Fabule europene. INTERVIU „Même pas peur!“ Răspunsul cineastei franceze Ana Dumitrescu la teroare şi la rasism

Franţa, ca şi Europa, se reorganizează. Legea care vrea să schimbe codul muncii i-a făcut pe francezi să ocupe La Place de la République din Paris zi şi noapte, de o săptămînă. Dialogul cu cineasta nonconformistă Ana Dumitrescu, născută în România, integrată în Franţa, e despre europeni care spun lucrurilor pe nume, despre voal islamic şi despre refugiaţi, despre falimentul democraţiei, despre identitate şi frica de celălalt.

Franţa, ca şi Europa, ca şi lumea, se re-organizează. La firul ierbii, acolo unde se pot spune lucrurile în mod direct, departe de politicul corect. Legea care vrea să schimbe codul muncii în Franţa i-a scos pe francezi la grevă şi mai ales i-a făcut să ocupe La Place de la République/Piaţa republicii, zi şi noapte, de o săptămînă.

Mişcarea organizată prin reţelele sociale se intitulează Nuit Debout şi se inspiră din revolta din Spania a Indignaţilor (devenit partid - Podemos), de la care mulţimea de cîteva sute de tineri - muncitori, studenţi - dar şi pensionari, a împrumutat şi codurile de organizare: pentru a participa la dezbaterile ad-hoc trebuie să te înscrii pe un carnet ca să-ţi aştepţi rîndul, să nu vorbeşti mai mult de trei minute iar auditoriul aşezat pe jos agită mîinile, dacă e de acord, sau încrucişează încheieturile, dacă nu e de aceeaşi părere cu vorbitorul. Se dezbate despre precaritatea pe care o pregăteşte noul cod al muncii, despre şomaj, despre politicieni si ineficacitatea votului, şi se dă cuvântul...refugiaţilor: sirieni, libieni, sudanezi, strigă în engleză, de la microfon, echivalentul de la „Aidez-nous!” relatează Le Monde. Nu e o manifestatie, spun cei care dorm noaptea în Place de la République din Paris, e un proces de reconstrucţie.

Pornind de la acest context, vă propun, ca Fabulele europene, un dialog cu Ana Dumitrescu, cineast francez de origine română, realizatoarea documentarului « Même pas peur ! », despre societatea franceză post Charlie Hebdo. Precizez de la început că interviul cu Ana Dumitrecu a fost realizat cu puţin timp înainte de gravele atentate care au avut loc în capitala Franţei pe 13 noiembrie 2015, când mai multe atacuri teroriste islamiste au făcut, la Paris, 130 de morţi şi 350 de răniţi. Între timp, Europa e şi mai însîngerată, după atacurile teroriste de la Bruxelles, din 22 martie 2016, cu un bilanţ tragic de zeci de morţi şi sute de răniţi.

Dialogul a fost publicat în revista Dacia literară nr. 4, în decembrie 2015. E despre schimbările de la firul ierbii - în Franţa, în România, în Europa - despre voal islamic şi despre refugiaţi, despre precaritate şi falimentul democraţiei, despre identitate şi frica de celălalt.

„Cînd, în democraţie, dai din libertăţi, nu le mai cîştigi înapoi“ 

„Même pas peur!“ strigă Ana Dumitrescu, cineast francez de origine română, care pe 12 ianuarie 2015 şi-a luat camera de filmare pe umăr ca să surprindă, la cald, modul cum francezii erau bulversaţi, trăindu-şi acut contradicţiile din societate, după gravele atentate de la redacţia Charlie Hebdo şi de la magazinul Hyper Cacher. Sunt cîteva personaje fabuloase în documentarul său sobru şi necomplezent : e energia vie a Samiei Orosemane, umoristă de religie musulmană, care nu se sfieşte să rîdă pe scenă, inteligent, de două ori, de voalul islamic în sine şi de frica pe care o inspiră. E cartezianismul  trecut prin inimă pe care îl afişează Nathalie Maroun, analist media cu origini libaneze. E bonomia înţeleaptă a  lui Yannis Youlountas, filozof franco - grec, a cărui bibliotecă e o serie de carcase vidate de vechi televizoare, în care sunt aranjate cărţi. Proiecţia, din octombrie, în cinematografele Franţei, a stîrnit dezbateri, cu adeziuni şi critici deopotrivă.  Avînd printre partenerii  media redutabila platformă jurnalistică de investigaţii Mediapart, documentarul « Même pas peur ! » are de ce să deranjeze. 20 de francezi din diferite domenii - universitari, umorişti, filozofi, desenatori, sociologi, jurişti – decriptează cu voce tare ceea ce Franţa a trecut sub tăcere, sub cenzura de căluş a politicului corect: islamofobia, xenofobia, manipularea politicianistă, buisness-ul fricii. Sigură pe sine, neinfluenţabilă dar atentă la nuanţe, Ana Dumitrescu  lărgeşte cadrul, în interviu : nicio frică în a evoca nu doar contradicţiile Franţei, ci şi incoerenţele României sau laşităţile Europei, în tulburile vremuri migratorii de azi. Ea însăşi un copil al exilului, care a ştiut să transforme dubla cultură într-un atu.(Cristina Hermeziu)  

Sunt mai multe teme în documentarul „Même pas peur!“, laicitatea, periferiile, economia, securitatea. Una dintre cele mai sensibile este identitatea. Cine sunteţi, Ana Dumitrescu?
Ana Dumitrescu: Identitatea este ceva foarte personal şi complicat, cum spune Nathalie Maroun, analist media, în film. M-am născut în Bucureşti dar am venit în Franţa la doi ani, deci n-am cunoscut România. Integrarea în Franţa nu este nici ea evidentă, cînd ai un nume ca Dumitrescu.

Nu v-aţi schimbat numele. De ce?
Nu l-am schimbat. Tata n-a vrut să-l schimbe şi-i mulţumesc pentru asta: mi se pare foarte important. Putea foarte bine să mă cheme Dumesnil, spre exemplu...

De ce îi mulţimiţi?
Pentru mine e o mândrie să fii bicultural. Problema se pune aşa: să fim români sau să fim francezi? De parcă nu s-ar putea să fim ambele. Nu trebuie să le disociem. Mult timp am vrut să fiu francez, francez ca orice francez. La un moment dat mi-am dat seama că nu eram doar franţuzoiacă, mai eram ceva în plus. Oricum toată lumea mă întreba: Dumitrescu de ce origine e? Originea nu se poate uita, mi se pare foarte important să o asumi.

Vă deranja întrebarea?
Eram în permamnenţă întrebată acest lucru. Nu e vorba că mă deranja sau nu, dar mi se părea incoerent să fiu întrebată despre origine, fiind în acelaşi timp franţuzoaică. Ori sunt ori nu sunt cetăţean francez? Nu am nici un accent, nu am problemă de culoare de piele, doar numele nu corespundea.Cînd eram studentă şi voiam să muncesc, deşi aveam paşaport şi carte de identitate franceze, mi s-a spus: uite, o să verificăm în prefectură dacă sunteţi sau nu cetăţean francez! Apoi  mi s-a sugerat, nu puteţi schimba numele, ştiţi, e cam deranjant aşa, pentru clienţii noştri, Dumitrescu nu sună français... În 2007 am avut „un coup de foudre” pentru fotografie. Am lăsat viaţa din Paris şi am plecat în România, în Bucureşti, unde am lucrat pentru Mediafax. Filmul e de altfel dedicat lui Mihai Vasile, care a fost fotograful meu la Mediafax, din păcate a murit la 54 de ani.Mi-am descoperit şi partea pe care o ştiam dar nu o trăisem, în vacanţe, la bunica. Aveam 28 de ani. Am plecat ca româncă în România. Dubla naţionalitate înseamnă pentru mine că atunci cînd sunt în România sunt 100% româncă şi atunci cînd sunt în Franţa sunt 100% franţuzoaică. Iar Ambasada României nu mă ajută în Franţa, aşa cum Ambasada Franţei n-are a mă ajuta în România. Am priceput asta, dar am avut probleme identitatre pînă cînd am acceptat că sunt şi una şi alta. Sunt mândră că mănînc sarmale şi beau ţuică şi în acelaşi timp sunt mîndră că am crescut în Franţa şi muncesc în Franţa.Dubla cultură însemnă să iei ce-i bun din fiecare cultură. Europa înseamnă libera circulaţie şi pînă la urmă de ce nu putem avea mai multe identităţi, ne e frică de ce anume, să le amestecăm, ne e frică să le pierdem?

Problema e că România e privită dintr-o perspectivă care e foarte departe de realitate. Hai să vorbim de Siria. Când vorbim de refugiaţi parcă vorbim de oameni ...obligatoriu fără diplome. Sunt oameni educaţi, dar noi îi arătăm drept nişte „invadatori”, persoane care vin să ne invadeze pe noi în Franţa.E subiectul filmului. Ne este frică de alţii şi atunci avem impresia că vom fi invadaţi.

E o agresivitate împotriva unei alte identităţi?
Cred că este o frică manipulată politic.Asta există şi în Franţa, şi în Grecia şi în România. Ne uităm la vecini şi spunem uite, vecinul este de vină că sunt eu sărac. De ce suntem în criză de vreo 30 de ani. De ce drepturile sociale diminuează, de ce salariile scad, de ce are loc acum distrugerea codului muncii în Franţa. Politica de austeritate este aplicată individualizat în fiecare ţară europeană, poporul însă nu e neliniştit din cauza asta, i  se spune,în schimb, uite, la noi nu se întîmplă ce se întîmplă în Grecia, de exemplu, dar de vină e refugiatul, sau românul acela care vine să ne mănînce nouă alocaţiile familiale.Problema este că de fapt nu omul care vine va face să dispară alocaţiile familiale, ele vor dispărea din cauza planului de austeritate impus de Europa. Aceasta e problematica adevărată. Frica de cei din altă regiune e veche. Şi azi, dacă vine un francez din nord în sud e primit ca un străin, nu există o integrare evidentă, darămite un român? De parcă ar avea o cultură extrem de diferită. Avem o Europă dar avem cursuri de cultură europeană?

Ce ar însemna cursuri de cultură europeană?
Să învăţăm religiile din fiecare ţară, tradiţiile, mîncarea, de ce nu? Limba, ce etnii există. România are 24 de etnii, un comunitarism foarte important, un model foarte interesant pe care eu îl dau drept exemplu, aici. Fiecare comunitate are  revistă în limba ei! În afară de comunitatea romă, care au fost robi pînă în 1887. Dar şi romii sunt 14 etnii, ursari, căldărari,rudari, etc., am lucrat mult şi pe subiectul lor. Chiar  între etniile romilor există un rasism foarte important.Mi s-a spus, undeva lîngă Craiova:eu sunt un Rom bun, pe mine mă înmormîntează cu românii, cei din faţă au cimitirul lor, separat. E o segregaţie între ei. Complicat.

În familia dvs. rădăcinile sunt diverse...
Există origini greceşti îndepărtate. Tatăl meu a plecat  la o conferinţă  în Franţa şi a rămas. Eu sunt copil unic. Tata s-a prăpădit în 1999, mama a plecat în SUA. N-am apucat să aflu prea multe despre familie. De unde şi dorinţa mea de a merge eu însămi în România, o perioadă.

Ce aţi descoperit în România, la 28 de ani? Ce v-a frapat?
E o ţară a contrastelor. O ţară în care se poate face semnul crucii de 10 ori şi apoi insulta. Foarte deschisă şi foarte închisă. Omul deschide uşa natural dar, în problema refugiaţilor, România a spus „nu-i vrem”. Începe totuşi  să fie şi în Franţa bizar. Eu am plecat din Franţa în 2007, cînd venea Sarkozy la putere. Exista o anumită moralitate, fără să idealizez. În politică era o anumită demnitate. Ei bine, în România am găsit oameni care vorbesc fără complexe. La un ghişeu de bancă mi s-a întîmplat să aud lucruri de genul: da, am fost la Paris, ce urît e în metrou, sunt atîţia africani! Şi m-am gândit cît rasism, eram şocată, venind din Franţa.  Mă întorc în Franţa în 2010 şi găsesc o politică „relaxată”, cu o Nadine Morano [politician de dreapta care creează polemici prin declaraţii de genul „Francezii sunt un popor de rasă albă”] sau alţii, fără nicio moralitate, la nivelul lui Berlusconi. În Franţa s-a pierdut demnitatea discursului public. Ceea ce mi s-a părut şocant în România am regăsit şi în Franţa, după absenţa mea. Am fost şocată a doua oară.

Care e cauza, de ce s-a ajuns aici?
Am un semirăspuns. De cînd omul politic s-a mutat pe internet şi pe twitter s-au şters limitele:  preşedintele e prietenul poporului. Politicienii se joacă între ei şi noi vedem spectacolul lor pe twitter. Unul spune o frază, altul îi răspunde bătîndu-şi joc. Mi se pare aberant discursul public francez actual, lipsit de demnitate, grotesc.

Nu sunteţi prea critică? Corectitudinea politică, pe de altă parte, n-a impus şi ea un discurs fals?
Da, dar cînd situaţia e proastă economic, cînd oamenii nu se mai duc la vot, dezbaterea coboară la nivelul acesta: de ce Tsipras nu şi-a pus cravată cînd s-a dus să vorbească la nivel  european? Asta contează? Putea să aibă şi cămaşă cu flori dacă avea idei şi program concret politic.

Credeţi în Tsipras?
Am crezut că va fi o schimbare. Eu sunt proeuropeană dar sunt pentru o altă Europă, nu pentru ieşirea din Europa. Asta îmi plăcea la Tsipras, că el nu voia să iasă din Europa. Acum suntem în stand by. Grecii l-au recreditat, dar 40 la sută nu s-au dus la vot. Asta arăt şi în film, că oamenii au început să se dezintereseze de politică, şi încep să-şi ia singuri destinul în mînă: să facă singuri spitale, să facă schimburi de haine, de mîncare. Oamenii se organizează paralel cu politicienii. O formă de anarhie, dar nu în sensul de haotic, ci de autoorganizare paralelă, civilă.

Care se poate transforma în partid la un moment dat...
Sau nu, să vedem. Cred că nu mai trebuie să vorbim de criză, e un cuvînt neadaptat. Cred că are loc o mutaţie profundă a societăţii, suntem la un nivel unde se schimbă drastic societatea. Modul ei de a funcţiona. Şi tot încercăm să resorbim criza ca să revenim la nivelul dinainte. Dar nu se mai poate. Prea multe lucruri se schimbă şi cu internetul şi oamenii care vor să se exprime, se organizează. Unele popoare sunt probabil mai pregătite decît altele. Grecii au fost forţaţi să fie. Nu erau ei mai pregătiţi ca alţii, ca şi România azi, de abia reuşeau să profite de mall-uri sau de Ikea. Ca şi în comunism, de altfel: mergeam la bunica şi pe vremea aceea toată lumea avea aceleaşi bibelouri, identice. Aşa şi azi: ce mobilă frumoasă ai! dar toate sunt de la IKEA...

Cum v-aţi ales personajele care se exprimă în film, fără apriori şi fără limbaj de lemn?
Am optat pentru documentarul de cinema pentru că e un format mai lung. La TV, formatul e de 52 de minute cu voce din of, televiziunea  „se vrea” obiectivă. La cinema , e o asumarea a subiectivităţii. Am intervievat personaje de origini diferite iar politic sunt de la centrişti pînă la anarhişti. Sunt atei, musulmani, evrei, asta e fabulos. Coabitarea există foarte bine  între oameni. Şi vin din orizonturi foarte diferite: umorist, sociolog, politolog, student. E  structura societăţii civile, foarte diferiţi ca vîrstă. Monique Chemillier-Gendreau, juristă, are 80 de ani şi lucrează încă la Curtea internaţională de la Haga. Fiecare răspunde într-un mod visceral, cred în ceea ce spun.Le-am lăsat timp să vorbească, să vină de la sine ceea ce vor să spună. Nathalie Maroun vorbeşte despre identitate, şi vorbeşte şi cu inima, ea s-a născut în Liban. E o fotografie socială a Franţei de azi, cu oamenii care au capacitatea să se abstragă de la evenimete. Am filmat chiar din 12 ianuarie şi pînă în mai. Unii erau extrem de sensibili, vulnerabili, în acel moment.Polemicile existau în Franţa şi ce s-a întîmplat la Charlie Hebdo a condensat temele. În 6 luni s-au precipitat problematici şi s-au condensat lucruri care există în Franţa de zece ani.

Care sunt temele majore ale societăţii franceze care s-au condesnat şi au precipitat după Charlie Hebdo?
Mai întîi laicitatea. În Franţa, oamenii n-au habar despre ce este vorba. Amestecă ateismul şi laicitatea. Jacques Chirac a comandat o comisie, în 2003, din care făceau parte universitari, care au început să lucreze la subiectul „ce este laicitatea în Franţa”. A rezultat un raport de zeci de pagini cu mai multe propuneri făcute de comisia Stasi. Şcoala trebuie să fie singurul loc neutru, fără semne religioase. Dar nu toţi erau de acord. Semnul religios era voalul musulman. Dar omul de rînd nu va înţelege de ce el este interzis în şcoală dar nu şi pe stradă, de exemplu. Ceea ce s-a şi întîmplat. Prima propunere vorbea de interzicerea „semnelor religioase şi politice ostentatorii”, dar s-a renunţat la „şi politice”. Fetele care aveau o mică cruciuliţă erau tolerate, deci era inegalitar, o dublă măsură. Şi ca să fie compensată inegalitatea, comisia Stasi s-a gîndit la o serie de măsuri compensatorii: la o masă de substituţie [meniu fără carne de porc la cantina şcolii], fiecare copil să aibă o zi de sărbătoare precum Crăciunul- copiii evrei una a lor, musulmanii de asemenea. Nimic n-a fost reţinut în afara problemei cu voalul. De zece ani, voalul a devenit un obiect de discordie în spaţiul public, plus mesele de substituţie. După atentatul din ianuarie cu cei trei nebuni,fanatici, demenţi, îndoctrinaţi, dintre care doi copii ai republicii, crescuţi de statul francez – ceea ce a fost violent apoi, este că li s-a cerut musulmanilor să se desolidarizeze. Islamismul este şi o problemă de război geopolitic, sub acoperirea religiei: ei îşi spun „stat islamic”, înţelegem bine termenul - vor să aibă frontiere,monedă, un stat dictatorial. Simplific foarte mult, evident. Dacă ar fi fost trei catolici nu li s-ar fi cerut însă la toţi catolicii din Franţa să se desolidarizeze.A fost o stigmatizare din perspectivă religioasă. Dar religia este , ca şi străinul, un motiv, care arată altceva, este partea vizibilă a aisbergului. Toţi oamenii care au o religie, oricare ar fi ea, nu-şi omoară vecinul. Nu se pot pune pe spatele religiei toate problemele societăţii.Se vorbeşte despre „musulmanii din Franţa” sau despre „evreii din Franţa”, ca şi cum n-ar fi sută la sută francezi.De ce nu se spune francezi evrei sau musulmani francezi? E o diferenţă lingvistică fundamentală. Apoi: dacă un român vine şi face doamne fereşte ceva, să ni se ceară să ne disociem de el, ca român?...

Deci laicitatea nedusă pînă la capăt a eşuat într-o stigmatizare...
A fost o focalizare şi această focalizare mi s-a părut foarte violentă. Ea continuă. Am fost să filmez  la Bourget, „le Foire musulmane” [salon anual al comunităţii musulmane din Franţa ]. Nu era nici un jurnalist, la Bourget. Acum, dintr-un foc, au descoperit acest lucru datorită intervenţiei Femen, la un alt salon musulman. Ele există de ani de zile, aceste saloane. Dar cîţi oameni asistau la conferinţa la care s-au produs Femen [grup de militante feministe care intervin spectaculos şi provocator la diverse evenimente internaţionale pentru a atrage atenţia asupra unei teme de societate] şi la care doi imami radicali vorbeau despre supunerea femeilor? Poate nu era nimeni în sală....La forumul la care am fost eu erau tot felul de conferinţe, şi de sexologie şi de terapie de cuplu. Erau şi teme dure, închise, dar erau şi problematici foarte deschise. Erau şi femei voalate dar erau şi femei fără voal. E un bazar enorm unde se vinde Coranul, unde se vinde mîncare, unde sunt baloane cu Dora l’ Exploratrice [personaj de desen animat dintr-o serie populară în Franţa].

A fost deci un eveniment instrumentalizat?
E vorba de un buisness al fricii. Ca să se poată spune: uite, pe teritoriul francez se organizează lucruri periculoase, dar cîţi îi ascultau pe acel imam, ce audienţă avea? Poate în sală nu erau decît trei jurnalişti? Problema e că oamenii n-au avut parte de toate informaţiile, ci de informaţii parţiale şi eronate. Deci de la trei indivizi nebuni am ajuns să avem o focalizare generală pe islam. Negarea islamofobiei e şi ea în cauză. Există islamofobie, e o realitate aşa cum o realitate este antisemitismul. Nu trebuie să opunem antisemitismul şi islamofobia sau islamofobia şi xenofobia. Există frica de români, frica de Romi, frica de refugiaţi, frica de islam, frica de evrei şi tot aşa.

Altă temă importantă este cea securitară. Documentarul începe cu premierul Manuel Valls care anunţă nişte măsuri de securitate. Chiar înainte de atentatele de la Charlie Hebdo şi de la Hyper Cacher. Un exemplu legat de frică: poţi trece nişte legi periculoase pe fond de frică. Legile securitare nu privesc doar cazurile care intră sub incidenţa informaţiilor de securitate naţională, ci şi ceea ce numim „lansatorul de alertă”. De exemplu , cineva vine şi spune, uite lucrez pentru societatea Areva, am constatat o scurgere nucleară periculoasă. Omul respectiv poate fi pus sub acuzare ca fiind terosist... În ce anume este el terorist? Definiţia terorismului a devenit foarte ambiguă. Orice om, care denunţă un risc pentru populaţie, poate ajunge în închisoare, fiind denunţat ca terorist. Ca şi cum în România, cineva care e împotriva exploatării de la Roşia Montana ar fi acuzat de terorism. În plus, nu mai este o separare a puterilor în stat, nu judecătorul decide, ci primul ministru, guvernul. Democraţia e în pericol. Un risc democratic.

Politicienii au profitat deci de un şoc emoţional?
S-a profitat de şocul emoţional.Charlie Hebdo a fost folosit afectiv şi emotiv ca această lege să treacă în urgenţă fără dezbatere publică. Cînd dai din libertăţi nu le mai recîştigi înapoi. Primele legi securitare au apărut după „les trente glorieuses” - anii de bunăstare- , cînd a început criza, iar sociologul Jean-Pierre Garnier  o explică în film. Au urmat nu mai puţin de 37 de legi securitare care au redus libertăţile oamenilor. Cu cît sunt mai puţini bani, cu atît se fac mai multe legi securitare. În Spania,o manifestaţie a luat forma unor holograme - o proiecţie artistică - pentru că n-au obţinut aprobare pentru o manifestaţie de stradă.

Putem trăi fără frică? Toţi suntem irascibili...
Se poate trăi fără frică dacă tăiem televizorul şi toate semnalele de spaimă în acest sens. Dacă ne ducem către vecinul musulman, evreu, turc, român, dacă te duci şi împărtăşeşti ceva cu ei.

Deci trăim într-o baie de frică înteţinută şi din acest motiv nu ne ducem către ei?
Oamenilor le e frică azi de propria lor imagine, asta exprimă şi afişul filmului, unde un telespectator urlă cînd se vede pe sine pe ecranul tv. Oamenii trebuie să se dezmeticească. Nu mai vrem să mâncăm genetic modificat? Putem să ne organizăm să avem producţie locală. În Paris, s-a deschis un magazin unde totul este gratis. Oamenii se organizează. Frica mare este ca, dacă oamenii se organizează prea bine, să nu apară legi car să le interzică organizarea. Acesta este pericolul.

Dvs de ce vă e frică?
De ce-mi este frică? Fac parte dintre oamenii cărora le e frică de un singur lucru: să n-am timp să fac destule lucruri în viaţa mea. Viaţa este scurtă. Să nu ne pierdem viaţa inutil în chestii sterile. Mi-e frică să nu pierd timpul cu fleacuri.

Cum priviţi problema refugiaţilor, în Franţa, în Europa?
Sunt două aspecte. Sunt refugiaţi de război, care depind de Convenţia de la Geneva din 1952. Nu e nimic negociabil, trebuie respectat dreptul de azil constituţional. Este un pur respect legislativ.A doua problematică este imigrantul economic, problemă veche şi vastă, şi aici ne întoarcem la Algeria. La INA (Institut National de l’Audiovisuel) există documente unde în anii 1950 se arăta cum tuaregii nu ştiu să-şi valorifice bunurile naturale, iar francezii se ocupau atunci cu extragerea uraniului. Nu priveşte doar Franţa problema aceasta a exploatării resurselor naturale din alte zone, dar fără o distribuire locală, ţările în cauză nu au beneficiat de o continuitate economică. Trimitere şi la Roşia Montană: aurul e în România dar canadienii fac exploatarea şi românii nu primesc mai nimic. La fel şi cu uraniul în Africa.S-a întîmplat în zone aride, li s-au utilizat resursele şi apoi au fost lăsaţi să se descurce. Suntem responsabili de situaţia care s-a creat. Şi atunci cum poţi alege între un refugiat de război şi unul economic?

Dar europenii resping refugiaţii, fie ei economici sau nu...
E abominabil. Ce se întîmplă în Ungaria: e foarte periculoasă direcţia pe care o ia, de cînd a venit Orban la conducere. Suntem pe o pudrieră a Balcanilor din nou. E foarte exploziv. Credem că războiul e departe de noi, mie nu mi s-a părut niciodată atît de aproape. E situaţia din Ucraina, cu Ungaria, cu Moldova, cu Grecia, cu Serbia. Să suspenzi Schangen e un precedent grav. Nu vreau, dar mi-e greu să fiu optimistă.

Ca cineast, scrieţi cu imaginile. Imaginile, ca cea a micuţului Aylan, eşuat pe o plajă din Turcia, pot influenţa mersul lucrurilor?
Erau mii de alte imagini înainte şi nu s-a întors nimeni spre ele. Imaginea lui Aylan a şocat pentru că băiaţelul părea că doarme. Celelalte imagini erau violente. Era  moarte violentă. Omul nu putea să se identifice.Pentru prima dată nu era violent, copilul nu e dezbrăcat, este întins, nu i se vede faţa, nu poate să fie asimilat, poate fi un copil de orice origine, nu se vede. A existat apoi o mobilizare concretă, a societăţii civile. Pe smartfon există o aplicaţie care îţi permite să intri în relaţie ca să poţi să primeşti o familie de refugiaţi acasă. Dar la nivel politic nu s-a întîmplat nimic, suntem în acelaşi punct zero. Frica nu e tipic franceză, şi reacţiile din România despre refugiaţi sunt violente şi rasiste. România este rasistă, o ţară închisă asupra ei înşişi, izolată, o ţară religioasă căreia îi este frică că va veni o altă religie peste ea. „I-a pedepsit Dumnezeu”, se spune în România, ca o explicaţie pentru orice, când cineva cade bolnav sau o familie are un copil handicapat sau e cutremur în China. Această religiozitate accentuată are o explicaţie istorică şi culturală, prin dominaţia otomană în faţa căreia a fost necesară o rezistenţă. Ca şi în Grecia, e similar.

Despre ce va fi următorul documentar?
Va fi despre cum vede poporul miza democratică. Plec de la alegerile prezidenţiale care vor avea loc în Franţa în mai 2017. Plec de la un eveniment care n-a avut  încă loc. Mă interesează în ce fel omul inventează democraţia , spre ce societate mergem?  Îi întreb pe oameni cum îşi închipuie că vor fi deazbaterile politice în jurul alegerilor, cu doi ani înainte. Filmul va ieşi  în octombrie 2016. Aceasta este întrebarea: ce este democraţia azi?

Aveţi un răspuns?
Suntem într-o democraţie reprezentativă. Nu cumva partidele politice  sunt cele care împiedică democraţia? Dacă votăm un om şi acel om aplică linia partidului, în ce fel poporul poate interveni pe linia partidului? Alegi un om, dar ideile lui sunt impuse sau de la dreapta sau de la stînga sau...

***

Ana Dumitrescu- biografie

Reporter şi fotodocumentarist, Ana Dumitrescu a colaborat cu National Geographic sau cu agenţia Gamma-Rapho, investindu-se în subiecte de societate problematice : deportarea Romilor în timpul celui de-al doilea Război mondial, homofobia în România sau muncitorii fără documente legale din Franţa. În 2014 a dezvoltat tehnica de fotografie animată  « cinemagraf » în proiectul « Tour de Manège », expus la « Mois de la photo », la Paris. După documentarul « KHAOS, les Visages Humains de la Crise Grecque » care a rulat în cinematografele Franţei în 2012, « Même pas peur ! » este al doilea lung metraj reactiv al Anei Dumitrescu.