Sunt statistici mereu surprinzătoare, deşi confirmă lucrurile cunoscute. Aşa sunt datele privitoare la intenţia românilor de a emigra. În cadrul unei sesiuni speciale din cadrul unei conferinţe pe teme economice (CEE Entrepreneurship Summit 2016 – Bucuresti), Gabriel Iştoc, un membru de bază al Fundaţiei Repatriot, care şi-a propus să-i atragă în ţară pe românii plecaţi în străinătate, a prezentat miercuri rezultatele unui studiu aplicat cetăţenilor români cu vârste cuprinse între 18 şi 35 de ani. În rezumat, 54,73% dintre tineri vor să emigreze, au, cu alte cuvinte, o intenţie bine definită de a părăsi ţara, în timp ce alte 20% se gândesc la plecare, dar într-un chip imprecis. Iar dintre cei care au exprimat intenţia plecării, 45,28% sunt foarte hotărâţi.

După toate aparenţele, România ar trebui să se aştepte la un nou val de emigraţie în anii care vin, mai ales dacă vor exista şi condiţii externe favorabile. Deocamdată, Europa dă semne de reticenţă, dar nu suficient de puternice pentru a descuraja intenţiile tinerilor din România. Este semnificativ că nici consecinţele Brexit-ului nu au fost percepute suficient de bine, de vreme ce Marea Britanie continuă să rămână pe primul loc în preferinţele de emigrare ale românilor. Poate e bine să precizăm că nu vorbim aici de plecări temporare, de contracte pe termen definit sau detaşare, ci de emigrare în toată puterea cuvântului, căci studiul citat arată clar că peste 42% din cei care şi-au exprimat intenţia plecării nu manifestă dorinţa de a se reîntoarce, dimpotrivă, vor să se stabilească pentru toată viaţa într-o ţară din Europa Occidentală sau în Statele Unite. Întrebarea pe care şi-au pus-o organizatorii acestui colocviu a fost: „Cum facem să-i ţinem pe români acasă?”

E un subiect delicat pentru că pune în balanţă dorinţele individuale cu interesele unei colectivităţi privite pe termen lung. Pe de o parte, nu poţi îngrădi libertatea celor care vor să plece, pe de alta, devine tot mai dificil să rezolvi marile dezechilibre demografice din economie. Şi nu e vorba numai de sistemul de pensii, ci şi de economia propriu-zisă, căci, aşa cum remarca cineva, degeaba vin investiţii dacă nu mai ai forţă de muncă. Semnificativ este că vor să emigreze nu doar cei cu venituri mici, dar şi aceia cu venituri mai mari, angajaţi la multinaţionale, medici din clinici private etc., care invocă lipsa unor perspective de evoluţie profesională.

România depăşeşte, ca ritm anual al creşterii migraţiei, ţări cu mult mai instabile şi mai sărace, ceea ce poate însemna că asistăm la ceva care se petrece în străfundurile societăţii.

Întrebarea acută pentru politica românească este cum să rezolve conflictul dintre dorinţele individuale şi nevoile colective, mai ales într-o epocă în care naţiunea este progresiv delegitimată de extinderea Uniunii Europene. Din extrema colectivistă a epocii comuniste am căzut în extrema individualistă a extinderii europene. Ar fi fost bine, cu siguranţă ca, simultan cu libertatea de mişcare, oamenii să continue să fie legaţi de un loc, de o tradiţie, de un mod de viaţă, cu alte cuvinte să existe o măsură în toate, dar constatăm cu toţii cât de fragile au devenit aceste considerente. Conform unei statistici ONU, România se află pe locul al doilea din lume ca ritm al creşterii emigraţiei, cu 7,3% pe an. Doar Siria ne mai întrece, dar acolo asistăm la un război catastrofal.

România depăşeşte, ca ritm anual al creşterii migraţiei, ţări cu mult mai instabile şi mai sărace, ceea ce poate însemna că asistăm la ceva care se petrece în străfundurile societăţii. E vorba poate chiar de „o cultură” a plecării, adică de o idee care ne guvernează vieţile, fără să fim pe deplin conştienţi de asta, căci datele cantitative la care se pot raporta sociologii nu explică îndeajuns fenomenul. Fostul ministru al Comunicaţiilor, Marius Bostan, participant la conferinţa evocată mai sus, observa şi el că economia prin ea însăşi nu poate fi o explicaţie suficientă, cu atât mai mult cu cât situaţia generală a ţării s-a îmbunătăţit substanţial în ultimile decenii: „Ne-am creat şi noi cultura asta de a ne înjura propria ţară!”.

În fine, nu doar că e dificil să găseşti o soluţie politică pentru a stopa emigraţia, e dificil şi să vorbeşti despre asta. Căci dacă deplângi situaţia, ajungi, fără voie, să-i culpabilizezi pe cei care pleacă, în virtutea premiselor însele şi în ciuda oricăror precauţii de ton. Asta explică poate de ce subiectul e abordat atât de rar şi de ce discuţiile nu ajung nicăieri.

Text semnat de: Horaţiu Pepine