Franţa şi Rusia - o relaţie strategică seculară

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO EPA-EFE
FOTO EPA-EFE

O reîncălzire a relaţiilor strategice istorice dintre Paris, Berlin şi Moscova înseamnă că „flancul estic“ nu se poate baza decât pe SUA, care are interesul să nu se „nască“ un hegemon euroasiatic.

Franţa a fost primul stat-naţiune afirmat pe scena politică europeană, datorat faptului luptei de supremaţie dintre Rege şi Împăratul „roman de naţiune germană“. Această luptă a fost începută în timpul lui Francisc I (Capet, ramura Valois) versus Carol Quintul (Habsburg), continuată de Louis XIII (Bourbon) în Războiul de 30 ani (Cardinalul Richelieu a creat alianţa dintre un rege „prea creştin“ şi un rege protestant, Gustav Adolf al Suediei denumit „Leul Nordului“), s-a afirmat ca hegemon în timpul lui Louis XIV „Regele Soare“ prin războiul de succesiune la tronul Spaniei (nepotul regelui, Henric, a devenit regele Spaniei, cu condiţia ca Parisul şi Madridul să nu aibă acelaşi rege), ulterior fiind învins de coaliţia condusă de Anglia pentru restabilirea echilibrului european. 

Franţa a avut un interes în politica „estică“, fiind evidenţiat prin alegerea lui Henric de Valois (fratele lui Carol IX) ca rege al uniunii polono-lituaniene, după moartea lui Sigismund al II-lea August (ultimul rege din dinastia Jagiellonilor). Ulterior, Rusia a apărut ca putere şi a schimbat scena politică europeană.

Ţarul Piotr Pervîi ajunge la Paris, pe fondul Războiului Nordului, şi se întâlneşte cu ducele d’Orleans (regentul regatului) şi cu micul rege Louis XV, pentru a decupla Franţa de Suedia (alianţă istorică de pe vremea lui Louis XIII şi construită de cardinalul Richelieu „pour raison d’etat“ în timpul Războiului de 30 ani). Suedia e învinsă, Rusia ajunge putere maritimă la Marea Nordului prin anexarea teritoriilor lituaniene (actualele state baltice) şi prin construcţia Sankt Petersburgului (port strategic), fapt care determină Rusia să intre în rândul puterilor europene, urmând ca modernizarea Rusiei să se facă pe fond francez. Ex: ţarina Ekaterina II Velikaya era o iluministă francofonă şi întreţinea o corespondenţă bogată cu Voltaire, în timp ce amantul ei, Grigori Potemkin, cucerea toată Ucraina (Novorusia) şi peninsula Crimeea.

Franţa şi Rusia, mai ales în perioada lui Napoleon I şi Alexandru I, şi-au bazat strategiile militare pe un principiu simplu: câmpia nord-europeană care unea cele două imperii, traversând „Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană“ al Habsburgilor (un conglomerat de state, principate şi episcopate uşor de cucerit), Prusia şi Polonia, deja ciopârţită între Berlin-Viena-Petrograd şi „restabilită“ de Napoleon (din dragoste pentru Maria Walewska) prin Ducatul Varşoviei în cadrul Tratatului de la Tilsit (care obliga Rusia să se retragă din principatele române). Prin acest „culoar“, „Marea Armată“ de 600.000 soldaţi, conduşi de Napoleon I, a ajuns la Moscova şi ulterior, armata ţarului Alexandru I a ajuns în Franţa astfel încât trupele ruse au putut dansa kazaciok pe străzile Parisului. 

Prin apariţia Imperiului German, construit de Bismarck prin „sânge şi foc“, Franţa a fost blocată în accesul spre Europa Centrală şi ,forţată de geopolitică, a „întins mâna“ către Rusia (aşa cum a fost alianţa strategică cu Suedia), chiar dacă fuseseră inamici în Războiul Crimeei şi Parisul era învingător, deoarece gândirea strategică politico-militară a fost şi este influenţată de geografie - punctele extreme au tendinţa să se atragă deoarece „spaţiul“ geografic (Europa Centrală) era ocupat de două puteri militare: prusacii şi austro-ungarii. Berlinul a înţeles pericolul încercuirii, astfel încât Cancelarul Bismarck a creat „Alianţa celor 3 împăraţi“ pentru a menţine Parisul (învins de Bismarck şi Imperiul German fiind declarat în Sala Oglinzilor de la Versailles) departe de Petrograd, dar şi pentru că cele 3 imperii împărţeau aceeaşi graniţă în spaţiul polonez, de unde au pornit multe tensiuni. Ulterior, Bismarck a fost destituit din funcţia de Cancelar la dorinţa noului kaiser Wilhelm II, astfel încât sistemul de alianţe şi echilibristică europeană a fost distrus, fapt care a conturat cele două tabere beligerante şi a cauzat WW1/„Primul Război Civil“ european.

În august 2018, la întâlnirea anuală a diplomaţiei franceze, preşedintele Macron a lansat prima declaraţie care a cauzat consternare, îngrijorare şi tensiune in relatiile euroatlantice: “Europa nu mai poate depinde de SUA pentru securitatea ei“; declaratie venita pe fondul ieşirii SUA din Acordul JCPOA cu Iranul şi reintroducerea sancţiunilor, care afectează interesele şi blochează investiţiile franceze, mai ales că Parisul a fost „balamaua“ diplomatică dintre Secretarul Kerry şi Ministrul Zarif pe durata negocierilor. 

Această declaraţie şocantă a fost preambulul pentru reîncălzirea unui proiect parizian mai vechi: armata UE, gândită ca un consumator de tehnică militară franceză pentru bugetul de stat, ulterior introdusă într-un concept mai nou al „autonomiei strategice europene“; fiind un design adresat contra SUA şi Chinei, dar fiind o invitaţie către Rusia de a participa şi a clădi „Europa de la Lisabona la Vladivostok“. 

Nu reprezintă o noutate, deoarece şi Charles de Gaulle gândea o înţelegere cu URSS şi era sceptic la validitatea Art. 5 din Tratatul NATO privind apărarea colectivă, deşi soldaţii americani s-au sacrificat de 3 ori în interesul comun francez şi european în WW1 - când 1.000.000 soldaţi au ajuns în tranşeele franceze; în Debarcarea din Normandia şi eliberarea Franţei de nazişti, iar a treia oară în Războiul din Vietnam - un război inutil, dar purtat din raţiuni strategice şi ideologice, deşi Ho Shi Min a fost susţinut de OSS în perioada ocupaţiei japoneze şi îşi dorea un parteneriat/alianţă cu SUA, iar acum cele două state sunt aliate contra Chinei.

Macron îşi permite luxul acestor declaraţii şocante din dorinţa de a fi relevant în dinamica de putere personală între liderii mondiali (plus că Merkel e pe ultima sută de metri şi va pleca din funcţie), mai ales că-şi doreşte o mega-reformă a UE în care statele vestice sunt mai integrate decât cele estice, blocând începerea negocierilor de aderare cu Albania şi Macedonia de Nord şi reuşind să numească 3 apropiaţi în 3 funcţii cheie ale UE: BCE, Consiliul European şi noul portofoliu de piaţă internă, având o componentă de apărare. În acelaşi timp, anunţă că NATO e în „moarte cerebrală“, deoarece SUA i-a abandonat pe kurzi şi Turcia îi atacă fără milă în Siria, şi declară că „Rusia nu mai este inamicul NATO, ci terorismul“ înainte de summitul aniversar al NATO de 70 ani. 

Revenind la geografie, Franţa are acest lux de acţiune non-conformistă care fracturează relaţiile şi alianţele existente, deoarece drumul de la Moscova până la Paris, prin „coridorul“ nord-european, este apărat prin două „centuri“ de securitate: Polonia & statele baltice susţinute de SUA/NATO, plus Germania, unde se regăsesc bazele militare americane din perioada Războiului Rece; la aceste „centuri“, se adaugă şi dezinteresul Parisului pentru Est în favoarea interesului pentru Sud/MENA, deşi Franţa şi Rusia sunt în tabere opuse în Siria, la fel şi-n Libia (Erdogan ameninţă cu intervenţia militară anti-Haftar/Wagner), plus alte înţelegeri locale cu Moscova care afectează interesele Parisului şi care nu înţelege că „Pământul e rotund“ şi oriunde te duci şi te întorci, dai de ruşi; iar Rusia nu respectă acordurile/tratatele deoarece „pacea este continuarea războiului sub o altă formă“ şi se foloseşte de ele pentru a adormi vigilenţa partenerului şi să-l atace la momentul oportun.

Tot în spiritul „autonomiei strategice europene“, la nivelul UE, s-a construit INSTEX, un sistem de ocolire a sancţiunilor americane la adresa Iranului. Pe acest model, ministrul Economiei francez anunţă la Moscova, în timp ce se desfăşura formatul Normandia la Paris pentru reglementarea/încheierea războiului din Donbass, că Parisul va veni în 6 luni cu o metodă de ocolire a sancţiunilor americane la adresa Rusiei pentru a se putea reveni la „business as usual“. Pe fondul acestei declaraţii, mai ales că la Paris s-a luat decizia de implementare a „formulei Steinmeier“ şi acordare a unui „statut special“ pentru Donbass (următoarea „victimă“ fiind Republica Moldova), Moscova înţelege că anduranţa strategică a dat roade, rămâne cu Crimeea (care nu este luată deloc în discuţii/negocieri) şi primeşte un „penalty-free card“, astfel încât Putin să se poată ocupa/focusa mai mult pe Belarus şi integrarea ei pentru a putea rămâne la putere şi să anunţe refacerea URSS sub o altă denumire.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite