului, că nu poartă deloc responsabilitatea mandatului reprezentativ. Cealaltă tabară vorbeşte despre democraţia directă, atât de mult evocată în ultimii ani din cauza prăpastiei mari care s-a creat între politicieni şi clasa politică, de multe ori mişcările de stradă din Europa (inclusiv din România, prin postestele pentru Rosia Montană) influenţând şi schimbând decizii politice, destul de controversate.

Într-un discurs TED despre care am scris şi în trecut, fostul prim-ministru al Greciei vorbeşte despre nevoia de democraţie directă, povestind cum se iau deciziile la nivel european:

„M-am dus la Bruxelles cu misiunea de a găsi un răspuns european unit, unul care ar fi calmat pieţele şi ne-ar fi dat timp să facem reformele necesare în Grecia. Imaginaţi-vă în jurul mesei de la Bruxelles toţi conducatorii europeni:  negocierile sunt dificile, tensiunile sunt mari, progresul e lent şi apoi noaptea la  2 fără 10 minute, un prim-ministru strigă: „Trebuie să terminăm în 10 minute”.

Am întrebat: «De ce? Acestea sunt decizii importante. Să ne consultăm puţin mai mult»”.

Alt prim-ministru intervine şi spune: «Nu, trebuie să ajungem la o înţelegere acum, pentru că peste 10 minute, se deschid pieţele bursiere în Japonia şi va fi prăpăd în economia globală»”.

Soarta Greciei la negocierile din 2009 a fost luată rapid, în 10 minute, pentru a nu afecta pieţele bursiere internaţionale. Grecia are simptomul unor probleme structurale mult mai profunde din zona euro şi a unor vulnerabilităţi în sistemul economic global, vulnerabilităţi ale democraţiilor noastre, din păcate.

Dl Papanderou susţine că în Europa există o problemă structurală a democraţiei, datorată vulnerabilităţilor din sistemul economic global. Democraţia europeană e slăbită de globalizare de corporaţiile care pot evita legi, taxe sau standarde de mediu. Să nu uităm ca de-abia anul acesta în februarie s-a înfiinţat un comitet special la nivel european care va investiga evaziunea şi deciziile fiscale ale companiilor multinaţionale, asta dupa ce Guy Vehofstadt a vorbit anul trecut despre transparenţă şi armonizare a legislaţiei privind taxarea companiilor multinaţionale, după scandalul LuxLeaks, în care PricewaterhouseCoopers a fost gasită vinovată pentru scheme de evaziune fiscală între 2002 şi 2010.

Democraţia europeană este subminată de creşterea inegalităţii şi de concentrarea tot mai mare de bogăţie şi de putere a unor actori, spunea Papanderou. „Democraţiile noastre”, spune el, „sunt prinse în sisteme prea mari pentru a eşua sau, mai precis, prea mari pentru a fi controlate”- în timp ce „politicienii ca mine au pierdut încrederea oamenilor lor”. Care e soluţia? Implicarea mai directă a cetăţenilor într-o nouă afacere democratică.

Oare acum Tsipras urmează îndemnurile predecesorului său Papanderou şi oferă decizia ieşirii din zona euro cetăţenilor? Agora să decidă din nou ca şi în Grecia Antică? Democraţie directă sau populism?