Fabule europene. Roxana Mărăcineanu şi miracolul francez al integrării

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

E cam greu să pronunţi corect, în Franţa, numele Roxana Mărăcineanu. Când avea 9 ani, fetiţa cu nume românesc nu ştia nici un cuvânt în limba franceză. 34 de ani mai târziu, fosta campioană mondială la înot pentru Franţa, în 1998, a fost numită ministră a Sportului sub preşedinţia lui Emanuel Macron. Un destin european.

Ar fi putut să-şi schimbe numele, legea franceză o permite. Copila pleca din Bucureşti în 1984 ca să-şi regăsească în Franţa fratele, mama, tatăl – inginer ieşit din România comunistă cu un contract de lucru în Algeria. Vaporul care i-a lăsat pe chei, la Marsilia, se chema Liberté. În drum spre Paris, copiii şi părinţii au dormit în maşină, iar primele nopţi sub un acoperiş primitor au fost la un hotel pentru „sans papiers“. „Eram, în Franţa, nişte refugiaţi“, şi-a amintit campioana de ieri, ministra de azi, în faţa jurnaliştilor care recenzează, când şi când, destine excepţionale de francezi născuţi „altundeva“.

Acest „altundeva“ e un ingredient dintr-o mitologie naţională a Franţei, face parte din acel „récit national“, reactivat periodic pe agenda publică şi politică: „la France républicaine est un pays d’accueil“. Franţa e ţara drepturilor omului, o patrie primitoare pentru refugiaţii îndreptăţiţi să ceară azil. Există însă o nuanţă deloc neglijabilă, care trimite de fapt, în subsidiar, la întreaga tensiune, fără ieşire, a Europei de azi: Franţa e ţara cea mai primitoare din lume pentru toţi cei care vor şi reuşesc integrarea franceză (l’intégration à la française). Cazul Roxanei Mărăcineanu are, din această perspectivă, o simbolică încărcătură politică.

Un francez din patru are, în Franţa contemporană, bunici imigranţi. Miracolul modelului francez al integrării s-a grefat pe acest imaginar colectiv al unei identităţi naţionale franceze puternice, râvnite, dorite. Acest „miracol“ al integrării înseamnă spre exemplu că nu există, în Franţa republicană, comunităţi de belgieni, spanioli, portughezi, polonezi etc, - copiii, nepoţii acestora fiind asimilaţi drept francezi, graţie valorilor republicane ale societăţii, puse în practică în special prin parcursul şcolar. Subiectul e însă cu mult mai sensibil în privinţa imigraţiei postcoloniale, magrebine, odată cu accentuarea crizei economice, a individualismului în societate şi pierderea de prestigiu social în privinţa acelor actori care funcţionau ca instrumente de integrare: şcoala, religia catolică, sindicatele şi partidul comunist. La care s-a adăugat, în timp, instrumentalizarea politică a imigraţiei de către partidul de extremă dreaptă Frontul Naţional, ceea ce a dus la un blocaj ideologic şi la polarizări sociale.

Un meci Macron-Orban: cine va câştiga braţul de fier

Tema comună Europei de azi şi marea ei problemă sunt primirea refugiaţilor. Europa e într-un impas politic şi umanitar, cu două curente care se înfruntă, şi doi lideri politici care încearcă să impună o direcţie, în vederea alegerilor europene din mai 2019. Liberal şi proeuropean, Emanuel Macron, preşedintele Franţei, ar vrea o gestionare europeană a problemei migranţilor, o repartiţie solidară între ţări, dar şi o Europă puternică prin nucleul ei dur, cel al zonei euro. Germania lui Merkel, dar şi alţi liberali sau socialişti europeni – din Belgia, Olanda, Danemarca, Spania, Portugalia, Grecia, par să-i întărească poziţia. De partea cealaltă, Viktor Orban, prim-ministrul Ungariei, promovează o politică europeană suveranistă, omogenă cultural şi religios, o Europă a naţiunilor, legitime în a refuza repartizarea refugiaţilor. Toate partidele populiste şi de extremă dreaptă din Europa – fie din Germania sau din Polonia, din Italia sau din Austria, din Olanda sau din Cehia – îi dau credit, fragilizând înainte de toate însăşi ideea de solidaritate europeană. Europa e într-un sens giratoriu penibil, cu ieşiri incerte, deloc evidente. Alegerile europene din 2019 vor fi arena pe care Europa lui Macron şi Europa lui Orban vor juca braţul de fier. Câştigătorul va imprima o viziune de fond, simbolică pentru etosul european: cea a unei Europe care protejează sau cea a unei Europe care exclude.

Miracolul francez

La preluarea mandatului de ministru, vorbitoare de cinci limbi, Roxana Mărăcineanu a mulţumit, într-o franceză impecabilă, fără nici un accent, Franţei, „această republică atât de primitoare“, pentru tot ce i-a oferit de la vârsta de nouă ani. Cetăţean francez din 1991, Roxana Mărăcineanu nu şi-a schimbat niciodată numele şi a plâns când, pe podium, a răsunat imnul României, la jocurile olimpice de la Sydney (2000), ea câştigând argintul, pentru Franţa, lângă aurul româncei. „Sunt în întregime româncă şi sunt în întregime franceză“, a declarat campioana, cu ani în urmă, cu seninătatea celei care s-a reconstruit la superlativ, dincolo de orice frontiere.

Alegerea disjunctivă - sau una sau alta - are alternativă şi poate fi o paradigmă europeană: şi una şi alta. Promovând-o pe Roxana Mărăcineanu drept ministru, Franţa lui Emanuel Macron trimite un mesaj politic simbolic nu doar pe plan intern, ci şi pe plan european: cu toată criza sa, modelul francez de integrare rămâne un miracol realist şi operativ, în Europa dezintegrărilor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite