Înaripat s-ar zice cu sandalele lui Hermes, la 39 de ani, Emmanuel Macron e un tânăr cu fals aer timid, care, fără să fi făcut niciodată politică până acum un an, a mărşăluit fulgerător pînă la porţile Palatului Elysée, preşedinţia Franţei: partea aceea din Infern, nu-i aşa, unde sufletele virtuoase au parte de odihnă şi lumină. 

Tocmai pentru că turul doi al prezidenţialelor prevăzut pe 7 mai 2017 nu mai pregăteşte nicio surpriză, şi pentru că istoria se repetă, precum în 2002, când francezii au ieşit zdrobitor la vot, oripilaţi de posibilitatea unui preşedinte de extremă dreaptă - pe atunci tatăl „gorgonei”, Jean Marie Le Pen -, în săptămânile care urmează până la întronarea lui Macron, ca cel mai tânăr şi mai politic virgin preşedinte al Franţei, nu mai contează decât spectacolul contrariilor.

Marine Le Pen va scuipa foc şi pucioasă, cu o carismă de necontestat, drept în faţa acestui june prim, şters şi frumos ca un ginere în ziua nunţii, cu frizură şi costum impecabile, gata totuşi de a fi bătut pe umăr nu doar cu flori. Marine Le Pen îşi va urla ura de Europa şi ura de străini cu fulgere de jubilaţie în priviri, puternică şi invincibilă, iradiind de fericirea celor 21,4% de procente strânse în primul tur, care reprezintă pentru ea adevăratul popor francez, liber şi stăpân pe destinele sale.

Avantajul lui Perseu cel tânăr este că şi el şi toată lumea ştie de la bun început că o va decapita pe gorgonă, aproape fără merit, pentru că împotriva gorgonei se coalizează toţi zeii.

Alegând să plece En marche din guvernul socialist al lui Manuel Valls şi al lui Francois Hollande unde era ministru, fără partid în spate ca plasă de salvare sau de propulsare, Emmanuel Macron a mizat acum un an pe... totul sau nimic. Pentru că el nu mai are nimic de pierdut, iar Marine Le Pen are totul de câştigat, înfruntarea lor va trebui să fie ucigătoare. În planul ideilor, s’il vous plait, şi în planul valorilor, vă rugăm frumos, într-o Europă în puternică derivă, într-o lume cu sufletul la gură şi cu spaima de celălalt. Parcă ar fi timpul să urle cineva, dacă se poate cu multă carismă, şi în favoarea Europei, parcă ar fi timpul să-şi gâtuie cineva vocea acoperind isteriile xenofobe.

Nu, nici Europa, nici fraternitatea nu sunt subiecte seducătoare, sunt teme sinucigaşe. Junele prim al Franţei, lipsit de carismă personală şi de magnetismul extremismului, va fi împroşcat isteric cu lături pe rever. În acest moment însă, avantajul lui Perseu cel tânăr este că şi el şi toată lumea ştie de la bun început că o va decapita pe gorgonă, aproape fără merit, pentru că împotriva gorgonei se coalizează toţi zeii.

Îi rămâne o singură misiune, deci, pentru a da sens miticului spectacol al contrariilor: să mânuiască scutul oglindă astfel încât, meduzată, adversara lui să împietrească de propria hidoşenie. Odihna şi lumina din câmpiile elizee se merită...

..................................

Articol publicat în Cronica Veche, aprilie 2017.