E greu să-i dăm un nume. În principiu, e vorba despre o garanţie parlamentară pentru guverne minoritare. Totul a pornit de la frica de a organiza alegeri anticipate, care să confirme criza politică în care se află ţara. Într-adevăr, la doar câteva săptămâni de la instalare, guvernul condus de social-democratul Stefan Lofven s-a trezit dezavuat de un acord între partidele de centru-dreapta, care exercitaseră puterea în ultimii 8 ani, şi o formaţiune de extremă dreapta, Democraţii Suedezi, care au intrat în toamna trecută pentru a doua oară în Riksdag. Cum respectivele partide de opoziţie aveau majoritatea mandatelor în Parlament, Lofven conducând un cabinet minoritar, şi cum acordul lor a vizat bugetul prezentat de guvern, dezavuarea a avut valoarea unei moţiuni de cenzură. În aceste condiţii, guvernul ar fi trebuit să plece şi noi alegeri să fie organizate în decurs de trei luni. Anticipate! Aşa ceva nu s-a mai întâmplat în Suedia din 1958...

Lofven urma să anunţe, spre sfârşitul lui 2014, data scrutinului. Ceva l-a oprit, însă, s-o facă. Şi anume teama ca noua consultare electorală să dea câştig de cauză Democraţilor suedezi. Nu aducându-le un plus semnificativ de voturi şi, deci, de mandate – acum, au circa 13% din fotoliile parlamentare –, ci confirmând în mare scorurile celorlalte partide şi menţinând astfel DS în poziţia de arbitru. Aşa că, pentru a-i izola, premierul de stânga a negociat cu partidele de dreapta o înţelegere potrivit căreia, în următorii 8 ani, niciun guvern minoritar nu va avea parte de obiecţii la buget din partea opoziţiei. Acordul e destinat să asigure un compromis stânga-dreapta, care să marginalizeze extremiştii, blocându-le până în 2022 nu accesul la putere, ci de-a dreptul capacitatea de şantaj.

Înţelegerea a fost criticată din mai multe perspective. Unii au spus că Lofven a păcălit dreapta, aşa că acum premierul are cale liberă pentru a spori taxele. Alţii au acuzat opoziţia de laşitate: nepregătiţi să intre în noi alegeri, aflaţi în plină căutare a unui succesor al lui Fredrik Reinfeldt, Moderaţii, care ar trebui să domine tabăra anti-guvernamentală, au făcut un târg care îi dezonorează. În replică, prietenii dreptei au subliniat că, dacă stânga e cea care profită azi, peste 4 ani va veni rândul opoziţiei actuale să se bucure de o guvernare liniştită. La modul mai general, s-a vorbit şi despre faptul că, prin mecanismul inventat acum, e descurajat efortul de a căuta o majoritate în Parlament: dacă orice cabinet minoritar pleacă doar după ce se încheie legislatura, ce rost are să mai cauţi 50% plus 1?

O întrebare la fel de pertinentă e cea referitoare la efectul „cordonului sanitar” construit împotriva DS. Nu e exclus ca el să dea aripi intoleranţei şi extremismului, aşa cum s-a întâmplat în Franţa cu Frontul Naţional. Mecanismul a fost altul în cazul francez: e vorba despre instituirea unui vot majoritar în două tururi, în circumscripţii cu un loc, dublată de încheierea unei alianţe – a unui „pact republican” – care reunea, în runda decisivă, stânga şi dreapta, pentru a împiedica orice victorie a unui candidat de la FN, dacă ajungea vreunul acolo. În timp, însă, membrii familiei Le Pen – tatăl, Jean Marie, şi fiica, Marine – au profitat de marginalizare, pentru a se victimiza ca singura forţă care n-a avut ocazia de a-i reprezenta pe francezi şi, deci, nici de a guverna. Un cordon sanitar s-a încercat şi în Belgia, contra Vlams Belang, dar într-un sistem politic cu totul şi cu totul diferit de cel de la Paris, bazat pe clivaje lingvistice adânci şi o cultură a compromisului la nivelul federal, dar şi la cel al entităţilor federate. În România, extremiştii din PRM au fost în Parlament din 1992 în 2008, dar celelalte forţe politice nu i-au izolat printr-un pact explicit, nici atunci când formaţiunea lui Vadim Tudor a câştigat o cincime din mandate (2000), nici atunci când, între 2004 şi 2008, avea ponderea de azi a Democraţilor Suedezi. De altfel, în treacăt fie zis, în cazul românesc, alegerile anticipate sunt cvasi-imposibile prin Constituţie, întrucât singura împrejurare în care legislativul poate fi dizolvat e eşuarea a două tentative de a învesti un guvern într-o perioadă de 60 de zile. E, de altminteri, o posibilitate, nu o obligaţie.

Aceste exemple ne arată cât de diverse sunt democraţiile europene, dacă e să le judecăm după ce anume fac atunci când vor să-i izoleze pe extremişti. E oare vreuna mai bună decât celelalte? Care garantează mai multă libertate politică?