Fabule europene. Cu Franţa la psihanalist

Atentatul terorist de la redacţia revistei Charlie Hebdo a scos la iveală problema imigranţilor în Franţa, dar mai ales dificultatea gestionării culturilor diferite din peisajul francez  FOTO AP

Asist în miez de noapte, în RER B, la o scenă numai bună de analizat pe divanul unui psihanalist. Franţa ar avea nevoie de cîteva şedinţe terapeutice. Atentatele de la Charlie Hebdo şi de la magazinul Hyper Cacher, au zguduit-o, pe bună dreptate, în profunzime. Nenorocirea s-a grefat pe o viaţă politică morocănoasă şi cumva la capătul puterilor. Atentatul a răscolit, de asemenea, în societate, subiecte tabu.

Pe plan politic, preşedintele şi guvernul de stînga, aflaţi la cele mai joase cote de popularitate înainte de 7 ianuarie, au primit, în urma gestionării crimelor teroriste, perfuzii consistente, de adrenalină şi de încredere. Pe plan social, cine îndrăznea să vorbească, înainte, de meniurile cu sau fără carne de porc de la cantinele şcolilor publice, cine îndrăznea să pună problema piscinelor publice care au creat orare preferenţiale, în anumite localităţi, pentru a răspunde cerinţelor unei categorii a populaţiei, de confesiune musulmană? Cîţi şi-au pus problema, în rîndul profesorilor, în rîndul guvernanţilor, în rîndul jurnaliştilor – toţi scandalizaţi că unii elevi au aprobat demersul teroriştilor - dacă aceşti elevi au cu adevărat habar despre ce înseamnă „laicitate” şi ce înseamnă „blasfem”? 

A doua zi după atacurile teroriştilor islamici, Franţa şi-a dat drumul la gură, cu o voce plină, revenită din măruntaie dureroase, dar anesteziate de ipocrizia limbajului politic corect.

Libertatea de expresie – religie de stat în Republica Franceză –  a strîns la sîn nenumărate frustrări, a ascuns sub covor refulări de nezgîndărit. Manuel Valls, prim-ministrul al Franţei, a îndrăznit să folosească recent sintagma „apartheid teritorial, social, etnic”, stîrnind oroare atît în rîndul apărătorilor politicului corect cît şi în rîndul celor excedaţi de discriminarea pozitivă.

În 2010, sociologul Hugues Lagrange publica „Le déni des cultures”, un studiu extrem de documentat, pentru care intelectualii (în special de stînga) şi politicienii la putere l-au pus, cu violenţă,  la zid. În viziunea sociologului, dacă tinerii din cartierele defavorizate ale Franţei s-au baricadat într-un comunitarism ostil este şi pentru faptul că politicienii şi societatea neagă din start însăşi existenţa unor „grupuri culturale”, cu tradiţii şi practici specifice. Da, e o adevărată „blasfemie” să afirmi, în Franţa, chiar cu argumentele anchetei sociologice pe teren, că moştenirea culturală a familiilor emigrate din Sahel, spre exemplu, împământenite de o generaţie-două în Franţa, presupune un model familial cu numeroşi copii. E o „blasfemie”, desigur, să faci constatarea că mulţi fraţi şi surori acasă înseamnă mai puţin spaţiu intim de făcut lecţiile, spre exemplu. Hugues Lagrange nu evaluează, nu face judecăţi de valoare, dar analizează cu pertinenţă efectul pe care negarea particularităţilor culturale îl are asupra posibilităţii de a trăi împreună în „societăţile naţionale” ale Europei  de azi, profund marcate de imigraţie:

„Continuăm să le gîndim ca pe nişte societăţi naţionale, entităţi caracterizate de o personalitate istorică unificată. Aceasta s-a diluat însă foarte tare, au apărut straturi distincte cu moravuri distincte care se juxtapun.(...)Coexistă, uneori în aceleaşi spaţii, paneluri întregi de tradiţii de origini diverse.(...)Printr-un efect de concurenţă reciprocă, replierea autohtonilor este însoţită de recursul şi mai accentuat la tradiţie în marea majoritate a familiilor de imigranţi. Coexistenţa în societatea de azi a unei pluralităţi de tradiţii şi de moravuri, care interacţionează puţin şi se ignoră vădit presupune regîndirea liantului civic.”( Hughes Lagrange, „Le déni des cultures”, Seuil, p. 330)

Cu alte cuvinte, societatea franceză (şi mai larg europeană) n-a învăţat, nu ştie cum să-şi articuleze diferenţele culturale pe care le-a primit, prin imigraţie, în sînul ei. Clasa mijlocie a fugit din cartierele populate de imigranţi, segregarea s-a accentuat,  s-a născut o „subcultură”  ieşită din frecventarea  doar „alor săi”. Schimbul din ce în ce mai anemic de idei şi de valori între diferitele „grupuri culturale” (cum ar putea să existe un dialog, cînd negăm însăşi existenţa grupurilor culturale?); şcoala şi profesorii pe care tinerii din cartierele sărace îi privesc ca pe nişte „intruşi”, exteriori comunităţii lor, la care se adaugă lipsa unor elite locale, ieşite din comunităţile respective, care să împărtăşească pe de o parte aceeaşi moştenire culturală cu cea a tinerilor şi a familiilor lor dar pe de altă parte să incarneze şi acelaşi ideal, aceleaşi aspiraţii ca ale clasei de mijloc a Franţei , rezumă pe scurt diagnosticul de „autism” acut al societăţii franceze.

În anii 70-80, ascensorul social încă funcţiona, l-am auzit spunînd aseară pe Fabrice Luchini, actor francez carismatic, care şi-a rememorat destinul, întins pe „Divanul” psihanalitic al unei mitice emisiuni de televiziune: provenit dintr-o familie modestă de italieni emigraţi în Franţa, celebrul actor de azi a mărturisit că a abandonat şcoala la 13 ani iar la 14 s-a angajat ca frizer. Cîteva întîlniri providenţiale au deschis însă robinetul unei energii formidabile pentru a recupera, ca autodidact, o informaţie umanistă şi literară excepţionale. Azi, în Franţa, nu mai e posibil un parcurs atipic care să conducă la excelenţă, e convins Fabrice Luchini, un vrăjitor al scenei, unde recită magistral din Celine, La Fontaine, Nietzsche sau Baudelaire.  

Nu numai că ascensorul Franţei  e în pană (criză economică, şomaj), dar acolo unde, pe etaje, altădată erau uşi, acum e zid.

Mă întorc la scena petrecută în RER B, tren care transportă zilnic milioane de oameni pe axa Nord-Sud. La o extremitate, staţia terminus e aeroportul Charles de Gaulle. Ramele, veşnic burduşite şi în întîrziere, trec prin suburbiile „sensibile” din nordul metropolei, străbat Parisul şi deservesc apoi periferiile şic, burgheze, din sudul capitalei. La miez de noapte, dar zi de weekend, vagoanele sunt neverosimil de pline, populate de aceeaşi lume pestriţă, fără graniţe. Se stă în picioare, oamenii se freacă unii de alţii, aud în jur vorbindu-se spaniolă, germană, franceză, cu şi fără accent. Undeva la capătul vagonului, un grup de băieţi de cartier, cu glugi trase peste ochi şi căşti în urechi, gesticulează  în ritmul unui slam de pe ipod-ul ţinut la vedere. Mai aproape de mine, pe bancheta vecină, un cuplu de francezi „autohtoni” în vîrstă moţăie cu gîndul la spectacolul de operă sau de balet pe care tocmai îl vor fi văzut la Paris. La un moment dat, un tînăr de culoare, cu lobii urechilor străpunşi de cercei cu pietre transparente, se ridică şi deschide fereastra. Afară sunt zero grade, nu-i o idee prea bună. Bătrînii aşezaţi în faţa tînărului, la nici jumătate de metru distanţă, dezaprobă gestul. Băiatul se ridică şi reînchide fereastra. Şi spune:

-          Excuse-moi, papa. (Scuză-mă, tăticule)

Bătrînul cu pălărie răspunde pe loc:

-          Non, je ne t’excuse pas. Parce que tu n’es pas mon fils. (Nu, nu te scuz. Pentru că tu nu eşti fiul meu.)

Trenul se opreşte în gări, călătorii coboară indiferenţi, fiecare dispare în lumea lui. Tînărul de culoare îl priveşte în ochi pe bătrînul cu fălcile încleştate. Se apleacă în faţă ca să-i spună de aproape:

-          Ca fait mal, ta réponse, papa. (Mă răneşte răspunsul tău, tăticule.)

Franţa  ar avea nevoie de cîteva şedinţe terapeutice, de chiuretaj psihanalitic. Ca să pună degetul pe propriile contradicţii, ca să le scoată la lumina zilei, ca să evacueze refulări nenumite. Altfel, foarte curînd, şi RER B, şi alte trenuri, se vor opri, desigur, în aceleaşi localităţi ca totdeauna, doar că ele vor desena din ce în ce mai apăsat pe hartă o Franţă extremă. Cea, de pildă, a Frontului Naţional.