Franţa: şocul şi realitatea

Pokemonii încă nu au ajuns la Paris. Franţa nu are, din păcate. Dar are, şi în prea mare cantitate, terorişti; acolo unde, oficial, toată lumea îi caută prin Siria sau Irak, de fapt toată lumea greşeste: sunt cam pe aici, prin Hexagon. La Paris, la Nisa, spre Bruxelles, de ce nu, plecaţi tot din Franţa. Avem din plin şi nu ne plictisim. Deşi am vrea.

Ne iubim ţara de adopţie, am vrea să ne bucuram de ea. Timpul ni-l petrecem, însă, din ianuarie 2015 încoace, aproape doi ani, numărând morţii, răniţii, membrii familiei rămase fără un frate, tată, mamă, copil, bunic.

Ultima joacă de-a moartea datează din 14 iulie 2016, de acum o săptămână. Iar după şocul cauzat de ceea ce am văzut (şi primit) într-o zi de sărbătoare (care de acum va deveni zi de doliu), a urmat indignarea şi greaţa. De ieri, şi disperarea. Disperarea de a vedea cum nimeni nu-şi asumă responsabilitatea a ceea ce s-a întâmplat, în timp ce vinovaţii sau indolenţii prin reacţie neadecvată sau relaxare a presiunii, prin incapacitate de a acţiona precum sunt plătiţi să o facă încep să apară. Ei apar doar acum oficial, francezii o tot spun şi se tot întreabă de 7 zile încoace, fără ca cineva să aibă curajul de a spune şi la televizor „împăratul este  gol“.

E curios cum povestea asta clasică de adormit copii reiese la suprafaţă de fiecare dată când suntem dezamăgiţi. Este curios şi cum de ulciorul a mers atât de uşor la apă. De atâtea ori. Este curios şi cum de a fost posibil să se înlănţuiască aşa atentatele acestea – Charlie Hebdo, Bataclan, Promenada Englezilor – fără ca nimeni să nu cugete până acum la „unde este de fapt buba”. Franţa este în stare de alertă de doi ani!!!! Ce e de făcut mai mult???

De aseară aceste întrebări mute, dureroase, mortale, se aud la televizor; am înlemnit auzind de exemplu această întrebare dură ca o lovitură de ciocan: „Poliţia din Nisa era sau nu capabilă să oprească un fals camion de îngheţată?” Întrebatul nu a răspuns. Dar am răspuns noi toţi, acei europeni care în noaptea aceea nu am dormit şi care ne-am transmis vestea tristă ca nişte cucuvele: 84 de morţi, din care vreo 20 de copii. Mulţi dispăruţi. Mulţi răniţi. De toate naţiile. Români, printre ei. Oameni, oricum. Cu păpuşi, cu cărucioare, cu cârje, cu scaune pe rotile; musulmani, ortodocşi, catolici, protestanţi, atei. Whatever.

Mai sunt nişte întrebări: de ce poliţiştii nu au reacţionat la vederea camionului care nu avea ce căuta acolo la acea oră? De ce nu au reacţionat nici când l-au tot văzut rotindu-se prin zonă în zilele precedente? Ce-au făcut cei presupuşi să urmărească atent camerele de vederi care sunt întinse ca un lanţ de păianjen prin mai toate oraşele Franţei? Dacă erau, aşa cum se aude, ameninţări din partea ISIS cu un atentat într-o staţiune balneoclimaterică, vara, de ce aceste staţiuni-oraşe nu erau mai bine protejate? De ce şi cum nu au văzut apropiindu-se acest camion nici elicopterul, nici maşinile de poliţie, nici cele de pompieri, care, conform legii, sunt presupuse să securizeze zona din jurul focurilor de artificii?

Ar mai fi una: cum să facem să ne simţim în siguranţă într-o ţară în care nu poţi să mai ai încredere nici măcar în forţele de ordine, darămite în cei de lângă tine?

Sunt, probabil, cam dură fată de multi poliţişti sau soldaţi, sau pompieri, sau ce vreţi dvs, care îşi fac cu siguranţă datoria cu exemplaritate şi seriozitate:lor le cer scuze; însă ce este sigur este că în seara aceea cineva nu şi-a făcut datoria.

Se ştie din prima zi. Din prima clipă a atentatului.

Preşedintele Franţei, înainte ca cineva să-l întrebe, saluta felul în care forţele de ordine şi-au făcut datoria!!!!

Aseară, după ce analiştii şi jurnalistii au început să spună pe faţă lucrurile, reacţiile au fost următoarele:

„Este inacceptabil ca cineva să acuze forţele de ordine din Franţa”. Primul ministru Manuel Valls

„Vom sesiza poliţia poliţiei”. Un înalt oficial din Ministerul de Interne

„Comportamentul forţelor de ordine este dincolo de orice suspiciune”. Preşedintele François Hollande

In acelasi timp însă, tot la televizor se auzeau următoarele fraze: „pentru poliţiştii din Nisa a fost o zi grea: au fost la defilare, au avut o masă festivă... şeful lor era absent, responsabil era un tânăr şef de serviciu”.

Eu nu mai am nimic de spus.

Poate atât, că, dacă am recunoaşte, s-ar recunoaşte că ceva nu a  mers cum trebuie, dacă s-ar identifica acea falie, acea eroare, dacă s-ar remedia ce nu a fost cum trebuie, tragedia de la Nisa ar fi ultima.

Vă rugăm frumos...