Brexit or not Brexit?

Marea Britanie face parte din UE din 1973. În urma celor aproape 45 de ani de căsnicie europeană, „perfidul Albion“ n-a intrat în zona euro şi nici în zona Schengen. Pe 23 iunie englezii sunt chemaţi să voteze rămânerea sau ieşirea ţării lor din Uniunea Europeană. O victorie a Brexit (cuvânt valiză format din British şi exit) ar însemna ca Marea Britanie să devină prima ţară care părăseşte UE de la crearea uniunii în 1957.

Am jubilat, e adevărat, să văd într-un reportaj pe canalul TV Arte cum englezii care lucrează în Germania s-au grăbit să-şi obţină cetăţenia nemţească înainte de referendum. Dar nu e decît o altă faţetă a pragmatismului lor. Nici călare, nici pe jos, britanicii au manipulat lucrurile ca să le fie cît mai bine într-o Europă care se autoconstruia în anii 1980, când Margaret Thatcher şi ministrul francez Jaques Delors, preşedinte atunci al Comisiei Europene, lucrau cot la cot pentru instaurarea unei pieţe unice între ţările europene. Europa şi-a făcut piaţă unică: great! Europa a legiferat, în bună parte, libera circulaţie a persoanelor: minunat! Dar ce acoperire are azi, pentru fiecare individ în parte, din cei 508 milioane de cetăţeni ai UE, propoziţia simplă „eu sunt european?

Prima atestare a adjectivului european e de găsit în vorbele lui Papa Pius al II-lea (1405-1464) care îi îndemna pe prinţii creştini dezbinaţi să se considere europeni dacă vor să facă faţă împreună otomanilor care tocmai cuceriseră Constantinopolul. Ironia face ca cinci secole şi jumătate mai tîrziu, nu numai că europenii n-ar şti să se autodefinească spontan drept europeni, dar mulţi nici nu se (mai) pot defini drept creştini.

Fabula europeană de azi e despre paradoxul identităţii. Graţie firului Ariadnei, Tezeu l-a ucis pe minotaur şi s-a întors din Creta cu o corabie care s-ar fi păstrat în Atena vreo mie de ani la rînd. Fără îndoială, lemnul şi cele 30 de vâsle ale ambarcaţiunii au tot putrezit, dar au fost înlocuite cu lemnărie nouă şi de altă esenţă. Plutarh se întreabă dacă, înlocuită bucată cu bucată, corabia ar mai fi tot corabia lui Tezeu. (Şi ce s-ar întîmpla dacă lemnăria originală ar intra în componenţa unei alte ambarcaţiuni, se întreabă mai tîrziu filozoful Thomas Hobbes: care din cele două nave ar fi nava originală a lui Tezeu?)

Europa e şi ea o corabie care vine de departe. De la declaraţia fondatoare a lui Robert Schuman (1950), trecînd prin Tratatul de la Roma şi piaţa comună mai întîi pentru şase ţări  (1957), căderea zidului Berlinului (1989) şi extinderea către Est, libera circulaţie şi tratatul Schengen (1995), uniunea monetară şi zona euro (1999), extinderea pînă la 28 de ţări, lista de aşteptare azi a candidatelor la adeziunea UE, în special a Serbiei şi a Turciei - în şapte decenii Europa s-a tot prefăcut şi cîrpit, asimetric şi inegal: sunt ţări care participă la Schengen, dar nu sunt în UE, sunt naţiuni care sunt în UE, dar nu sunt în Schengen, sunt state care sunt în UE dar nu şi în zona euro.

Asasinarea deputatei britanice proeuropene Jo Cox, avocată a cauzei refugiaţilor, în plină campanie a referendumului pentru Brexit, va fi, cred, firul de nisip care va înclina balanţa spre rămânerea în UE.

Înainte de a se face de tot, Europa e gata să se desfacă, dacă englezii votează mâine pentru Brexit. Vor să părăsească nava? Vor să iasă din UE? «N-au decît şi călătorie sprîncenată», le urează poetul şi eseistul Kenneth White (Lesprit nomade, 2008), într-o luare de poziţie publicată de excelenta revistă franceză săptămânală «le 1», nr. 111 . Autorul de origine scoţiană stabilit în Franţa prevede maliţios că, în caz de victorie, Brexit va fi urmat de un «Scotexit din Marea Britanie ». O profeţie, politică, poetică: cine se rupe de corabia mamă va fi uşor pradă derivei.

Deşi va fi un vot pe muchie de cuţit, cred că Marea Britanie nu va ieşi din UE mîine, 23 iunie 2016. Nu pentru că tabăra proeuropeană ar şti deodată ceva mai bine să rezolve paradoxul identităţii (cum pot fi european împreună cu alţi 508 milioane, altoiţi pe drum?). Asasinarea deputatei britanice proeuropene Jo Cox, avocată a cauzei refugiaţilor, în plină campanie a referendumului pentru Brexit, va fi, cred, firul de nisip care va înclina balanţa spre rămânerea în UE. De parcă era nevoie de un sinistru sacrificiu de sînge pentru a tulbura cîteva conştiinţe; de parcă era nevoie de o culpabilizare de alt ordin pentru ca tribul să-şi accepte vina drept liant supranaţional; de parcă prin uciderea acestei femei - politician de 42 de ani, unora dintre englezi le va fi fost dat să vadă, deodată, cum arată la faţă marea singurătate.

Păcat, în toate felurile. Ar fi fost poate ocazia de a tăia nodul gordian. Şi Marea Britanie şi Europa merită ceva radical: fără petice, fără compromisuri, o corabie nou-nouţă.