Fabule europene. Românii, polonezii şi Marine Le Pen

Marine Le Pen, liderul partidului de extremă dreaptă Frontul Naţional  FOTO AFP

În faţa celor 460 de muncitori români şi polonezi angajaţi aproape la negru pe şantierul unui viitor reactor nuclear în Franţa, Marine Le Pen nu mai are nimic de făcut, decît să-şi frece mîinile de bucurie. Şi să-şi stilizeze în voie rînjetul antieuropean. Dar nu asta vrem?

Pe Manuel Valls, prim-ministru al Franţei în guvernul socialist al lui François Hollande, îl încearcă fiorii pe şira spinării. Nu că spinarea sa – uşor uşor de dreapta - ar fi mai sensibilă decît a altor guvernanţi de stînga, dar modul său de a se congestiona, carismatic, la faţă, cînd ţara arde îl propulsează drept cel mai bun comunicator în (eterna) campanie electorală franceză.

Franţa, şi imediat lângă ea Europa ard. La alegerile departamentale de la sfîrşit de martie, Frontul Naţional (FN), partidul de extremă dreaptă condus de Marine Le Pen, e pe cale de a reitera succesul de la alegerile europene de anul trecut, cînd s-a clasat pe primul loc, înaintea celorlalte partide clasice, de stînga şi de dreapta. FN ar obţine un scor de 31% în primul tur, înaintea partidului de drepata UMP, estimat cu 29% şi a Partidului Socialist PS aflat la guvernare, care ar obţine 20%.

Frontul Naţional, partid antieuropean şi antiimigraţie, cîştigă teren în Franţa în mod galopant.

Pe 9 martie, Manuel Valls s-a congestionat cu talentul ştiut la faţă şi a strigat către naţie, angoasa(n)t: „Mi-e teamă că ţara mea o să se zdrobească de Frontul Naţional. Revendic deschis stigmatizarea lui Marine le Pen.” Angoasa politicianului-administrator de ţară a fost dublată de o imprecaţie adresată intelectualilor care-şi dorm, în viziunea sa, în mod criminal, somnul ideologic: „Unde sunt intelectualii? Unde sunt marile conştiinţe ale acestei ţări, bărbaţi şi femei de cultură care ar trebui să urce la tribună? Unde e stînga?”

Nu-l trec apele doar pe Manuel Valls: Europa cea hulită de Marine Le Pen scoate batista şi-şi şterge, niţel patetic, scuipatul dintre ochi. În urma alegerilor europene din mai anul trecut, FN s-a clasat primul în Franţa, şi a obţinut 23 de eurodeputaţi. Preşedintele Parlamentului European, Martin Schulz, tocmai a ordonat o anchetă pentru o posibilă fraudă asupra bugetului european: vreo 20 de asistenţi ai conducerii FN ar fi plătiţi din buzunarul cetăţenilor europeni (cam 10.535 de euro pe lună de persoană), ei făcîndu-şi nestingheriţi treaba pentru partidul antieuropean al lui Marine Le Pen. Să finanţezi un partid cu bani europeni e un pic ilegal, spune preşedintele parlamentului. „Schulz are dreptate”, a replicat pe Twitter, cu un cinism admirabil, vicepreşedintele FN, Florian Filippot. „Asistenţii noştri nu lucrează pentru Uniunea Europeană, ci împotriva ei.”

Despre democraţia care-şi invită singură, în propria curte, un cal troian (antidemocratic) am mai scris şi altădată. Ca şi despre Europa care a pus de la bun început carul înaintea boilor. Atîta timp cît nu există o armonizare a costurilor, şi a legislaţiei europene în privinţa mîinii de lucru, a folosi muncitori europeni low-cost se întoarce, ca un bumerang, împotriva ideii de Europa.

Pe şantierul viitorului reactor nuclear de la Flamanville din Franţa au lucrat, între 2008 şi 2011, 460 de muncitori români şi polonezi care n-au fost declaraţi: prejudiciul s-ar ridica la  3,6 millioane de euro de cotizaţii sociale neplătite statului francez. Las deoparte natura umană, aplecarea spre şmecherie şi fraudă, spre a găsi portiţa pe unde se poate conturna legea sau profita de o lege imperfectă, şi revin la relevanţa simbolică şi politică a acestei fabule europene: Europa dumpingului social este Europa scuipată în obraz de Marine Le Pen.

Cine, ce să-i replice? Nu ştiu dacă intelectualii de stînga ai Franţei îşi dorm somnul ideologic, cum i-a tras de urechi prim-ministrul Valls, dar mulţi dintre ei nu mai vor să fie instrumentalizaţi politic. Aşa că, pentru a cîştiga în continuare teren, Marine Le Pen n-are nimic de făcut.

Intelectualii, simpatizanţii de dreapta? Scîrbiţi de corupţia din partidul lui Sarkozy (justiţia anchetează în continuare diverse afaceri politice şi finaciare ale UMP) alegătorii vor da iarăşi un vot negativ. Şi nu pentru că sunt convinşi de programul antieuropean al lui Marine Le Pen, ci pentru a dinamita, exasperaţi, sistemul. Aşa că, pentru a cîştiga în continuare teren, Marine Le Pen n-are nimic de făcut.

Pe lîngă congestionări seducătoare la mitinguri sau la televizor, cred că mult mai eficace ar fi, pentru prim-ministrul Franţei şi pentru alegătorii francezi, intelectuali sau nu, de stînga sau de dreapta, cîteva şedinţe de lectură publică. Reportajele făcute de Florence Aubenas în Franţa profundă, publicate în Le Monde şi adunate recent în volumul En France sunt excepţionale. Lectura cu glas tare ar putea începe la pagina 32. Într-un burg pierdut din Franţa, la Saint-Gilles, se numără voturile, la sfîrşitul zilei de duminică, 17 iunie 2012. Deşi în timpul campaniei, avocatul Collard, înscris pe lista „bleu marine” a lui Marine Le Pen, a fost să strînga mâna „tuturor etniilor şi categoriilor sociale, inclusiv a Magrebinilor”, candidatul are emoţii, nu e deloc sigur de victorie. Pe strada principală a micului tîrg există trei cafenele. Una dintre ele afişează deasupra tejghelei un steag algerian. „Clienţii celor trei baruri nu se amestecă, fiecare are terasa sa, se observă, se ignoră şi uneori se iau la pumni, simbol al tensiunilor din regiune.” Vă las să ghiciţi de ce, după ce timp de 30 de ani a candidat pe listele Franţei democratice fără succesul niciunui mandat, de data aceasta personajul lui Florence Aubenas jubilează, anunţînd programul mandatului său: „Etre un cassse-couilles démocratique.”  

Odată cu victoria extremistei Marine Le Pen, nu numai Franţa se va zdrobi de propriile contradicţii şi imperfecţiuni democratice. Şi nu numai noi, emigranţi europeni de pripas, ne vom face bagajele, ci însăşi ideea de Europa, aşa peticită cum e, se va duce pe apa sîmbetei. N-o va mai pescui apoi nimeni, de pe margine. Cu grecii în frunte, continentul se va renaţionaliza. Şi ne vom hrăni fiecare, în propria bătătură, cu orgoliul de naţie în sfîrşit stăpînă pe propriul destin, dar şi cu privirea pierdută în orizontul devenit teribil de îngust. Doar asta vrem, nu-i aşa?