Ghost ships

Nava Blue Sky M a ajuns în sudul Italiei pe 31 decembrie 2014

Aşa li se spune în engleză. Francezii le zic „cargo poubelles”, iar italienii – „navi fantasma”. E vorba despre vapoare cumpărate la preţ redus, folosite pentru a transporta africani sau asiatici care vor să ajungă în Europa şi abandonate, apoi, în apropierea coastelor continentului nostru.

Nu cred că a ratat cineva imaginile cu două dintre aceste nave – Blue Sky M şi Ezadeen –, preluate de toate gazetele şi posturile tv, acum câteva săptămâni. Aflate sub pavilioane înregistrate în Moldova şi Sierra Leone, vasele aveau la bord, în total, peste 1200 de amărâţi, cei mai mulţi dintre ei fiind sirieni. Ele au fost lăsate de izbelişte la câteva zeci de mile de Corfu şi, respectiv, de ţărmul calabrez. S-a descoperit, astfel, o idee de afacere care nu e nouă, ci doar de o cruzime cu care lumea occidentală nu mai e obişnuită: vapoare aflate într-o stare precară sunt achiziţionate contra unor sume de nimic, apoi umplute până la refuz cu candidaţi la migraţie dispuşi nu doar să plătească sute, dacă nu chiar mii de euro, ci şi să rişte viaţa traversând Mediterana. Cum se explică însă abandonul aproape de punctul de sosire? E vorba, pur şi simplu, despre iresponsabilitate mercantilă: cu profitul în buzunar, traficanţii pariază că vasul lor va fi reperat şi unii dintre clienţi vor supravieţui.

Numai că asta a creat o problemă serioasă europenilor. În anii care au urmat „Primăverii arabe”, Mediterana a (re)devenit un loc de tranzit uman: numărul celor care au încercat traversarea ilegală a crescut de la un la altul. În 2014, dacă datele Comsiei Europene sunt fiabile, au fost peste 270 de mii de persoane care au vrut să ajungă din Africa sau Orientul Mijlociu în UE, adică de vreo şase ori mai mult decât în anul anterior. Dintre ei, peste 3.400 au pierit. Aşa a apărut nevoia de a interveni în timpul periculoaselor traversări. Până în octombrie trecut, italienii au fost singurii care şi-au asumat operaţiunile de salvare, sub numele Mare Nostrum, fiindcă multe nave se îndreaptă spre ţara în formă de cizmă. Întrucât, de câteva luni, europenii au preluat comanda, ei au schimbat referinţa culturală: intervenţiile sunt realizate sub numele Triton, zeul născut din căsătoria lui Poseidon cu nimfa Amfititra. Banii sunt, însă, mai puţini: italienii au spus că au cheltuit circa 9 milioane de euro pe lună, în vreme ce UE alocă – prin agenţia Frontex – de trei ori mai puţin.

Solidaritatea nu e perfectă: doar 8 state au donat echipament aerian sau naval şi personal, iar altele doar au promis că o vor face. Mai mult decât atât, în unele capitale, ajutorul a fost criticat, apoi retras: de pildă, britanicii au decis, încă din decembrie trecut, să nu mai participe la vreo operaţiune, afirmând că Triton a devenit o încurajare – dacă nu chiar o garanţie – pentru migraţia ilegală. Europenii ar invita astfel la invadarea Uniunii, securizând trecerea oricui şi oricând. Într-o dezbatere recentă din Parlamentul European, un politician din UKIP, partidul lui Farage, a mers până acolo încât a declarat că Europa salvează de la moarte terorişti care vin, de fapt, să ucidă cetăţenii din statele membre. Extremişti de la Frontul Naţional sau exaltaţi de la Mişcarea 5 stele au idei similare: ei cred că ajutorul umanitar trebuie abandonat, fiindcă mai importantă decât orice e politica de securitate a frontierelor. Sunt redeschise astfel dosare vechi şi, cum se spune în jargonul politic-diplomatic, foarte „sensibile”: ce e legal şi ce e moral, ce preţ au libertatea şi dreptul la viaţă.

Dezbaterea despre salvare şi securitate a dat naştere multor critici la adresa unor ţări europene, fie ele membre UE sau doar candidate la aderare. Turcia a fost pusă la colţ, fiindcă îngăduie plecarea vaselor fantomă din porturile sale. Bulgariei i s-a reproşat că are o graniţă poroasă, drept pentru care Sofia a trimis deunăzi soldaţi la frontiera cu turcii şi a cerut bani de la Comisie, pentru a bloca intrările ilegale. Critica adusă Italiei a fost de altă natură: a fost acuzată că încalcă un dispozitiv legal important, şi anume Convenţia de la Dublin, care reglementează situaţia solicitanţilor de azil din statele membre. Adoptată, într-o primă formă, în 1990 şi modificată până acum de 3 ori, ea cere ca responsabilitatea pentru un solicitant de azil să revină statului în care i s-au înregistrat amprentele sau în care el a depus cererea de protecţie. Ei bine, confruntaţi cu un val impresionant de solicitări, italienii au lăsat – din câte se pare – să treacă spre alte state membre mulţi dintre fericiţii supravieţuitori ale riscantelor traversări. Francezii au fost primii care i-au acuzat. Pe urmă, s-a înţeles că şi în această privinţă este nevoie de solidaritate şi că ar fi bine ca masa de refugiaţi în căutare de azil să fie distribuită în întreaga Uniune. Miniştrii de justiţie şi de interne lucrează în prezent, împreună cu Comisia, la o decizie prin care ar urma să fie fixate un soi de cote de azilanţi pentru fiecare stat membru. La baza calculului se vor afla indici precum nivelul PIB sau numărul de solicitări de azil per capita. Se va ajunge astfel la o politică de imigraţie comună? Evit profeţiile, aşa că nu voi da un răspuns.