Fabule Europene. Refugiaţii şi trocul Europei cu Turcia

Pe tema refugiaţilor, Europa are iluzia că şi-a pus, eficient, un garou. În acest moment, Turcia nu face altceva decît să-şi forţeze propria intrare în paradisul „dobitoacelor de neam mare“, fiind misionată să le ţină în limburile ei pe nefericitele „potăi”, aspirante la tărîmul făgăduinţei. Destul de încolţiţi, leii se învîrt, panicaţi, în cuşca lor aurită. O fabulă despre Europa „morală“.

Europa şi-a cumpărat, da, un garou. În urma negocierilor duse de UE cu Turcia, „hemoragia” s-a mai oprit: numărul refugiaţilor sirieni care ajungeau din Turcia în Grecia a scăzut semnificativ, de la 26.878 de persoane, în decurs de trei săptămâni, înainte de semnarea acordului pe 18 martie, la 5.847 în săptămânile de după înţelegerea europeano-turcă (cifre citate azi, în Le Monde). Ca să fie triajul Europei şi azilul celor disperaţi, Turcia vrea, în schimb, 6 miliarde de euro şi ridicarea vizelor, către Europa, pentru cetăţenii săi. Şi să nu se teamă ea, Europa, pământul tuturor făgăduinţelor, că turcii n-ar aşteapta decît atît, să se instaleze în Germania şi în Belgia: ridicarea vizelor n-ar fi decît o chestiune de „,mândrie” şi de „demnitate”.

Vă aduceţi aminte de discuţia aceea nevinovată din fabula lui Grigore Alexandrescu, între Samson „dulău de curte”, şi Căţelul Samurache, „ce şedea la o parte / ca simplu privitor?” Să jubilăm puţin: Samson nu-i suportă pe leii (şi alte lighioane) care se cred dintr-o rasă superioară. El, personal, are mândria de a-şi cunoaşte rangul: în vremuri în care „Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte”, Samson dulăul n-are „capricii deşarte”, şi nici orgoliul de a aparţine unei specii măcar cu un pic deasupra altora.

„Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,

Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,

Care cred despre sine că preţuiesc ceva!

De se trag din neam mare,

Asta e o-ntâmplare:

Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.

Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate

Este egalitate.

Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,

Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.

Cât pentru mine unul, fieştecine ştie

C-o am de bucurie

Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,

Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră."

Greşeală fatală pentru căţelul Samurache – o potaie - care îndrăzneşte, deci, să-i zică „frate”.

- „Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie,

Noi, fraţii tăi, potaie!

O să-ţi dăm o bătaie

Care s-o pomeneşti.

Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,

Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?"

- „Dar ziceaţi..." - „Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?

Adevărat vorbeam,

Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,

Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.“

Dialogul, dar mai ales repartiţia pe roluri din această fabulă sunt de o actualitate halucinantă, înainte de rezoluţia pe care Comisia europeană va trebui s-o dea pe 4 mai, în privinţa recomandării de a suprima vizele pentru cetăţenii turci, ca troc pentru gîtuirea hemoragiei cu refugiaţi.

În acest moment, Turcia nu face altceva decît să-şi forţeze propria intrare în paradisul „dobitoacelor de neam mare”, fiind misionată să-i ţină în limburile ei pe nefericitele „potăi” aspirante la tărîmul făgăduinţei. Destul de încolţiţi, leii se învîrt, panicaţi, în cuşca lor aurită.  

Încă o fabulă europeană care postulează mândria, demnitatea şi egalitatea: desigur, nu între toate fiarele pământului.