Frank A. Rose, consilier al Subsecretarului de Stat SUA : Banii americani pentru scutul din România vor continua să vină, indiferent dacă vom avea un Congres republican sau democrat

Frank A. Rose, la Bucureşti

Oficialul american, care a negociat, alături de Ellen Tauscher cu partea română pentru scutul antirachetă, a explicat, pentru “Adevărul”, că nu există riscul întreruperii finanţării pentru program, indiferent cine controlează Congresul: democraţii sau republicanii. Pe de altă parte, SUA nu vor oferi “garanţiile legale” cerute de Rusia pentru scutul antirachetă, deoarece acestea reprezintă o limitare de facto a scutulu

Foreign Policy: De ce eventuale garanţii juridice date Moscovei sunt „un red line" pentru Statele Unite?

Frank A. Rose: În decembrie 2010, preşedintele Obama a înaintat o scrisoare Senatului în care a prezentat concepţia americană asupra cooperării cu Rusia în sfera scutului antirachetă. În acea scrisoare, a punctat câteva lucruri: cooperarea cu Rusia pe această nişă este o prioritate; în al doilea rând, nu va exista un sistem comun cu Rusia; în al treilea rând, NATO va fi responsabil de apărarea teritoriului NATO, iar Rusia va fi responsabilă pentru protejarea Rusiei; în al patrulea rând, Statele Unite nu vor accepta niciun fel de limitări asupra scutului antirachetă. Una dintre preocupările noastre atunci când vedem termenul de garanţii legale este că reprezintă o limitare de facto a scutului. Iar preşedintele a fost foarte clar asupra acestui aspect: nu putem accepta limitări. Perspectiva noastră este să cooperăm şi să lucrăm împreună cu Rusia în vederea negocierii unui acord privind schimbul de informaţii sensibile şi în cadrul unor simulări comune. Totodată, am propus crearea a două centre comune NATO-Rusia pe această nişă: unul concentrat pe schimbul de date privind ameninţările balistice din Orientul Mijlociu, iar celalalt pe aspecte operaţionale.  

Nu ar trebui ca prevederea din noul tratat START conform căreia sistemele anti balistice existente nu aduc atingere balanţei strategice să fie pentru Moscova o asigurare suficientă?

Eu aş spune că da. Dar după cum am menţionat, ne-am dedicat şi suntem deschişi implicării Rusiei în acest proces. Chiar eu am participat în numeroase briefinguri şi întâlniri cu ruşii pentru a le arăta foarte clar că SUA şi NATO nu consideră Rusia o ameninţare. Scutul nu este direcţionat împotriva Rusiei, ci împotriva ameninţărilor care provin din Orientul Mijlociu şi Asia de Nord Est. Vrem să lucrăm cu Moscova în sfera scutului antirachetă, pentru că pe termen lung credem că Rusia va avea de a face cu aceleaşi ameninţări cu care ne confruntăm şi noi astăzi.

Care este stadiul de dezvoltare al arsenalului balistic iranian?

Iranul are cel mai vast inventar de rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune din Orientul Mijlociu. Şi îl extind atât cantitativ, cât şi calitativ. Ne preocupă în special rachetele cu rază medie de acţiune. Ei au testat deja un număr de astfel de rachete, printre care şi Shahab 3, care pot atinge părţi ale Europei şi chiar au dezvoltat capacităţi spaţiale. În urmă cu câţiva ani, au plasat pe orbită un satelit care, în esenţă, reprezintă acelaşi tip de capabilitate ce poate fi cu uşurinţă transformată într-o componentă a programului balistic iranian. Declaraţiile recente ale liderilor Teheranului nu prea ne sporesc încrederea că nu vor să se doteze cu rachete cu rază lungă de acţiune.

Care sunt cele mai importante diferenţe între scutul în varianta Bush şi cel desfăşurat în România şi Polonia?

Scutul în versiunea Bush era în primul rând orientat către ameninţările cu rază lungă de acţiune. Aceea era preocuparea principală. Nu exista o „abordare adaptată, croită, în funcţie de ameninţare. Programul în versiunea Bush nu era gândit să acopere Sud-Estul Europei, ci apăra Statele Unite şi doar anumite părţi ale Europei. Abordarea Obama este diferită. Scutul evoluează în măsura în care ameninţarea evoluează. Mai mult, scutul în formula Bush era promovat într-un context eminamente bilateral. În contrast, preşedintele Obama şi administraţia sa au simţit că problema scutului antirachetă este o problemă de articol 5 şi că trebuia ferm ancorată în contextul NATO. La summitul NATO de la Strasbourg-Kiehl, şefii de state au decis că trebuie să răspundem ameninţărilor balistice în funcţie de iminenţa acestora. Astfel că filosofia scutului în versiunea Obama este aceea că răspundem ameninţării care există la acest moment, urmând să upgradăm sistemul în măsura în care ameninţarea evoluează. La acest moment, Iranul nu are rachete cu rază lungă de acţiune. Dar, dacă peste noapte Iranul şi-ar dezvolta astfel de rachete, ceva foarte improbabil, SUA dispun de un dispozitiv terestru desfăşurat în Alaska, California. Însă filosofia de bază a sistemului rămâne: tratează mai întâi ameninţarea existentă, apoi upgradează sistemul în pas cu ameninţarea.

Este scutul proiectat să apere baze militare? Sau teritorii şi populaţii?

Decizia asumată la Lisabona de către Alianţa a fost aceea că ne vom apăra teritoriul, populaţia şi forţele. Înainte de Lisabona, NATO căzuse de acord doar să-şi apere forţele. Ceea ce vrem să facem astăzi este în mod fundamental diferit: să ne apărăm teritoriul, populaţiile şi forţele. Secretarul General a anunţat în urmă cu două săptămâni că obiectivul său este să prezinte la summitul NATO de la Chicago din mai 2012 o capacitate antibalistică iniţială a Alianţei. 

Este corect să spunem ca aliaţii europeni din NATO au astăzi capacitatea de a-şi apăra trupele din teatrul de operaţiuni, nu populaţiile şi teritoriile?

Depinde de unde vine ameninţarea. Avem astăzi capacitatea de a proteja populaţii şi teritorii împotriva rachetelor cu rază scurtă şi medie de acţiune. Capacitătile europene defensive nu fac o discriminare în asta. Însă în timp, în măsura în care arsenalele balistice se extind, trebuie să vă măriţi propriile capacităti antibalistice. Spre exemplu, bateria Patriot este un sistem aerian defensiv fix care interceptează ţinte în marja unui unghi de 120 de grade. Nu poate apăra suprafeţe întinse de zone populate. Spre exemplu, pentru a apăra Bucureştiul împotriva rachetelor cu rază scurtă şi medie de acţiune vei avea nevoie de o mulţime de baterii Patriot. În ultimii doi ani, ne-am implicat intens în dezvoltarea unor serii de arme proiectate să apere largi porţiuni de teritoriu. Şi încep deja să fie disponibile. Spre exemplu sistemul Aegis SM-3 este ceea ce aş numi „an area defense weapon". Cu o singură navă Aegis poţi să acoperi o porţiune mare de teritoriu. Dacă înainte aveai nevoie, să zicem, de 8 baterii Patriot pentru a apăra Bucureştiul, o singură navă Aegis SM-3 ar putea să facă asta. Sigur, acesta este un exemplu personal, nu se bazează pe o analiză detaliată.

Care este stadiul capacităţilor antibalistice de care dispun europenii?

Sunt câteva naţiuni care au baterii Patriot - Germania, Grecia, Olanda. Dar după cum am menţionat, Patriotul este un sistem defensiv limitat. Totuşi, există un număr de aliaţi în NATO care au nave care în mod potenţial pot desfăşura misiuni antibalistice. Cel mai recent, danezii au anunţat că îşi vor upgrada radarele de pe fregatele lor anti-aeriene pentru a fi  capabile să desfăşoare misiuni anti-balistice. Spaniolii au fregata F100. Infrastructura este aşadar acolo, dar apărarea antirachetă este relativ scumpă. Însă avem ţări, precum Olanda, care şi în aceste vremuri economice foarte dure îşi asumă investiţiile necesare pentru apărarea antirachetă. Unul dintre punctele-cheie din Noul Concept Strategic al NATO este necesitatea Alianţei de a se adapta la ameninţările secolului 21. Deja vedem state, altele decât Statele Unite, preocupate să investească în apărarea antirachetă. Sperăm să vedem că şi alţi aliaţi NATO care au un potenţial existent pe care îl pot capitaliza să înceapă să investească în aşa ceva. La summitul de la Lisabona, NATO a decis să-şi upgradeze sistemul (colectiv) de comandă şi control, ceea ce va permite naţiunilor individuale, precum SUA sau Olanda, să-şi conecteze propriile capabilităţi în ansamblul sistemului NATO. Acesta este obiectivul politic. Avem multe de făcut pentru a ajunge acolo? Categoric. Se va întâmpla peste noapte? Nu.  Se va face pas cu pas. Deja există state care dispun de capacităţi-cheie şi care acum caută opţiuni să coopereze.

Există posibilitatea ca aliaţii europeni să cumpere Aegis SM-3 de la SUA?

Cu siguranţă este posibil. Deja Japonia a achiziţionat Aegis SM3 Block-1A. Punctul-cheie este că nu trebuie să ai neapărat interceptori pentru a contribui la apărarea antirachetă. Cu cât ai mai multe radare şi senzori disponibili, cu atât vei avea o fotografie mai clară asupra ameninţării. Sigur, interceptorii sunt foarte importanţi, pentru că în cele din urmă trebuie să ai cu ce să dobori ţintele detectate de radar, însă vreau sa accentuez rolul pe care senzorii îl au în scutul antirachetă şi contribuţia lor în ansamblul managementului ameninţării.

Diferă sistemul ce urmează să fie amplasat în România de cel din Estul Asiei şi Orientul Mijlociu?

Am să fiu foarte onest. Este acelaşi sistem. Un aspect esenţial la scutul în versiunea Obama (European Phased Adaptive Approach-EPAA) este că este adaptabil. Se deplasează, se mişcă în acelaşi timp cu ameninţarea. În mod fundamental, aceeaşi capacitate pe care o folosim în Europa, sistemul Aegis plus radarul cu banda X, sunt aceleaşi pe care le-am desfăşurat pretutindeni în lume. Avem un radar cu banda X în Israel, altul în Japonia. Avem nave Aegis în Extremul Orient şi Orientul Mijlociu. Este acelaşi set de capabilităţi. Pentru a reveni la contribuţia aliaţilor, unul dintre motivele pentru care vrem ca ei să-şi asume un rol mai mare în apărarea Europei este pentru că noi avem responsabilităţi globale. Este un aspect important din punctul de vedere al Statelor Unite şi mai ales al Congresului.

Există o dezbatere aprinsă în Congresul american legată de reducerea angajamentelor globale ale SUA. Va aşteptaţi ca fondurile alocate pentru construirea acestui scut antirachetă regional să fie tăiate?

În ultimii 7-8 ani a existat un puternic consens bipartizan asupra bugetului alocat apărării antirachetă. Bugetul alocat Missile Defense Agency este undeva în jur de 10-11 miliarde de dolari. Nu văd ca acest lucru să se schimbe substanţial în următorii câţiva ani. Sunt foarte încrezător.

Până la urmă, este un scut care protejează şi Statele Unite nu doar pe aliaţi, nu?

Până la urmă, unul dintre motivele pentru care vrem să avem acest scut este că avem un angajament de apărare colectivă (prin articolul 5 al Tratatului NATO). Şi suntem puternic dedicaţi acestui angajament de articol 5. Însă în acelaşi timp avem şi trupe americane în Europa şi folosim aceste baze din Europa pentru a susţine misiuni NATO, dar şi misiuni globale, în special în Orientul Mijlociu. Şi este în interesul nostru să avem abilitatea să-I protejăm atât pe aliaţi, cât şi forţele noastre. Sunt convins că vom avea în continuare o finanţare consecventă pentru apărarea antirachetă. Va suferi bugetul apărării antirachetă schimbări masive? Cred că răspunsul este nu. Istoria ne arată că a existat un sprijin consecvent pentru apărarea antirachetă atât în vremea unui Congres dominat de Democraţi, cât şi în vremea unui Congres controlat de Republicani. 

Totuşi, nu este realizarea unui scut NATO un scop prea îndepărtat? În trecut, NATO a eşuat să livreze, să confirme în programe cheie care vizau adaptarea Alianţei la ameninţările secolului 21. E aproape un stil de viaţă. Mă refer la DCI (1999), la Prague Capabilities Commitment (2002), la Forţa de Răspuns a NATO (NRF). Toate fuseseră asumate la cel mai înalt nivel într-un timp când banii nu erau o problemă. De ce astăzi ar fi diferit, când banii sunt o problemă?

Dacă ne referim la finanţarea NATO, nu vorbim de o sumă atât de mare. Alianţa va fi responsabilă de upgradarea sistemului de comandă şi control. Nu vreau să sune trivial, dar este vorba doar de 200 milioane de euro. Iar asta este o sumă care se împarte la 27 de state. Este o investiţie modestă pentru o contribuţie foarte importantă. Nu cred că banii vor fi o problemă în ceea ce priveşte conturarea sistemului de comandă şi control al scutului. Provocarea va fi însă la nivel naţional, unde statele vor fi singure responsabile de upgradarea capacităţilor lor antibalistice. Dar SUA continuă să progreseze, Olanda la fel şi sunt şi alte state care îşi evaluează opţiunile. Cred că ne îndreptăm în direcţia potrivită. Dar lucrurile nu se întâmplă peste noapte, ci pas cu pas.

Frank A. Rose este Adjunct al Asistentului Secretarului de Stat pe politici de apărare şi spaţiale. Totodată, este consilier al Subsecretarului de Stat pentru controlul armamentului şi securitate internaţională, Ellen Tauscher.A negociat alături de ea cu partea română pentru amplasarea scutului antirachetă pe teritoriul ţării noastre.

Scutul NATO: de la trupe la teritoriu

Gândit, pe hârtie, să acopere întreaga Europă, sistemul de apărare anti-balistică al Alianţei va fi format dintr-un pilon american (versiunea Obama desfăşurată în România şi Polonia) plus o componentă europeană. NATO va oferi infrastructura de comandă şi control necesară reţelizării şi managementului integrat al celor doi piloni.

Alianţa, ca organizaţie, nu va achiziţiona propriu-zis interceptori sau radare. Toate acestea sunt exclusiv contribuţii naţionale. În esenţă, ceea ce va face NATO este să ofere adezivul care, în cele din urmă, va lega împreună contribuţiile antibalistice naţionale (german, olandez, francez ş.a.m.d.). NATO derulează deja un program (la care participă şi Rusia) de dezvoltare a unui scut antibalistic configurat pentru protecţia trupelor desfăşurate într-un teatru de operaţiuni. La summitul de la Lisabona, din noiembrie 2010, s-a decis extinderea graduală a acestei capabilităţi (aşteptată să devină operaţională în 2014) pentru a proteja nu doar trupele dintr-un teatru de operaţiuni, ci şi teritoriul şi populaţia statelor membre.   

NATO-Rusia: două scuturi sepate şi independente

Moscova doreşte dezvoltarea unui scut anti-rachetă comun, NATO-Rusia, ceea ce presupune participarea şi accesul Rusiei la aranjamentele de comandă şi control ale viitorului scut anti-balistic. În esenţă, asta înseamnă nu doar crearea unui „buton comun", ci şi diviziunea sarcinilor, pe sectoare teritoriale, Rusia oferindu-se explicit să fie responsabilă de apărarea anti-balistică a unor zone din Europa continentală.

Dar pentru Alianţă propunerea este inacceptabilă. Principial, NATO vrea să coopereze cu Rusia, dar nu poate permite accesul la infrastructura sa de comandă şi control sau transfera responsabilităţi de apărare colectivă a membrilor săi unui stat din afara Alianţei. „Outsourcing"-ul nu este o opţiune. În esenţă, propunerea NATO diferă fundamental de cea a Rusiei: dacă aceasta din urmă vrea un scut comun („a joint system"), cu cote de participare egale, Alianţa vrea două scuturi separate, independende şi autonome, dar care să dezvolte o cultură a colaborării bazată pe „sharing" şi schimb de informaţii.

Mai mult, deşi Rusia cere garanţii juridice, NATO nu poate să ofere decât reasigurări politice deja repetate de nenumărate ori: scutul Alianţei nu este îndreptat împotriva nimănui, ci este unul defensiv. Pentru NATO garanţiile juridice sunt un „redline". Ele ar fi o premieră în istoria Alianţei.