Fragilitatea sau fragilizarea alianţelor pe timp de criză?

FOTO Shutterstock

Este, pe fond, marea problemă, de departe cea mai importantă deoarece le determină posibilitatea de supravieţuire şi, în orice caz, capacitatea de a răspunde în mod corect şi la timp, în parametrii funcţionali promişi statelor membre, în cazul apariţiei unei crize de mari dimensiuni.

Nu se mai îndoieşte nimeni că partea noastră de lume, spaţiul euro-atlantic, se confruntă cu o asemenea situaţie care poate deveni extremă, ameninţările formale din partea Federaţiei Ruse aflată în plină ofensivă acutizându-se pe zi ce trece.

Caz în care, la modul cel mai serios şi cu reală îngrijorare, văd cum în NATO şi UE au apărut de mai mult timp semnale ciudate care, de data asta, nu numai că s-au acutizat ci, cu mult mai grav, se transformă în revolte deschise care pot avea cele mai neaşteptate urmări. Vedeţi acum modul în care preşedintele Erdogan anunţă că nu ar fi de acord cu aderarea la NATO a Finlandei şi Suediei, la fel ca preşedintele Croaţiei sau cum premierul Viktor Orban blochează adoptarea noului pachet de sancţiuni europene împotriva Rusiei, cu interzicerea totală a importurilor de petrol.

Posibil, unele surse de la Bruxelles spun că ar fi chiar destul de posibil, ca târguiala intensă care se desfăşoară acum să rezolve punctual o parte dintre cererile sau pretenţiile puse de cei trei membri ai marilor noastre alianţe. Dar asta nu este decât o rezolvare în imediat dar asta nu înseamnă cumva că s-au rezolvat marile probleme. Chestiunea cea mai importantă şi gravă este legată de răspunsul la o întrebare extrem de simplă, dar şi extrem de neplăcută pentru liderii politici: ce s-ar fi întâmplat oare dacă aceste refuzuri de a accepta decizii sau orientări prioritare ale celor două alianţe şi uniuni s-ar fi produs nu acum, în acest condiţii de pace relativă, ci ar fi survenit în momentul în care ameninţarea potenţială s-ar fi transformat în lovitură militară? Care este explicaţia acestei fragilităţi manifeste a celor două mari organizaţii dacă nu cumva este vorba despre o fragilizare ca rezultat al unei activităţi subterane ostile care să aibă ca scop implozia NATO şi a Uniunii Europene?

Nu mai este vorba doar de reacţiile prudente sau de-a dreptul fricoase ale liderilor europeni şi din spaţiul euro-atlantic, foarte entuziaşti în a da declaraţii belicoase dar extrem de reţinuţi acasă deoarece sunt incapabili să dea un răspuns la presiunile din ce în ce mai intense de pe pieţe generate de contra-ofensivă economică generată de Rusia pe paliere multiple şi în principal, în sectorul energetic. Precum Emmanuel Macron, în speranţa că, totuşi, vor găsi o formulă prin care să nu-i „umilească” pre tare pe ruşi, occidentalii par acum din ce în ce mai divizaţi pe măsură ce cântăresc care este, pe fiecare dintre pieţele naţionale, efectul de la o zi la alta, al reducerii sau chiar opririi fluxurilor energetice din Rusia. Şi dacă, până ieri, măsurile ruseşti erau doar cele de răspuns la pachetele de sancţiuni europene şi americane, de data asta ofensiva Moscovei se extinde preventiv în aşteptarea anunţării deciziei NATO la cererea de aderare a Finlandei şi, prezumtiv, cea a Suediei. De azi, RAO, compania rusă de stat care exporta energie electrică în Finlanda a anunţat că, începând de vineri orele 22, va înceta livrarea de curent către Finngrid, compania naţională finlandeză.

Există, fie şi numai teoretic, posibilitatea ca ruşii chiar să decidă extinderea măsurilor „tehnico-militare” care s-au tradus prin invazia din Ucraina. În clipa în care va fi nevoie de un răspuns dur şi unitar al Alianţei, ce ne facem dacă, din nou, Erdogan îşi va aminti că Grecia a fost pe nedrept primită în NATO sau că ar fi momentul să ceară socoteală altor aliaţi că au primit kurzi sau simpatizanţi ai lui Gullen şi deschide iar negocieri cu parfum de bazar oriental? Este un risc acceptabil sau, dimpotrivă, ar fi timpul ca liderii celor două alianţe să se gândească că ar trebui să fie responsabili cu adevărat de securitatea spaţiului în care încă trăim împreună? Adică, cum foarte inspirat se întreba recent preşedintele Consiliului european economic şi social. „ar fi timpul să ne gândim cu adevărat că e urgent să ne construim propriul nostru viitor, dacă nu vrem s-o facă alţii”.