Genocidul creştinilor din Orient: Europa întredeschide uşor ochii…

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
După secole de persecuţii, calvarul
creştinilor din Orient continuă...
După secole de persecuţii, calvarul creştinilor din Orient continuă...

Ţinte preferate ale Statului Islamic, după secole de persecuţii îndurate sub „protecţia“ Imperiul Otoman, creştinii din Orient îşi părăsesc pământurile unde li s-a născut credinţa, acum mai bine de 2.000 de ani. O dată cu exodul lor masiv se prăbuşeşte, însă, o punte de comunicare în complicata lume musulmană, cu riscul de a destabiliza iremediabil echilibrul atât de fragil al Orientului Mijlociu.

Orientul Mijlociu nu se reduce doar la islam şi nici nu trebuie să devină ostaticul fanaticilor care îşi revendică apartenenţa la această religie. Încă de la începutul războiului din Siria, primele victime ale jihadiştilor au fost minorităţile religioase, cu precădere diversele comunităţi creştine care, spre deosebire de aceşti fanatici, sunt prezente în regiune de mai bine de 2000 de ani, având drepturi istorice pe aceste pământuri îmbibate de sângele atâtor mii de martiri, pe aceste pământuri unde au păşit toţi apostolii lui Hristos răspândind tainele Evangheliei iubirii universale. Şi, totuşi, în această parte a lumii de ani de zile nu se mai vorbeşte despre pace şi iubire, ci numai despre război şi ură. Iar în acest război, perdanţii sunt tocmai făcătorii de pace care timp de secole, sub binevoitoarea „protecţie“ musulmană, au reuşit să-şi păstreze vie credinţa, fiind conştienţi de faptul că în orice clipă puteau deveni martiri în numele lui Hristos.

După atâtea secole de persecuţii, calvarul creştinilor din Orient continuă. Au devenit o povară chiar şi pentru Occidentul post-creştin care se confruntă, trebuie să recunoaştem, cu un islam care se radicalizează în mod accelerat pe propriul teritoriu. Alungaţi din casele şi vechile lor biserici, torturaţi, crucificaţi, decapitaţi cu mare fast, drama creştinilor arabi conduce sigur şi rapid spre eradicarea unei culturi şi a unor comunităţi milenare. Ipocrizia şi interesele economice ale clasei politice europene, specialistă de altfel în lecţii de morală, a lăsat, de exemplu, să prospere în propria ogradă nebunia salafistă şi un pic mai departe, chiar piaţa de sclave sexuale alese pe criterii religioase.

Privind chipurile îndurerate ale acestor oameni desrădăcinaţi şi ameninţaţi cu eradicarea, mă întreb oare pe unde se ascund specialiştii în drepturile omului când vine vorba despre creştinii persecutaţi în Orientul Mijlociu?!...

Europa, în frunte cu doamna Merkel, a rămas mult timp oarbă în acest sens, sub ochii ei petrecându-se totuşi o adevărată dramă: dispariţia accelerată a creştinilor din Orientul Mijlociu. Marginalizaţi din punct de vedere politic, acuzaţi de lipsă de loialitate faţă de stat, supuşi permanent unor ostilităţi sociale absurde, dispariţia creştinilor se datorează în prezent declinului demografic şi unei emigraţii fără precedent, provocată de agravarea discriminărilor socio-religioase impuse de islamul ideologic, chiar şi de exclusivismul israelian. Fie că sunt turci, armenieni, iranieni, sirieni, egipteni, libanezi sau irakieni, creştinii arabi au jucat un rol vital în Orientul mediteranean unde popoarele, culturile şi religiile au fost şi sunt atât de greu de conciliat. Dar oare viitorul lor mai poate fi posibil într-un context politico-religios atât de încordat? Cu speranţa şi credinţa puternică care îi animă, asemeni sfinţilor născuţi în inima deşertului, imposibilul poate deveni posibil. Dar cu riscul câtor sacrificii umane?!...  

Creştinismul, cea mai persecutată religie din lume

Numărul creştinilor persecutaţi în lume oscilează între 100 şi 150 de milioane de persoane. Aceste cifre, în continuă creştere, reflectă trista realitate a faptului că, creştinismul este cea mai persecutată religie din lume. Conform raportului realizat de O.N.G.-ul „Portes ouvertes“, în lume, la fiecare cinci minute moare un creştin. Aşa cum explică Marc Fromager, directorul AED (Aide à l’Eglise en détresse, organizaţie internaţională care luptă pentru respectarea drepturilor creştinilor din lumea întreagă), spre deosebire de ţările preponderent musulmane, în toate cele 131 de ţări din lume care au o cultură creştină libertatea religioasă este garantată, repet, este ga-ran-ta-tă tuturor cultelor. Dintre cele 49 de ţări de cultură musulmană, 17 dintre ele nu tolerează nicio altă religie şi îi controlează cu stricteţe pe credincioşii non-musulmani. Alte 19 ţări musulmane recunosc teoretic libertatea religioasă, dar totul se opreşte la acest principiu. În realitate, lucrurile sunt de fapt extrem de tragice. Creştinii rămân grupul religios cel mai discriminat din lume: aceştia sunt implicaţi în 75 % dintre cazurile privind nerespectarea libertăţii religioase.

Dar, ceea ce este cu adevărat dramatic privitor la ostilitatea acerbă faţă de creştinism este tocmai indiferenţa mondială care o înconjoară. În timp ce în Europa musulmanii se bucură de o libertate totală şi îşi contruiesc nestingheriţi moschei în toate oraşele în care se stabilesc (numai în Franţa la o populaţie de 5 milioane de musulmani sunt peste 3.000 de moschei), creştinii din pământurile musulmane îşi văd bisericile şi vechile vetre monahale distruse din temelii, ca şi cum o forţă malefică ar vrea să îngroape pentru totdeauna toată această cultură milenară profund, în măruntaiele uscate ale deşertului… Ceea ce mă revoltă cel mai mult e însă faptul că nu se face niciun efort pentru menţinerea unei minime reciprocităţi, oricât de fragilă ar putea fi: vălul islamic a devenit o banalitate pe străzile europene, în timp ce crucea lui Hristos este călcată în picioare de bocancii unor barbari care nu-şi cunosc nici măcar religia în numele căruia se aruncă în aer.       

image

Mass-media din Europa prezintă doar câteva cazuri, atunci când abuzurile devin cu adevărat insuportabile sau când au loc tragedii de proporţii, aşa cum au fost atentatele împotriva creştinilor din Irak şi Egipt din anii 2010-2011, revendicate, evident, de grupurile teroriste din regiune. Dar numeroasele cazuri de persecuţii cotidiene la care sunt supuşi creştinii, comise în numele unor legislaţii în vigoare sau cu complicitatea autorităţilor, precum şi numeroasele profanări ale lăcaşurilor creştine din ţările europene sunt ignorate cu bună ştiinţă. Una dintre cauze este tocmai invocarea acestei păguboase corectitudini politice care le pune botniţă jurnaliştilor, împiedicându-i să-i desemneze pe vinovaţii criminali care avansează în lumea tenebrelor, vrând să antreneze întreaga lume pe drumul care duce direct în infern. Probabil că unii o fac din convingere ideologică, dar multor jurnalişti le este pur şi simplu teamă, mai ales după momentul Charlie Hebdo. Trebuie să recunoaştem că, în prezent, nu e de glumă cu presiunea „corectitudinii politice”: acuzaţia de islamofobie poate frânge cariere şi destine…   

Blestemul creştinilor din Orient

Dar de destinul creştinilor arabi cui îi pasă?! Nu-mi amintesc ca Frau Merkel să fii avut ochii inundaţi de lacrimi atunci când oameni nevinovaţi erau decapitaţi pe malul mării într-o scenografie demnă de celei mai oribile filme de groază. Acum a reuşit să scoată porţile Europei din ţâţâni pentru a face loc valurilor de emigranţi şi imigranţi economici, uitând că primii care au cerut ajutor disperaţi Occidentului au fost de fapt membrii comunităţilor non-musulmane, terorizate de barbarii islamişti şi care aveau mult mai multe şanse să se integreze pe vechiul continent ţinând cont de afinităţile lor spirituale care nu-i obligă să ceară autorităţilor numeroase revendicări pe motive religioase. Nu mai amintesc şi de eşecul mult prea tolerantelor politici europene cu privire la asimilarea culturală a comunităţilor musulmane care, deşi pot beneficia de toate drepturile posibile, continuă să se închisteze într-un sistem religios periculos de ermetic. 

Când situaţia din Orientul Mijlociu a devenit cu adevărat explozivă, când şirul de  persecuţii, crime, asasinate şi deportări a devenit insuportabil, lumea occidentală post-creştină şi-a dat seama (dar nu a şi recunoscut...) că nu a făcut de fapt nimic semnificativ pentru a opri masacrul declanşat împotriva creştinilor, cu excepţia câtorva pachete aruncate din elicopter în taberele insalubre în care trăiesc mii de creştini şi membrii ai celorlalte comunităţi non-musulmane.

În sfârşit, Europa şi-a întredeschis un pic ochii şi a făcut un prim pas, marcat de organizarea pe data de 8 septembrie 2015, la Paris, a conferinţei interguvernamentale având ca temă "Victimele violenţelor etnice şi religioase din Orientul Mijlociu". Cu această ocazie, Ministrul francez al Afacerilor Externe, Laurent Fabius, a invitat comunitatea internaţională să vină în sprijinul minorităţilor persecutate în Orientul Mijlociu, declarând următoarele: „creştinii din Orient sunt pe cale de a fi eradicaţi“. Dacă în Irak înainte de anul 2003 trăiau între 4 şi 5 milioane de creştini, în prezent nu a mai rămas decât un grup foarte mic de persoane. De când a început procesul american de democratizare a acestei ţări (pardon, voiam să spun de "destabilizare"), cea mai mare parte dintre creştini fie au părăsit Irakul, fie au fost masacraţi. Iar apariţia Statului Islamic a agravat fenomenul de exterminare a populaţiilor creştine în condiţii atroce care ne reamintesc de groaza celor mai oribile genocide din istoria lumii: crucificări, decapitări, violuri, torturi abominabile, familii întregi masacrate, deplasarea masivă a unor populaţii care au rădăcini de peste două mii de ani, copile şi tinere vândute ca şi sclave sexuale sau abuzate până la moarte, sate arse din temelii, biserici, biblioteci cu manuscrise antice şi monumente din patrimoniul mondial rase de pe faţa pământului.

Cei care neagă acest fenomen, cred că nu au citit niciodată definiţia cuvântului genocid: conform DEX-ului, genocidul este o crimă constând în executarea metodică şi în masă a unei comunităţi etnice (din motive religioase, naţionale etc.), iar conform reputatului Le Petit Robert, „distrugerea sistematică a unui grup etnic. Prin extensie: exterminarea unui grup de persoane într-o perioadă limitată de timp“. Mai există vreun dubiu că amploarea şi atrocitatea evenimentelor la care sunt supuşi creştinii din Orientul Mijociu, pot fi denumite altfel?! Din nefericire, chiar şi nuanţa dintre genocid şi eradicare este foarte subţire… Situaţia actuală constituie o negare a umanităţii care se răsfrânge asupra întregii lumi. Niciodată parcă fenomenul criminalităţii comise de mâna omului nu s-a dat în spectacol într-un mod atât de violent, de grotesc şi de absurd. Pacea nu va reveni niciodată în această regiune atâta timp cât fanatismul şi intoleranţa vor face legea. Între timp, în Europa pluteşte un nor de tăcere zdruncinat din când în când de câte o postare în care vedem zeci de oameni decapitaţi pe malul mării sau copii închişi în cuşti şi ameninţaţi cu moartea dacă nu se convertesc la islam…

image

Clopotele din Orient trebuie să continue să rezoneze…

Monseniorul Louis Rafael Sako, Patriarhul Bisericii caldeene, de Babilon, nu încetează să pledeze pentru minorităţile confesionale din Irak, victime, aşa cum spune acesta, a fenomenului de "banalizare a morţii". O voce puternică pe scena religioasă internaţională, dar nu suficient de pătrunzătoare în urechile occidentale care, de mai bine de patru ani de zile, au rămas insensibile la toate apelurile lansate de Patriarhul irakian şi îngrozit de barbaria Statului Islamic, Monseniorul Sako a lansat un apel de responsabilizare, propunând chiar  reunificarea diverselor biserici orientale pentru a condamna pe o singură voce fundamentalismul islamic. Fără încetare, prelatul irakian predică în favoarea unei Biserici care, o dată reunită, ar putea deveni un puternic element de dialog în cadrul relaţiei de conciliere cu responsabilii musulmani.

Patriarhul de Babilon subliniază un lucru mai puţin cunoscut lumii occidentale şi anume că, în climatul menţinut cu atâta teroare de Statul Islamic, se înregistrează mult mai multe victime musulmane decât creştinii. Iar în aceste condiţii, prelatul este surprins de faptul că nicio instanţă religioasă musulmană nu a emis până acum o fatwa, adică o condamnare împotriva acestor barbari. Fără a-i arăta cu degetul pe înalţi responsabili musulmani de a fi potenţiali complici ai teroriştilor, Monseniorul Sako denunţă totuşi lipsa lor alarmantă de acţiune, considerând că sunt victime ale unei forme de „fascinaţie faţă de violenţă“.

Pesimişti în privinţa viitorului lor şi mai ales al copiiilor, peste un milion de creştini irakieni au ales să plece în exil o dată cu căderea regimului lui Saddam Hussein în 2003.  Patriarhul irakian mărturiseşte că atunci când eşti forţat să-ţi părăseşti ţara, o parte din fiinţa ta se stinge şi în viziunea sa, un exod generalizat ar provoca efectul tragic al încetării răspândirii mesajului hristic tocmai pe pământul unde s-a născut creştinismul. "Fugim ca să mergem unde?!...", se întreabă retoric Monseniorul Sako, care în urma numeroaselor vizite făcute familiilor irakiene care au reuşit să ajung în ţările din Europa, descoperă că acestea nu reuşesc să se integreze, uneori sunt victime ale discriminării şi, mai presus de toate, au mereu gândul la părinţii şi la prietenii care au rămas în Irak şi care probabil îşi trăiesc ultimele clipe de viaţă…

Deşi consideră că restabilirea păcii nu poate fi înfăptuită decât prin stabilirea unui dialog, Patriarhul de Babilon susţine că nu putem rămâne pasivi în faţa atâtor atrocităţi şi în acest sens a propus chiar intervenţia militară la sol, convins fiind că bombardamentele aeriene sunt prea puţin eficace şi aleatorii. Această atitudine pare surprinzătoare din partea unei feţe bisericeşti, dar actuala realitate atât de sângeroasă şi de crudă, nu ne permite să-i judecăm modul de gândire.

Suspicios faţă de atitudinea ambiguă a Occidentului, Monseniorul Sako adresează celor care îl critică o întrebare simplă:  «Cine cumpără oare petrolul din regiune?!». Alergând de la o instituţie la alta pentru a deschide ochii înalţilor responsabili occidentali, Patriarhul irakian nu mai aşteaptă niciun răspuns, ci vrea să vadă fapte concrete.

Din păcate, până în prezent nu are decât o certitudine: în numele intereselor economice şi politice, mai marii lumii sunt gata oricând să sacrifice o comunitate fie ea milenară, mai ales când drama acesteia se consumă cu multă discreţie şi nu cu kalaşnikovul în mână. Clopotele din Orientul Mijlociu trebuie să continue să se audă, dispariţia acestor comunităţi istorice cu mult anterioare apariţiei islamului, reprezentând de fapt o crimă civilizaţională fără precedent. Europa post-creştină îşi întredeschide uşor ochii, dar are inima amorţită...   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite