Franţa visează roz: vrea să ocupe „primul loc în marele secol maritim care ni se deschide în faţă“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Portavionul Charles de Gaulle FOTO Shutterstock
Portavionul Charles de Gaulle FOTO Shutterstock

Zâmbiţi a neîncredere bănuind că e vorba de o glumă sau de o declaraţie în seria „NATO este în moarte clinică“? Poate că ar fi ceva motive, dar chestiunea se dovedeşte serioasă deoarece cel care a descris acest obiectiv strategic măreţ al ţării sale este nimeni altcineva decât premierul francez Jean Castex care, însoţit de Florence Parly, ministrul Apărării, a efectuat o vizită la bordul portavionului Charles de Gaulle.

Recâştigarea suveranităţii noastre economice şi a competitivităţii începe pe mări şi oceane“, a spus primul ministru francez, vorbind în continuare despre „ambiţia ca Franţa să ocupe primul loc în marele secol maritim care se deschide în faţa noastră“ şi descriind şi noile mize viitoare precum „teritorializarea zonelor maritime şi a fundului mărilor“.

Implicaţiile acestui discurs, în varianta lor minimală, vizează redarea unei oarece încrederi a populaţiei franceze în unitatea, măcar de viziune, a armatei după scandalul de mari dimensiuni declanşat de scrisorile foştilor comandanţi de grd înalt sau a unor militari în activitate, protestând dur la dresa guvernului şi tipului său de politici ultra permisive în ceea ce ar trebui să fie controlul valurilor migraţioniste.

La nivelul următor de interpretare - acesta chiar foarte interesant în măsura în care încă nu ştim dacă are vreo legătură cu noul concept al NATO, este încercarea de a transmite imaginea unei Franţe devenită putere navală globală mondială.

Interesant, deoarece reia conceptul „navalismului“ al amiralului american Alfred T. Mahan, fost profesor la Naval War College din Newport şi autor al lucrării fundamentale The Influence of Sea Power upon history (1890) Volumul reprezintă o privire monografică asupra rolului jucat de forţa maritimă, între anii 1660-1783, în ascensiunea Marii Britanii. Trei ani mai târziu, Mahan publică o altă lucrare tip monografie, intitultă The Influence of Sea Power upon the French Revolution and Empire care urmăreşte evoluţia flotei franceze între anii 1793-1812. In viziunea autorului american, pentru a deveni o mare putere, o ţară trebuie să îndeplinească trei condiţii. În primul rând, trebuie să se învecineze pe o lungime considerabilă cu oceanul planetar sau să aibă acces la acesta printr-o mare deschisă spre oceanul planetar. În al doilea rând, să nu aibă în vecinătatea imediată vecini puternici. În sfârşit, să dispună de o capacitate navală şi de un potenţial militar ridicat al flotei marine.

Dar asta, spun analiştii, era valabil pentru timpul respectiv în care, într-adevăr, puterea astfel constituită a Marii Britanii şi SUA le-a acordat şansa de a decide cum a urmat să arate soarta lumii după cele două războaie mondiale.

Dar acum, în condiţiile noilor tipuri de arme şi a echilibrului de forţe pe plan internaţional, oare ce a dorit Franţa să transmită cu acest mesaj?

Armate

Poate e vorba despre dorinţa Franţei de a juca mai departe un atu real pe care-l are acum anume de a fi prima putere navală în UE şi, în această calitatea, de a opera împreună cu Statele Membre, într-un posibil raţionament de folosire a locaţiilor excepţionale de care dispun în lume, practic o plasă de puncte de rezistenţă care ar permite operaţionalizarea unui concept ca acela al „supremaţiei mărilor“. Dar de ce acest apel foarte serios şi repetat la formarea unei forţe maritime de asemenea dimensiuni?

În opinia mea, este mai degrabă un semnal dat de Franţa înspre UE, ducând pe mai departe presiunea pentru forţa armată comună europeană.

Pentru că în primul rând, sunt inevitabile conflicte din ce în ce mai intense pentru apropierea unor zone maritime cât mai largi. În acest caz, semnalul francez are logică în acest moment în care se discută viitoarele formule de echilibru, inclusiv de interese militare.

Oricât poate să pară de straniu, doar o treime din suprafaţa planetei este reglementată prin acorduri şi convenţii internaţionale. Restul de două treimi sunt ape internaţionale şi nu aparţin nimănui. Odată cu Convenţia de la Monetengo Bay din 1982, cadrul juridic s-a precizat ceva mai mult (atunci a apărut conceptul de zone economice exclusive, s-a format Autoritatea internaţională a supra fundului mărilor şi oceanelor), dar, cum se vede acum în Mareea Egee sau în Mediterana, tensiunile asupra problemelor de jurisdicţie rămân enorme, contestările şi interpretările fiind tot atâtea punte de plecare potenţiale pentru conflicte militare.

Pentru asemenea situaţii se pregătesc intens planificatorii militari şi acesta poate fi motivul pentru care Franţa, spre exemplu, din primul moment al izbucnirii tensiunilor foarte ample între Grecia şi Turcia pe chestiunea unor foraje în zone pe care ambele ţări le revendicau drept zone exclusive naţionale, a intervenit direct trimiţând în zonă, în sprijinul Greciei, nave ale marinei sale militare.  

Priviţi harta prezenţei maritime a UE, foarte edificatoare pentru importanţa pe care ar putea capta o desfăşurare deloc simbolică, a steagului UE dublat de o prezenţă militară îndestul de importantă încât să se constituie într-un semnal credibil.

Armate

Dar există două mari impedimente. Pe de o parte, costurile sunt enorme, pe de altă parte este absolut limpede că multe ţări, aşa cum este şi România, dispun de forţe navale gândite pentru a asigura operaţiuni de apărare teritoriului şi intervenţii nu foarte departe de zonele apelor teritoriale, În orice caz, punând la socoteală şi fregatele, greu de crezut că în afara ţărilor mediteraneene, se vor găsi multe alte forţe care să susţină o misiune marină UE la mare distanţă. Asta înseamnă că, cel puţin pentru o perioadă oarecare, totul se va baza pe forţele franceze, spaniole, italiene şi, eventual, cele greceşti. Ca urmare, ar trebui ca restul ţărilor să contribuie financiar la această forţă navală comună a UE. Şi aici ar începe discuţia despre al doilea impediment, adică - ciuda declaraţiilor liderilor politici, să se spună dacă din punctul de vedere al fiecărui Stat Membru, mai este valabilă - nu numai declarativ, ci şi la nivel financiar, angajamentul în favoarea armatei europene.

În fine, în perspectiva unei armate europene, trebuie văzut care ar fi capacitatea necesară pentru ca Franţa să-şi extindă capacitatea proprie de proiecţie de forţe pentru a asigura necesarul implicat de o misiune navală de mari proporţii şi de timp mediu sau îndelungat. În ce măsură se poate realiza un asemenea deziderat, în ce măsură se va putea lucra în cooperare cu NATO, cum se va proceda pentru a nu fi afectat echilibrul de forţe existent?

Întrebări fireşti în cazul în care Franţa chiar îşi propune să devină forţa dominantă în perioada următoare, „secolul maritim“ cum îl numeşte. Ce efecte va avea avea acest statut şi ce relaţii se doresc a fi stabilite cu cei care rămân ruşinaţi în urmă cu flotele lor, adică americanii, ruşii, chinezii, evident britanicii şi alţii? Viitoarea postură va implica oare şi o completare a doctrinei militare generale şi cea a implicării forţelor nucleare în cazul unor operaţiuni externe în zone de conflict deschis (eventual la cerere şi sub mandat ONU), alături de cele de patrulare maritimă, intervenţii pentru restabilirea circulaţiei navelor civile şi operaţiuni masive anti-piaterie sau trafic de persoane? În fine, dacă pe drumul acesta de apă va merge Franţa, oare nu ar trebui analizate implicaţiile prezenţei vitoarei cele mai importante forţe navale a lumii în Mediterana şi de acolo în Marea Neagră, cu tot ceea ce ar însemna asta ca politici strategice de asigurare şi reasigurare?

Oricum, teoretic interesant. Chiar frumos.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite