Departe de vremurile lui Stalin, în Transnistria nu se mai fac statistici cu milioane de morţi. Ci cu milioane de suflete zdrobite, cu minţi spălate până la inconştienţă. Citeşte aici prima parte a reportajului din Transnistria.

Partea a II-a

V. "Nu NOI i-am scos din ţară!"
Radioul zdrăngăneşte din nou în rusă. Mergem în inima lor, a transnistrenilor, în capitală. Oh, limba asta! „Frumoasă ca limba rusă!”. Şi încep să râd zgomotos, ca după o amintire prea comică, gândită cu voce tare. Ecaterina mă priveşte nedumerită. „Ramona, oamenilor le este frică să vorbească româna la Tighina. Moldovenii noştri o vorbesc acasă, în cercuri restrânse. Nu pe stradă, nu la serviciu. Şi aşa sunt terorizaţi şi marginalizaţi, vai de capul lor!”. Iar vocea ei îmi răsună ca o confirmare. Nu auzisem pe nimeni în jur vorbind acolo româneşte.

Şi Tighina a ramas a nimănui!? La naiba! Nu, Tighina a rămas a lor! Cu tratat de pace, cu pacificatori, cu arme, cu moldoveni, cu tot! Numai morţii au rămas ai moldovenilor. Morţii ăia pe care nu i-a mai numărat nimeni până la capăt. Morţii ăia care au crezut că Tighina e a lor. Morţii ăia care se mai trezesc, din când în când, în discursurile vreunui politician prea palid de la Chişinău.

Drumul e bătătorit de revoltă. Atât de multă revoltă cât nu credeam că pot aduna vreodată în mine. Şi totul de la aceeaşi fâşie de pământ. Iar mâinile îmi tremură, din nou, nervos. Fumul de ţigară îmi injectează ochii pierduţi peste zarea ce spală câmpiile Transnistriei. „Uite, baza Sheriff Tiraspol! Mândria lor!”. Glasul Ecaterinei mă trezeşte din realitatea la care visam. Stadionul, mascat de săli de sport uriaşe, de vestiare, de hotel, de alte arene, mici, mari, acoperite sau nu, de o academie de fotbal, toate văruite în acelaşi albastru spălăcit ca cel al „mall-ului” din Tighina. E trofeul lor asupra unui întreg Occident. „Bine că ştiu să vină să ceară bani de la Chişinău, chiar şi pentru sport. Atunci sunt de-ai noştri! Şi noi, cum să nu le dăm? Pentru noi, ei sunt ai noştri! NU NOI le-am pus graniţe! NU NOI i-am scos din ţară!”. Şi moldoveanca mea se aprinde din nou.

Câmpia se opreşte într-un bulevard larg, prea larg pentru o libertate sugrumată. Tiraspolul m-a înfiorat dintotdeauna. N-am vrut să ajung aici, până când mintea nu l-a văzut ca pe un trofeu. Abia atunci mi l-am dorit. Oraşul care poartă în el toată puterea Mamei Rusia. Toată tirania şi trufia „părintelui popoarelor”. Lenin e peste tot aici. Îţi intră-n oase ca într-o măcinare forţată. E în ochii tuturor. În gândurile lor. În răsuflarea lor. În viitorul lor. E zeul unei ţări înfipte adânc cu carnea în URSS-ul abandonat chiar şi de ruşi.



- Dumnezeu, hăituit cu tancuri -
„Să opriţi în Centru, la parlament!”. Iar vocea Ecaterinei se transformă, pentru câteva clipe, în ordin de armată. Nu mai vrea să râdă. Sovietul Suprem târăşte după el zeci de ani ai aceluiaşi URSS. Aici, nimic nu s-a pierdut. Aici, e inima monstrului. Dacă structurile paramilitare, miliţienii, securiştii sunt tentaculele hidoşeniei, Sovietul Suprem e inima care pompează sângele negru în toate venele acestei palme nenorocite de pământ. Aici, în muşchii de beton ai mausoleului comunismului, stau ascunşi, prinşi într-o buclă a timpului, EI. Comuniştii adevăraţi, comuniştii educaţi, cu creierele spălate, cu chipul Tătucului Stalin prins la piept ca o insignă de fier. Pentru că, deşi Tătuca e de mult praf şi pulbere, iar timpurile lui se studiază în manuale de istorie, EI aplică la marea artă politica terorii, justiţia stalinistă. Şi, ca pedeapsă a gândirii, mi-i închipui pe toţi în haine de Komisari, cu cizme de piele în picioare, pe ale căror tălpi sunt imprimaţi obrajii moldovenilor.

Cei mai mulţi sunt la stadiul de colhoz. Sălbatici, aduşi parcă din străfundurile Siberiei, ori din Caucaz. Unii, însă, şi-au pus straie de occidentali şi mimează într-un chip grotesc obiceiurile lumii libere. Poate de aceea noul preşedinte a ajuns să-şi facă cont pe Facebook. Într-o falsă ţară în care singurele posturi de televiziune la care au acces oamenii sunt transnistrene sau ruseşti.

Statuia lui Lenin, înălţată pe nişte scări măcinate, atinge nepermis de mult cerul. Straiele din piatră ale dictatorului se aruncă în aer, într-o continuă luptă de a ţine timpul în loc. Fostul conducător, mândria care deschide drumul spre Sovietul Suprem, ne suflă în cefe ideea libertăţii ştrangulate. El, omul pentru care libertatea trebuia raţionalizată. El, omul pentru care adevărul era doar o minciună repetată la infinit. El, omul care a adunat toţi revoluţionarii socialişti ai lumii într-un singur nume, COMUNIŞTI. El, omul ieşit acum ca din mormintele cele mai adânci ale conştiinţei noastre, pare mai viu ca orice răcnet al libertăţii. O libertate care n-a fost niciodată aici, la Tiraspol, în inima ruşilor. O libertate care nu-şi va găsi niciodată locul aici, nici măcar la picioarele dictatorului, răspândite ca nişte rădăcini în măruntaiele pământului. 

În faţa lui Lenin, peste strada centrală, urme de credinţă. Un Dumnezeu hăituit, răstignit cu ochii spre tunul unui tanc adus la rang de monument. Chipul trist al Maicii Domnului se aplecă spre morminte, spre picioarele dictatorului. Memorialul Gloriei din Tiraspol adună într-o încercare forţată toate petele unei istorii băgate cu forţa pe gâtul unui neam care nu va fi niciodată o ţară. Lângă pietrele sfinte, Zidul Memoriei, scrijelit cu numele celor 804 luptători transnistreni morţi în războiul cu propria ţară, de acum două decenii. Însemne ale unor oseminte călcate şi acum, ca şi atunci, de şenilele tancurilor.

Vocile ascuţite ale miliţienilor răzbat de pretutindeni până sub morminte. Nimeni nu tresare. Un oraş în care nimeni, niciodată, nu tresare. Un lagăr ale cărui porţi vopsite în libertate strivesc orice urmă a conştiinţei umane. Un lagăr în care păpuşarii fabrică necontenit eroi. Un lagăr sprijinit pe samavolnicie ridicată la rang de lege. Un lagăr în care singura contrabandă permisă e cu istoria!



- Locul în care nimeni, niciodată, nu zâmbeşte -
Şi e pace! Atât de multă pace cât poate fi în locul unde tâmplele lui Dumnezeu sunt vânate de fiecare por de dictatori. Tiraspolul, capitala separatiştilor, al doilea mare oraş al Moldovei, după Chişinău, îşi strânge toţi oamenii într-o ţesătură îndesată de control. Nimic nu e la întâmplare. Nici prea puţinii oameni care merg în pas teleghidat, în toiul zilei, prin oraşul văruit în capitală. Nici ochii lor, care mimează stăpânirea într-un val de teamă turnată în iris picătură cu picătură. Nici mintea lor, prin care cu greu se întrezăreşte urma unui gând neimplantat. Secvenţe de film desprinse parcă din imaginaţia lui Kafka. O capitală în care nimeni nu zâmbeşte niciodată. În care toţi se grăbesc spre un autobuz rablagit, lăsat moştenire de fostul bloc sovietic. În care privirile robotice li s-au ridicat din pământul Tighinei şi, aici, în sânul Mamei Rusia, ţintesc în gol, doar înainte.

Ecaterina îşi aruncă privirea spre cer. Zâmbeşte. E primul zâmbet pe care mi-l arată de când am ajuns la Tiraspol, oraş de care s-a ferit şi ea până acum. Pe vârful unei uriaşe cutii de chibrituri comuniste, în care-şi duc viaţa oamenii din paie, stau ancorate cinci litere din fier, proptite-n chip de brand de ţară. Kvint, celebra marcă de coniac a transnistrenilor, înălţată la fel de sus ca statuia lui Lenin, îmi răscoleşte în memorie gânduri despre o economie care duduie. Văd sticlele alcoolului rusesc, mult şi aspru, purtate în toate cotloanele bântuite de URSS. Văd chipuri strânse între batice, prelungire a unor halate albastre, aliniate la marginea unor benzi pe care se învârt milioane după milioane de conserve, borcane cu bunătăţi adunate de pe plaiurile moldovenilor. Acum, e doar Kvint. Esenţa alcoolului de rasă, păstrată şi ea într-o sticlă, tot de contrabandă.

„Cel de pe cal e Kotovski! Eroul lor naţional. Un conducător militar comunist din Basarabia, de pe la 1900. De fapt, un fel de bandiţel care a făcut prăpăd pe pământurile româneşti. L-ai văzut şi pe toate rublele transnistrene. Ramona, aşa se fabrică un întreg trecut! Iar mulţi cred în el. În ce altceva ar putea crede oamenii de aici?”. Şi moldoveanca mea nu mai simte revolta. Simte îngrijorarea prinsă între un viitor care se zbate să fie mai roşu decât trecutul.

Bubuiturile unei parade militare se îndreaptă spre Lenin, spre Kotovski, în paşi de salut. Şi e sărbătoare! Atât de multă sărbătoare cât poate fi în oraşul în care nimeni, niciodată, nu se bucură. Nu zâmbeşte. Parada e de formă, e parte din tot scenariul Komisarilor. Nimeni n-o priveşte. Nimeni n-o aplaudă. Oamenii-zombie, cu sufletele dezgropate, păşesc apăsat, ca într-o altă paradă, spre aceleaşi autobuze fără destinaţie.

Citeşte şi cea de-a treia parte a reportajului din Transnistria: FOTO/VIDEO "Bine aţi venit în TranSInistria!" Locul unde România e doar o sperietoare şi graiul e sămânţa războiului

Justiţia stalinistă a dictatorului Igor Smirnov după războiul moldo-transnistrean. Arestări care au zguduit lumea