Analiză realizată de Matei Blănaru*

Populaţia turcă îşi are originea în Heartlandul eurasiatic. Paradoxurile Turciei nu se opresc aici, iar Turcia încearcă să profite cât mai mult din toate: se vrea islamică, dar şi occidentală, se vrea în Asia, dar şi în Europa, se vrea la Marea Neagră, Mediterană, dar şi Caspică, se vrea în NATO, dar şi cu Rusia şi China şi ar mai fi. Deci care este propria viziune geopolitică a Turciei? După cum vedem chiar şi zilele acestea, este clar că viziunea geopolitică a Turciei este deseori în contradicţie cu cea a marilor puteri, chiar a aliaţilor săi sau, mai ales, a vecinilor, şi mai este clar că cel puţin o parte foarte importantă din această viziune geopolitică este expansiunea - culturală, economică, diplomatică, militară şi, da, chiar teritorială, pentru că nu putem să ignorăm nordul Siriei sau problemele pe care le face Greciei în estul Mediteranei. Şi Turcia are şi doctrina prin care să îşi justifice toate acestea: neo-otomanismul.

Introducere. Ar putea părea, cu toate posibilităţile şi avantajele tehnologiei de astăzi, că geopolitica ar mai avea prea puţină relevanţă într-o lume atât de interconectată, globalizată şi globalizantă. Cu toate acestea, atâta timp cât unele zone sunt pur şi simplu mai bogate în unele resurse decât altele, atâta timp cât unele zone sunt mai potrivite locuirii, atâta timp cât unele zone sunt mai industrializate, altele au încărcătură sentimentală, identitară, istorică, naţională aparte, atâta timp cât până la urmă natura umană continuă să fie aşa cum este astăzi, incluzând printre caracteristici expansionismul, revizionismul, imperialismul, invidia sau lăcomia umană, lupta pentru resurse etc., geopolitica este şi va fi în continuare de mare relevanţă pentru înţelegerea societăţii actuale şi anticiparea unor evenimente. În special în contextul încălzirii globale şi al luptei pentru resurse alimentare şi apă, după cum arată şi criza actuală generată de războiul din Ucraina, criză care este abia la început. În cele ce umează vom încerca să arătăm ce înseamnă atitudinea Turciei raportată la integrarea în NATO a Suediei şi Finlandei şi cum se vede Turcia prin prisma unora dintre cele mai importante concepţii geopolitice.

Context actual. De ce se opune Turcia integrării Suediei şi Finlandei în NATO? Adică Turcia se opune, dar nu se opune, deşi de fapt se opune. Cam aceasta ar fi, pe scurt, strategia Turciei referitoare la aderarea Suediei şi Finlandei la NATO. Şi, dincolo de favorul aparent pe care i-l face Rusiei această abordare, dincolo de acuzele de sprijinire a terorismului formulate de Erdogan, dincolo de faptul că în Parlamentul Suediei sunt 6 persoane de origine kurdă şi Suedia a sprijinit la un moment dat YPG (formaţiunile kurzilor din Siria care au luptat împotriva ISIS), Turcia vrea de fapt să câştige mult mai mult spaţiu de manevră pentru negocieri pentru a i se face noi concesii. Concesii pentru ce? Posibil să fie pentru un mic „lebensraum” năzuit cu insistenţă de neo-otomanişti în Siria, Irak, Libia sau Mediterana, posibil să fie accesul la tehnologii militare americane şi europene de vârf (cum de altfel a şi spus că doreşte ridicarea interzicerii exportului unor echipamente militare în special din Suedia către Turcia), posibil să fie ajutor economic pentru regimul lui Erdogan care a pus umărul serios la prăbuşirea economică a Turciei şi a lirei turceşti, posibil să fie ajutor politic direct sau indirect pentru Erdogan ca să câştige alegerile parlamentare şi prezidenţiale din iunie 2023, posibil să fie câte un pic sau mai mult din toate.

Dar dincolo de toate acestea se dovedeşte încă o dată că regimul Erdogan nu este unul care vrea să contribuie la stabilitate, ci unul care vrea să clatine serios actuala ordine geostrategică din Marea Neagră, Mediterana, Orientul Mijlociu şi nu numai. De altfel, Turcia ţinteşte de mult timp aceasta chiar la nivel mondial, unul dintre visurile vechi ale „sultanului” de la Ankara fiind accederea în Consiliul Permanent de Securitate al ONU, având drept motto „Lumea este mai mare decât 5”. De acord, lumea este mai mare decât 5, dar atunci când vrei să schimbi o anumită ordine mondială, aşa cum este ea, imperfectă, trebuie să ne întrebăm ce punem în loc. Iar dacă în loc îl punem pe „sultanul” Erdogan, care se implică militar tot mai activ împotriva aproape tuturor vecinilor săi, atunci e posibil ca „reformarea” sistemului imperfect actual să nu mai fie o idee chiar aşa de bună.

Mai ales când acest Erdogan spune răspicat că Imperiul Otoman nu îi face să plece capul sau să roşească de ruşine pentru nimic şi că acest imperiu nu a lăsat nicio pată în istorie pentru că „administraţia statului era bazată pe justiţie”. Adică toate imperiile au lăsat cel puţin câte o pată în istoria umanităţii, doar Imperiul Otoman nu? Exemplu perfect pentru mentalitatea de la Ankara. Halucinant, doar dacă ne gândim la sclavagismul otoman, la masacrele otomane, la copiii luaţi ca bir din toate zonele ocupate formal şi la Genocidul Armean. Dar, desigur, la Ankara pentru toate pot fi găsite alte pretexte sau „vinovaţi”.

Iar în acest context actual, în care prin ameninţarea blocării accederii Suediei şi Finlandei în NATO Turcia îşi câştigă spaţiu de negociere în raport cu Europa şi SUA, trebuie să ne întrebăm nu fără îngrijorare ce concesii i se vor (mai) acorda din partea SUA şi a Occidentului? Pentru că, inclusiv în contextul actualei crize din Ucraina, Turciei i se fac foarte multe concesii şi i se vor face şi la capitolul Suedia şi Finlanda. Sau, mai precis, regimului Erdogan, responsabil de numeroase încălcări flagrante ale drepturilor omului deopotrivă în Turcia (unde se estimează că, dintre cei aproximativ 300.000 de deţinuţi, 15-20% sunt deţinuţi pe motive politice) şi peste hotare, cu militanţi ISIS şi Al-Qaeda trimişi să lupte pentru ea în Libia. Şi probabil nu mai realizăm, dar ceea ce face Turcia de zeci de ani minorităţii kurde din sud-estul ţării şi a făcut armenilor este chiar mult mai rău decât ceea ce a făcut, până acum câţiva ani, China minorităţii uigure din Xinjiang. Iar despre una dintre probleme a aflat toată lumea, în schimb despre cealaltă, aşa cum se spune în Basarabia, „ s-a pus batista pe ţambal”. Probabil tot în urma unor soiuri de negocieri. Şi ne putem întreba la un moment dat până unde vor merge aceste concesii şi negocieri?

Desigur, fără Turcia în NATO, din punct de vedere securitar şi strategic, situaţia ar fi mult mai complicată pentru Europa, mai ales în acest context al războiului din Ucraina. Dar nici cu o Turcie care ţinteşte de fapt un joc global cu orice preţ, nu doar regional, care creează instabilitate, nu stabilitate, situaţia nu este deloc uşoară. Probabil în această lumină trebuie văzut şi puciul eşuat împotriva lui Erdogan din 2016. Posibil ca opoziţia din Turcia, dacă ar avea o şansă de a accede la putere, ar crea mai puţine probleme pentru vecini şi condiţii economice mai bune pentru propria populaţie. Dar, probabil, pe termen scurt, sunt slabe şanse ca aceasta să se întâmple. Iar raportat la accederea Suediei şi Finlandei la NATO, probabil că Turciei i se va oferi preţul cerut şi cele 2 vor accede. Dar care va fi acest preţ? Probabil că nu îl vom şti cu adevărat pe termen scurt, ci se va revela pe termen mediu şi lung.

Continuăm să arătăm unde se situează Turcia prin prisma unor concepţii geopolitice externe, dar şi prin prisma unor concepţii geopolitice interne de la Ankara, şi pe scurt ce este neo-otomanismul.

1. Halford Mackinder, unul dintre cei mai influenţi gânditori în domeniul geopoliticii, geograf britanic, a conceput o strategie pentru menţinerea supremaţiei britanice la nivel mondial, strategie care a influenţat însă enorm geopolitica americană şi apariţia strategiei „containment-ului”, respectiv a îngrădirii Uniunii Sovietice după al Doilea Război Mondial. Esenţa teoriei acestuia rezidă în conceptul de Heartland. El considera că istoria este de fapt o lungă confruntare între puterile talasocratice (maritime) şi cele telurocratice (continentale), primele de factură liberală, celelalte de factură autoritară şi conservatoare. El considera chiar că apariţia Europei Occidentale se datorează unei astfel de înfruntări, pe de o parte civilizaţia vikingă talasocratică şi Marea Invazie Mongolă a puterii telurocratice. Acesta consideră „pivotul geografic al istoriei”, respectiv Heartlandul, locul din Asia Centrală de unde mongolii au început invazia Europei şi a Asiei.

Interesant în această cheie este să privim şi confruntarea civilizaţională care a pus bazele Imperiului Otoman şi Turcieiturcii, popor continental provenind chiar din Heartlandul lui Mackinder, înfrâng civilizaţia bizantină talasocratică şi îi iau locul. Astfel, Turcia nu este doar un stat între Europa şi Asia, şi în Europa şi în Asia, nu este doar un stat musulman mai occidentalizat decât celelalte (şi mai secularizat, până de curând), nu este doar singurul stat asiatic şi musulman din NATO, dar mai este şi o îmbinare a civilizaţiei telurocratice a turcilor cu rămăşiţele culturii talasocratice a vechiului Imperiu Bizantin.

Heartland şi Crescentul Interior. Sursa: geopolity

Mackinder considera că ,,Cine stăpâneşte Europa de Est domină Heartlandul. Cine domină Heartlandul, controlează Insula Lumii. Cine controlează Insula Lumii, stăpâneşte lumea”. Insula Lumii însemna Europa, Asia şi Africa. De asemenea, considera că o axă Berlin-Moscova era cel mai mare pericol la adresa hegemoniei britanice, astfel că reţeaua de state din Europa de Est, începând de la Marea Baltică până la Marea Neagră era necesară pentru a împiedica această axă. Civilizaţiile de pe ţărm care înconjurau Heartlandul – China, Coreea, India, Peninsula Arabă, Turcia, Italia şi Europa Occidentală apăreau în crescentul interior al lui Mackinder.

Cum se raportează acestea la Turcia? Marea Britanie a avut un cuvânt greu de spus în negocierile care au urmat Primului Război Mondial şi au desenat graniţele actuale ale Turciei. Marea Britanie s-a mulţumit atunci, prin Tratatul de Lausanne, venit după cel de la Sèvres (care a eşuat atunci în mare parte chiar din cauza Marii Britanii), neratificat de Grecia şi anulat apoi de Turcia, cu preluarea în administraţie a zonei de sud, arabe, bogată în petrol, a fostului Imperiu Otoman, insula Cipru, şi a preferat să cedeze Constantinopolul şi strâmtorile Bosfor şi Dardanele Turciei, de teama ca acestea să nu ajungă sub influenţa Rusiei. Fără aceste strâmtori şi partea europeană a Turciei, fără Kurdistan, o parte din Armenia, nemaimenţionând alte regiuni pe care le-ar fi pierdut conform Păcii de la Sèvres, este greu de presupus că Turcia ar mai fi avut astăzi vreo greutate geopolitică măcar apropiată de cea de acum, ajungând probabil în urma acelei Păci un stat de dimensiunile Bulgariei actuale. Cu toate acestea, astăzi, în Turcia, prevederile mult mai generoase ale Tratatului de la Lausanne sunt considerate nesatisfăcătoare de mulţi oameni, hrăniţi de mult timp cu retoricile imperialiste şi anti-occidentale ale lui Erdogan, hrăniţi cu politici educaţionale şi narative publice care idealizează şi preamăresc Imperiul Otoman. Iată un exemplu din 2016 al unui astfel de exerciţiu de imperialism în care se vehiculează public în Turcia hărţi despre cum ar trebui să arate astăzi graniţele acesteia în detrimentul statelor învecinate, cu Mosul, Kirkuk din Irak aparţinând Turciei, la fel insule greceşti şi alte teritorii ale Greciei, Bulgariei, Siriei etc., adică teritorii în plus de la fiecare vecin al său.

Sursa: foreign policy

La finele celui de-al Doilea Război Mondial, Mackinder retrasează liniile strategiei, incluzând şi Statele Unite într-o zonă numită Midland Ocean, care putea contrabalansa puterea Uniunii Sovietice care acum domina Europa. Acest Midland Ocean a stat la baza constituirii NATO. Dacă ar fi să facem o observaţie strict teoretică, raportat la zona noastră de interes, Turcia era reprezentată ca făcând parte din Rimland, dar a intrat în Midland Ocean (NATO) şi are originile în Heartland, după cum vom arăta.

A treia teorie a lui Mackinder. Sursa: revistamilitar

2. Nicholas Spykman a punctat şi el Heartlandul, susţinând însă importanţă deosebită a Rimlandului. Dacă Mackinder spunea că cine controlează Heartlandul controlează lumea, Spykman a spus că cine controlează Rimlandul controlează Heartlandul. Se vede după războaiele din Vietnam şi Coreea, se vede după importanţa acordată Turciei şi intrarea acesteia până la urmă în NATO în 1952. Tot el spunea că „Toţi potenţialii rivali politici şi/sau economici ai supremaţiei Americii sunt euroasiatici.” Extrem de interesantă această afirmaţie, mai ales în contextul îndepărtării Turciei de Statele Unite şi Occident, dar mai ales în contextul amplorii luate de competiţia (ca să nu spunem conflictul) Statelor Unite cu China şi conflictul sângeros actual din Ucraina, iar pe fondul prăbuşirii URSS, Turcia, Rusia şi China au umplut mare parte din golul de putere lăsat de aceasta în Rimlandul asiatic, şi nu Statele Unite.

Teoria Rimlandului. Sursa: geopolity

3. Turcia şi teoriile lui Ratzel. La nivel de elite, probabil dominate de o interpretare tendenţioasă a principiile ratzeliene că un stat ar trebui să se extindă pentru a supravieţui, că are nevoie de spaţiu vital - „lebensraum”, perfect potrivite pentru a justifica o mentalitate imperialistă, Turcia se foloseşte de moştenirea Imperiului Otoman pentru a-şi justifica intenţiile neo-otomaniste în Caucaz, Balcani şi Nordul Africii, dar pe fiecare direcţie se vede blocată de interesele marilor puteri, ceea ce dă naştere la multă frustrare, nervozitate, inconstanţă şi greşeli, după cum s-a văzut în dese episoade de politică externă a Turciei.

Spre vest, în ciuda cooperării economice tot mai strânse cu Bulgaria şi Grecia, este greu de crezut că acestea vor trece prea uşor peste traumele istorice şi recente generate de ameninţările cu valuri de migranţi din Turcia, care au realimentat, dacă mai era nevoie, spaimele europene de invaziile telurocratice din Asia. În plus, ambele sunt în NATO şi U.E. (desigur, nimic nu este bătut în cuie, iar Turcia câştigă foarte bine până atunci cu comerţul în Balcani), astfel că orice intenţie a Turciei de modificare a graniţelor, inclusiv în situaţia insulelor din Marea Egee ale Greciei, este greu de crezut că se poate materializa în curând. Însă asta nu împiedică deloc Turcia să aplice în mod constant presiune militară şi politică pe Grecia şi Cipru. Spre est are o graniţă blocată cu Armenia de aproape 30 de ani din cauza conflictului din Nagorno-Karabah, respectiv ocuparea acestei zone de către Armenia şi solidarizarea Turciei cu „fraţii” lor din Azerbaidjan, după cum spun ei. Înspre est, spre Iran, nu poate fi vorba. Înspre sud în Irak este prea complicat şi ar interfera cu alte interese ale unor aliaţi, deşi Turcia face incursiuni militare la discreţie în nordul Irakului. Înspre nord-est, înspre Georgia, sunt interesele extrem de clare ale Rusiei, după cum a arătat intervenţia sa armată acolo sau cele două republici separatiste Osetia de Sud şi Abhazia susţinute de Rusia. Aici Turcia are un oarecare succes, limitat, în special prin legăturile cu populaţia musulmană din Adjara (populaţia este de origine georgiană, a început să se recreştineze, după ce fusese trecută la islam în timpul Imperiului Otoman, astăzi fiind doar în jur de 30% musulmani), provincie semi-autonomă a Georgiei, situată chiar la graniţa cu Turcia, dar şi cu republica separatistă Abhazia, pe care Turcia nu a recunoscut-o, dar al cărei al doilea partener comercial ca importanţă este. Mai este vorba aici şi de un coridor energetic de la Marea Caspică, din Azerbaidjan, Baku-Tbilisi-Ceyhan (de fapt, Turcia vrea mult mai mult, vrea să fie un hub energetic între Rusia-Caspica-Golful Persic şi Europa, din punctul de vedere al securităţii energetice fiind dependentă de importuri de gaze şi petrol: mare parte din Rusia, dar şi Azerbaidjan, Iran). Astfel că au mai rămas doar Libia şi sudul, cu Siria, unde Turcia a intervenit în forţă, având ca interese sau/şi pretext slăbirea organizaţiei kurde PKK. În toate acestea (încă) nu este vorba strict de expansiune teritorială (cea economică fiind un fapt cert), deşi este şi aceasta posibilă.

4. a) Din perspectiva codurilor geopolitice ale lui Saul Bernard Cohen, Turcia are cadru geografic deopotrivă maritim şi continental. Istoric predomină cel continental. Este interesant de privit acest lucru şi prin prisma masei electorale a celor două alianţe politice principale din Turcia conform ultimelor alegeri locale - votanţii lui Erdoğan sunt predominanţi în zona continental-asiatică a Turciei, exceptând zona kurdă, în timp ce kemaliştii şi socialiştii au câştigat zonele cele mai bogate ale Turciei, Izmir, Istanbul, Ankara şi zona de coastă de la Marea Egee. Deşi caracteristicile conservator/liberal aplicate cadrelor geografice se referă la scară planetară (din punctul de vedere al lui Saul Bernard Cohen cadrul geografic continental este preponderent conservator, cel maritim preponderent liberal), din nou este interesant de observat cum la scară „micro” situaţia politică prezentată mai sus reflectă foarte bine aceste caracteristici. Votanţii lui Erdoğan aderă la discursul acestuia islamist-conservator-autoritar, în timp ce opoziţia a câştigat zonele preponderent liberale-maritime.

Rezultate preliminare alegeri locale 2019. AKP este partidul lui Erdogan, MHP sunt aliaţii ultranaţionalişti ai acestuia, CHP sunt opozanţii lor de factură kemalistă, iar HDP sunt socialişti aliaţi cu partidul kurzilor. Sursa foto: Financial Times

b) Din punctul de vedere al trăsăturilor geopolitice, alt cod geopolitic, se enumeră centrele istorice sau nucleare, zona geografică în care s-a înfiripat ideea statalităţii, şi trebuie spus că, istoric vorbind, este vorba de zona asiatică, popoarele turcice provenind din Asia Centrală. Anatolia este zona din Turcia care probabil că ar semăna cel mai mult unui astfel de centru nuclear, deşi Turcia modernă este de neconceput fără Istanbul, strâmtorile Bosfor şi Dardanele sau litoralul foarte lung de la Marea Neagră şi Marea Mediterană. Din nou, aici, interesant de observat că electoratul lui Erdoğan, cel care i-a asigurat acestuia un mandat prezidenţial cu puteri mult sporite, cel care îi spune „sultanul”, cel care îi susţine şi votează politica neo-otomanistă autoritară şi naţionalist-islamistă, se află preponderent în această zonă de centru nuclear care seamănă cel mai mult cu zona de provenienţă a triburilor turcice.

Triburile turcice şi migraţiile lor. Sursa aici.

c) Ecumenele, tot la trăsături geopolitice, reprezintă zonele puternic industrializate, dense din punct de vedere demografic şi cu reţele moderne de transport, cele mai importante zone din punct de vedere economic şi, deopotrivă, cele mai importante zone din punct de vedere politic pentru un stat, respectiv Turcia în cazul nostru - sunt zonele pe care coaliţia lui Erdoğan le-a pierdut la ultimele alegeri locale din 2019: Istanbul, Ankara sau Izmir, Antalya, Adana, Mersin, Aydın, Muğla sau Eskişehir. În ciuda tuturor încercărilor regimului Erdoğan, inclusiv căderi de curent la numărarea voturilor, renumărări sau chiar anularea alegerilor şi repetarea lor, aceste zone au ales opoziţia, iar probabil singurul lucru care l-a făcut pe Erdoğan să renunţe la încercarea de întoarcere a rezultatelor pe orice căi a fost faptul că s-a observat o creştere a nemulţumirii populaţiei şi o creştere a procentelor opoziţiei pe măsură ce administraţia Erdoğan încerca mai mult să schimbe rezultatele.

Densitatea populaţiei în Turcia, 2015. Sursa aici.

d) zonele goale reprezintă zone slab populate (ca Anatolia Centrală), dar posibil bogate în resurse, mai avem la trăsături geopolitice şi sectoarele volatile, adică zone locuite de populaţii separatiste – aici Turcia are probleme cu minorităţile kurdă şi armeană din estul ţării;

e) Cohen identifică trei blocuri geopolitice: cel maritim (format din America Centrală şi de Nord, America de Sud, Europa Maritimă şi zona Magrebului - include aici, probabil pe baza apartenenţei la NATO şi Europa de Est şi chiar şi părţi din Ucraina), Heartland-ul rusesc (Eurasia continentală, Federaţia Rusă, mărginită de Belarus şi Republica Moldova) - şi Asia de Sud-Est (China şi Peninsula Indochina). Turcia este în miezul acestor chestiuni, fiind la marginea blocului euroasiatic, învecinându-se cu „zona de nisipuri mişcătoare” a Orientului Mijlociu, dar făcând parte din NATO, alianţă militară a blocului maritim, în plus, deţinând „cheile” strâmtorilor prin care Marea Neagră este conectată la transportul maritim global;

Sursa foto: Filip Tunjic, researchgate

f) Zona nisipurilor mişcătoare (Shatterbelts) este un cod geopolitic dezvoltat la începutul secolului XX de geopoliticieni interesaţi de instabilitatea unor zone începând din Orientul Mijlociu - Israel, Siria, Iran, Irak, Pakistan, Turcia, Afganistan sau zona dintre Marea Baltică şi Marea Adriatică, cuprinzând şi Balcanii şi Turcia. Aceste zone ale nisipurilor mişcătoare sunt zone de mare importanţă geostrategică care apar la periferia blocurilor şi sunt puternic divizate politic şi etnic din cauza presiunilor constante exercitate de marile puteri (de exemplu Balcanii, Orientul Mijlociu, Pakistanul, Caucazul). Turcia se învecinează cu trei dintre acestea: Balcanii, Caucazul şi Orientul Mijlociu şi încearcă să se infiltreze şi să îşi urmărească propriile interese în aceste zone, de multe ori, însă, ciocnindu-se de interesele contrare ale marilor puteri, ale Chinei, Iranului, chiar ale Statelor Unite, ale Rusiei (de exemplu nordul Siriei, Nagorno-Karabah).

Cohen considera că una dintre cele mai importante chestiuni care influenţează securitatea globală pe viitor este în ce măsură unele zone vor deveni parte a unor blocuri geopolitice sau a unor „zone de nisipuri mişcătoare”. De exemplu, ceea ce vedem şi astăzi parţial în Ucraina, viitorul unor periferii ale blocului euroasiatic rusesc, Europa de Est, Trans-Caucazul şi Asia Centrală depinde de întrebarea dacă marile puteri vor adopta politici de bună-înţelegere sau de competiţie între ele. Din păcate, realitatea actuală nu arată politici de bună-înţelegere.

Păstrând proporţiile, dacă la nivel mondial se poate vorbi despre o geopolitică imperialistă, una interbelică, geopolitica Războiului Rece, post-Războiul Rece sau post-11 septembrie 2011, la nivel intern se poate vorbi în Turcia despre trei geopolitici distincte: imperialistă, kemalistă şi cea post-2016, neo-otomanistă (chiar dacă neo-otomanismul s-a manifestat cu mult înainte de 2016, practic el nu a încetat niciodată).

(va urma)

*Matei Blănaru este cercetător asociat la CSSR din cadrul ISPRI al Academiei Române.