F16 - achiziţie politică, gripată de criză

Ministerul de Finanţe constată acum că nu are bani să achite nota avioanelor de luptă americane recomandate în primăvară de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. La acea vreme, FP România întreba dacă există vreo legătură între modernizarea armatei române cu avioane F16 americane (vechi) şi amplasarea unor elemente ale scutului antibalistic al SUA în România. Adică problema costurilor  parteneriatului strategic cu Ameri

vezi şi:

• România trebuie să accepte avioanele F-16 până la 3 august Avioanele Gripen şi Typhoon sunt însoţite de offset 100 la sută, în timp ce oferta de avioane americane second-hand nu include o asemenea facilitate.
• Ce avioane de luptă ar putea achiziţiona România după ce a pierdut contractul pentru aparatele F-16 second hand 

Iulian Chifu: O necesitate stringentă

Legătura între scutul antirachetă şi achiziţionarea de aparate F16 ţine de parteneriatul strategic cu SUA. Achiziţia era unica disponibilă la acel moment şi în linie cu interesele de durată ale ţării noastre. În plus, ambele elemente militare aduc plusvaloare tehnologică industriei româneşti şi deschid direcţii de cooperare cu SUA.

Înlocuirea actualelor avioane MIG-21 Lancer din dotarea Statului Major al Forţelor Aeriene (SMFA) al căror ciclu de viaţă se va încheia până la sfârşitul lui 2012 reprezintă una din priorităţile MApN. Aparatele de provenienţă rusească produse între anii 1958 şi 1985, modernizate mai apoi în 1992, vor trebui scoase din uz, gradual, până la începutul lui 2013. Înnoirea flotei aeriene a armatei române este un proces care trebuia început cel puţin în 2007, când a expirat perioada angajată de România pentru realizarea Forţei Obiectiv 2007 şi trecerea la achiziţiile strategice, prin cele şase programe strategice adoptate de CSAT. Însă neînţelegerile politice generale dintre Preşedinte şi Guvern la acea dată au făcut ca problema să treneze până în punctul în care o amânare ar echivala cu lăsarea complet descoperit a spaţiului aerian românesc în mai puţin de doi ani.

După tergiversări şi analize, în vara lui 2009 bătălia pentru contractul de 4.5 miliarde euro se purta, conform informaţiilor vehiculate la acea dată, între modelul Eurofigher Typhoon, al consorţiului european EADS, şi două tipuri de avioane mai uşoare şi cu un singur motor - F16, al companiei americane Lockheed Martin, şi Jas 39 Gripen, al suedezilor de la SAAB.

Potrivit variantei adoptate în CSAT, Guvernul american va livra gratis României 24 de avioane F16 aflate în uz de 25 de ani, pentru a căror modernizare statul român va cheltui 1-1,5 miliarde de euro. Banii trebuie investiţi în revitalizarea echipamentului de bord, în consumabile, rachete. O parte importantă se va cheltui pe instruirea piloţilor şi a personalului tehnic în baze americane, la standardele US Air Force. Alte costuri necesare ţin de compatibilizarea infrastructurii specifice - aparatele nici nu pot fi utilizate imediat în România din cauza greutăţii şi a facilităţilor aeroportuare necorespunzătoare.

Calcule strategice

Parteneriatul strategic cu Statele Unite alături de relaţia strânsă din teatrele de operaţiuni din Irak şi Afganistan, precum şi în cadrul NATO, a contat foarte mult în decizia de achiziţionare a avioanelor americane. “Afacerea” nu poate fi scoasă din contextul deciziei americane de a amplasa pe teritoriul României elemente ale noului proiect de scut antirachetă. Această chestiune nu trebuie interpretată însă (exclusiv) ca un troc, ci prin simplul fapt că interoperabilitatea sistemelor de comunicaţii sau a altor elemente de tehnică militară ce vor fi utilizate în bazele militare americane de pe teritoriul românesc depinde de această achiziţie.

În acelaşi registru, opţiunea pentru F-16 este un pas premergător, esenţial, în vederea includerii României pe lista statelor care vor avea acces peste 10 ani la aparatele de generaţia a 5-a, F-35 – acesta este vârful de gamă în materie de avioane de luptă, care va permite utilizarea modelului pentru 25-30 de ani. Alte argumente vin de la perspectivele de training, mentenanţă şi accesorii Lockhead Martin ce vor veni în România – cu componenta majoră de transfer tehnologic – începând din 2020, la achiziţia F35. Deceniul de experienţă care ne desparte de momentul F35 asigură necesarul de timp pentru perfecţionarea piloţilor şi a zonei tehnice pe avioane de acest tip, fapt ce va uşura şi scurta timpul necesar de antrenament pe F35 dar şi calitatea tehnicienilor.

Un alt argument forte este cel al interoperabilităţii şi al orelor de luptă în condiţii de război. F16 este testat în condiţii de război, aceste aparate vin direct dintr-o bază militară din deşert. Gripen nu are ore de luptă efective - doar misiuni de interceptare şi patrulă deasupra spaţiilor aeriene ale ţărilor care s-au dotat (Ungaria, Cehia şi Suedia). România luptă în teatrele de operaţiuni cu SUA, Polonia, Italia, Marea Britanie, care zboară în marea majoritate cu F16 sau F18. Deci interoperabilitatea va fi asigurată atât ca modele ale avionului sau piese de schimb cât şi la nivelul partenerilor reali din teatrele de operaţiuni, în timp ce Suedia nu e membră a NATO, iar Ungaria şi Cehia au contribuţii modeste şi în alte domenii decât avioanele de vânătoare. Şi acesta este un argument important.

O altă categorie de argumente vine de la oferta formulată. Practic, existenţa discuţiei privind parteneriatul strategic şi noul scut antirachetă a adus României, la momentul limită când nu mai avea opţiuni pentru poliţie aeriană şi apărarea spaţiului aerian, a frontierei NATO, o ofertă de nesperat. Cele 24 de avioane vin gratuit, cu motoare noi, urmând ca România să achite dotarea cu armamente standard de la Lokhead Martin şi să schimbe avionica la Elbit Bacău, componentă a offsetului, în valoare, potrivit legii, de minimum 80%. Există aici suspiciuni şi neclarităţi vizând obligativitatea offsetului – fiind vorba despre avioane primite gratuit –, ca şi a costului real. Dar negocierile sunt în curs, doar decizia strategică a fost luată, iar detaliile nu au fost încă stabilite.

Iulian Chifu este director al Centrului de Prevenire a Conflictelor şi Prevenire Timpurie din Bucureşti.


Zoe Petre: Achiziţie politică

Principalul argument raţional în favoarea achiziţionării de avioane americane second hand pentru a înlocui aparatele MIG „expirate” din dotarea forţelor noastre armate se referă la rapiditatea imperativă a acestei înlocuiri. Ni s-a spus că România - ţară de graniţă a NATO spre Est - nu-şi poate permite să rămână descoperită până când uzinele din Europa ar putea să-i onoreze comanda. Dar situaţia era perfect cunoscută decidenţilor militari sau politici de cel puţin un deceniu. Faptul că decizia nu s-a luat până acum reflectă, desigur, atât ierarhia priorităţilor guvernamentale anterioare, mai preocupate de nivelul de trai al populaţiei decât de chestiunile de securitate, niciodată populare, cât şi ezitări politice importante în legătură cu opţiunea pentru un furnizor anume, american sau european.

Situaţia repetă, de fapt, dezbaterea mult prea îndelungată pe tema elicopterelor: dilema Bell sau Eurocopter a durat un timp foarte îndelungat şi s-a încheiat fără nici o decizie. Cred că e mai bine să existe una - şi nişte avioane – decât nimic. Pe de altă parte nu cred că un efort mai sistematic de a achiziţiona din interiorul UE aparatură de înaltă tehnicitate ar fi în vreun fel păgubos, dimpotrivă. România are încă de făcut eforturi spre a-şi convinge partenerii din UE (în majoritate covârşitoare şi aliaţi în NATO) că nu defavorizează solidaritatea necesară cu Europa unită în beneficiul unei relaţii aproape exclusive cu SUA.

Nu cunosc în amănunt detaliile contractului – cât susţine el nu doar dotarea Armatei Române, ci şi resuscitarea industriei aviatice româneşti, care mai are încă resurse umane de excelentă calitate, în aşteptarea unei binemeritate investiţii. Această componentă a deciziei s-ar fi cuvenit să fie, în opinia mea, aproape la acelaşi nivel cu exigenţele de securitate naţională.

Calcule doar politice

Aş înclina să consider că în decizia de a cumpăra aceste produse considerentele politice au cântărit egal sau chiar mai mult decât cele tehnice. Nu cred însă că substanţa politică a acestei opţiuni ar fi fost dictată, fie şi implicit, de administraţia SUA în relaţie cu decizia amplasării elementelor scutului anti-rachetă în România. Faptul că producătorul avioanelor F16, concernul Lockheed-Martin, este şi producătorul sistemului Aegis de apărare antirachetă care va comporta elemente defensive amplasate pe crucişătoare în Marea Neagră şi a altor componente ale viitorului scut - e vorba, până la urmă, de cel mai mare producător de arme din întreaga lume – poate să fi participat, din punctul de vedere al decidenţilor români, la ecuaţie. Dar deciziile legate de scut sunt atât de complicate şi depind de atâtea imponderabile politice încât cine crede că ele se pot formula pe baza unui simplu do ut des – a unui simplu schimb de favoruri, adică – se expune riscului unei simplificări brutale, aş spune chiar grosolane, a datelor.

Câtă vreme România şi Polonia rămân cele mai expuse state de graniţă ale NATO, ambele beneficiare ale unui Parteneriat strategic cu SUA, era greu de susţinut disjungerea celor două state. Or, în urma unui contract încheiat încă din 2003,  Polonia plăteşte aceleiaşi companii americane o sumă mai mult decât dublă, 3.5 miliarde $, pentru 48 de avioane noi  F16. Plus cel mai mare contract offset întâlnit până în acel moment în tranzactiile internaţionale de armament, în valoare de 6,3 miliarde dolari. Lockheed s-a angajat să asigure investiţii în extinderea uzinelor General Motors din Polonia, în producerea unui nou sistem de telecomunicaţii Motorola şi a un nou accelerator pentru Facultatea de Fizică a Universităţii din Lodz etc. Compania Pratt & Whitney, care producea deja unele componente ale F-16 in Polonia, s-a angajat să producă integral piesele de motoare ale avioanelor în Polonia, urmând doar să le asambleze la Fort Worth, în SUA. În fine, pentru acest contract, SUA au oferit Poloniei un credit cu dobânda redusă, şi cu termen de graţie de 7 ani.

În concluzie, ipoteza mea este aceea că decizia CSAT de achiziţionare a avioanelor F-16 nu a fost îndeajuns de atent negociată, şi că dezbaterea în Parlament va încerca, fără prea mari şanse, dar cu excesiv de multă retorică, să corecteze acest deficit de competitivitate în negocieri de care România pare să sufere cronic în relaţiile internaţionale.

Zoe Petre este doctor în istorie. A fost consilieră a Preşedintelui Emil Constantinescu.