Exegeze după articolul fluviu de propagandă al lui Putin, cu pretenţii istorice: Independenţa Ucrainei şi relevanţa geopolitică după primul Parteneriat Strategic româno-polonez

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
ucraiana FOTO Shutterstock

Există date şi elemente perene care definesc abordarea geopolitică a unui stat. Sunt elemente ce pot fi incluse oricând într-o Mare Strategie şi care relevă perspectiva cu durabilitate în timp a opţiunilor care în mică măsură se schimbă chiar la nivelul secolelor.

Este cazul cu Parteneriatul Strategic româno-polon, consemnat după Primul Război Mondial sub forma a numeroase documente, începând cu Convenţia de Alianţă Defensivă dintre Regatul României şi Republica a doua Polonă, din 3 martie 1921 – de la care am sărbătoriu un secol prin nenumărate simpozioane şi conferinţe de cercetare ştiinţifică istorică, între care cea la care am participat la Iaşi, în organizarea Muzeului Unirii Al I Cuza. Dar recent a fost identificat un document care arată cu toate argumentele militare ale vremii şi opţiunea comună româno-poloneză pentru susţinerea independenţa Ucrainei proaspăt declarată şi o alianţă solidă între cele trei state în faţa bolşevismului, instabilităţii, politicilor revizioniste şi revanşarde ale Rusiei Sovietice şi expansionismului URSS.

Alianţa Româno-Poloneză şi evaluările vremii pentru împărţirea de responsabilităţi anti-bolşevice: Polonia în Est, România în Vest

Nu are sens să reluăm aici bogăţia de argumente ce recomandau alianţa româno-poloneză. Merită să reţinem aici, cu precădere, poziţia similară în privinţa nevoii apărării frontierelor recunoscute la Pacea de la Versailles împotriva statelor revizioniste care nu recunoscuseră frontierele trasate în baza principiilor wilsoniene – între care Rusia bolşevică şi Ungaria – dar şi percepţia încă de atunci a ameninţării pe care o reprezenta ideologia bolşevică, care lovea la graniţele estice ale României – prin crearea, în 1924, a RASS Moldovenească cu capitala la Tiraspol, prin ruperea teritoriului din Ucraina devenită sovietică, răscoala de la Tatarbunar şi multiple acţiuni subversive şi de intervenţie în Basarabia – şi în cea Vestică, prin tentativa instalării Republicii Bolşevice maghiare a lui Bela Kun, în 1919.

Dacă Franţa şi Anglia, puterile vremii, la negocierile de la Versailles îmbrăţişaseră principiul naţionalităţilor şi principiile wilsoniene, ele introduseseră ca raţiune de îndiguire a Germaniei şi blocare a fuziunii şi acordului ruso(sovieto) german care avea să dea fundamentele geopoliticii clasice, tocmai frontiera comună româno-poloneză şi pe cea comună româno-cehoslovacă. Două bariere care s-au dovedit efemere în timp, dar care făceau parte din blocarea înaintării Uniunii Sovietice (bolşevice) şi a ideologiei comuniste bolşevice către Vest, chiar în acele vremuri. De aici şi sistemul de acorduri şi alianţe menite să îndiguiască revizionismul şi bolşevismul deopotrivă, şi împărţirea de roluri, cu Polonia implicată în combaterea bolşevismului la est Ucraina, Belarus şi Lituania - şi România care intervenea la Budapesta pentru prima oară în istorie(avea să revină la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul eliberării de trupele germano-fasciste) pentru acelaşi scop.

De aici coincidenţa de interese şi fondarea primului Parteneriat Strategic româno-polonez, o construcţie deloc efemeră pentru că avea la bază raţiuni de natură geopolitică eternă precum nevoia de stabilizare a frontierelor nerecunoscute de către Uniunea Sovietică şi Ungaria după Versailles. România a optat pentru această alianţă militară defensivă româno-polonă dar şi pentru Mica Înţelegere ( 1920-1921) şi Înţelegerea Balcanică (1934), în timp ce Polonia a optat pentru convenţia de alianţă cu România şi documentele ulterioare şi pentru alianţa vremelnică cu Ţările Baltice. O altă permanenţă a alianţei Europei Centrale şi de Est pe alianiamentul Nord-Sud, la fruntariile Europei de Est, pe care o regăsim şi astăzi.

Evaluări, raţiuni şi conţinut de gândire strategică românească după Primul Război Mondial

Documentul la care fac referire este Situaţia Politică în Europa Centrală şi Răsăriteană din punct de vedere Românesc, scos la lumină şi valorificat în premieră de către Carmen Răjnoveanu, Directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară – ISPAIM şi publicat în Revista de Istorie Militară în Dosarul dedicat Alianţei Româno-polone 1918-1939. Este vorba despre informarea transmisă de către şeful misiunii militare a României la Varşovia, maior George Rovin, în iulie 1920, inventariat sub numărul 7/333 RS şi adresat Cabinetului Ministrului de Război, pe care am avut ocazia să-l consult.

Documentul are multiple elemente cu valoare de întrebuinţare diversă şi este mai mult decât un raport de situaţie de la acea vreme. Este un document relevant de istorie militară, dar mai ales o frescă de gândire geopolitică a momentului care relevă gradul înalt de pregătire şi substanţa asumării şi interiorizării intereselor româneşti profunde şi de durată, la nivelul corpului diplomatic militar al vremii.

Poate cele mai importante menţiuni se referă la capacitatea militară a momentului. Documentul susţine că, în ciuda acestei alianţe şi a frontierei comune, de fapt România şi Polonia au spaţii tactice şi fronturi cu conjuncturi diferite, chiar dacă luptă împotriva aceluiaşi inamic, şi că raţiunile şi aşezările rămân încă dislocate şi neintegrate – aveau să rămână astfel până la căderea Poloniei, în 1939. Apoi se menţioneză clar că acţiunile Poloniei singulare şi nesusţinute pe zone unde aliaţii occidentali anglo-francezi nu se pronunţaseră şi unde nu mai fuseseră antrenate şi trupele române, au făcut ca să nu aibă sorţi de izbândă împotriva Rusiei, şi pe fondul unei absenţe a unei mase critice ucrainene care să susţină acest efort şi lupta pentru propria independenţă de stat. În al treilea rând, se menţionează că efortul comun româno-polonez nu poate avea sorţi de izbândă împotriva Rusiei bolşevice fără susţinerea aliaţilor occidentali şi a unei armate ucrainene proprii, capabile să se apere.

Alianţa germano-sovietică existentă încă din perioada Versailles, ca precursor al Pactului Ribentropp – Molotov

Nu întâmplător, această evaluare vine şi cu concluziile naturale: este necesar ca dosarul şi principiile naţionalităţilor să fie aplicate şi în fosta Rusie Ţaristă, cu eliberarea naţiunilor ocupate şi oprimate pe tot cuprinsul Rusiei Mari, inclusiv şi în primul rând Ucraina independentă. Dosarul urma să fie readus în prim planul Conferinţei de la Versailles şi puterilor câştigătoare ale Primului Război Mondial. Apoi, la fel de imprtant, faptul că, încă din iunie 1920, se ştia că exista o alianţă germano-rusă şi că ea reprezenta un pericol de moarte pentru pacea generală şi pentru perspectivele graniţelor şi statelor român şi polonez, cu precădere din cauza puterii militare şi economice germano-ruse.

Aceste elemente certifică nu numai temerile şi elementele de gândire geopolitică clasică europeană, ci mai ales integrarea intereselor româneşti în acest context geopolitic şi ştiinţa momentului la nivel strategic care prefigura, avant la letre, inclusiv perspectiva pactului germano-sovietic, Ribentrop Molotov, cu protocolul adiţional secret, al cărui substrat viza exact statele ce stăteau între Germania şi Uniunea Sovietică. Dacă România nu a avut soarta Poloniei, să fie sfâşiată între cei doi aliaţi, a fost doar pentru că Germania nazistă avea nevoie, la acel moment, de grâul şi petrolul românesc pentru a duce campania în Răsărit.

Germania a fost gata să plătească, după Dictatul de la Viena şi premierea lui Horty cu o halcă de Transilvanie românească, cu sprijinul militar pentru recuperarea Basarabiei, Bucovinei şi Herţei ocupate de Stalin. Sigur, această înţelegere conţinea şi soarta şi sângele vărsat cu pierderea a sute de mii de vieţi ale soldaţilor români purtaţi în inima URSS, până la Stalingrad, apoi în prizonierat, deportări şi eliminarea elitei româneşti de către sovietici, în epoca post-belică, şi comunizarea României, laolaltă cu celelalte state din Europa Centrală şi de Est, dincolo chiar de celebrul şerveţel al sferelor de influenţă de la Yalta.

Indepenenţa Ucrainei în faţa alianţei germano-ruse

Documentul menţionează, deci, că singurul mijloc prin care se putea stopa pericolul reprezentat de alianţa (existentă!!!) germano-rusă era „crearea unei Ucraini independente, aliată de o parte cu Polonia şi România, dealtă parte cu Franţa şi Anglia. Acest sistem a fost găsit ca fiind singurul în stare să contrabalanseze puterea economică şi militară Germano-Rusă”, se menţionează în evaluarea şi analiza militară românească, trimisă de la Varşovia.

Germania şi Rusia, dându-şi seama de piedica pe cari Polonia şi Ucraina o reprezintă pentru proectele lor, caută prin toate mijloacele posibile să le lovească în însăşi existenţa lor”, anunţă documentul, prefigurând dispariţia celor două state prin efortul comun ruso-german. „Polonia, dându-şi seamă de aceasta, a căutat să ia iniţiativa mişcărei şi, profitând de situaţia de dezorganizare din interiorul Rusiei, a încercat să asigure independenţa Ucrainei, aliata ei de mai târziu. Dacă executarea militară a acestei idei politice, care este justă din punct de vedere polonez, ca şi din punct de vedere Român, nu a reuşit, aceasta se datoreşte faptului că Polonia a încercat-o izolată şi că forţele sale oricât ar fi de bine organizate, nu pot nici odată contrabalansa cantitatea de forţe de care va dispune Rusia, chiar atunci când se află în situaţie critice”, se mai arată în document.

Evaluarea subliniază şi susţinerea populară, dar şi lipsa unei greutăţi strategice suficiente din partea Ucrainei pentru a susţine efortul respectiv, în anii 1920. „Prin întorsătura care a luat-o răsboiul Ruso-Polonez, şi prin situaţia militară la care se ajunsese acum câteva săptămâni, se demonstrează cu fapte (...) anume că alianţa militară a Poloniei şi a României şi ajutorul pe care acestea şi-l pot da nu poate contra balansa forţa Rusiei în primul rând din cauza situaţiei geografie care separă dela început armatele române şi armatele polone să le atrage către două teatre de operaţii cu totul independente unul de altul”. „Dacă odată cu ofensiva poloneză s’ar fi mişcat şi o cantitate corespunzătoare de forţe Ucrainene, atunci este sigur că scopul politic urmărit, adică independenţa Ucrainei, ar fi putut fi ajuns”.

Situaţia ar fi fost cu totul alta dacă Ucraina ar fi existat, dacă ea ar fi fost un organism deja recunoscut de puterile înţelegerii şi în stare să se apere singură existenţa. Din toate aceste consideraţiuni, rezultă că chestiunea Ucrainei trebue redeschisă şi susţinută cu cea mai mare tărie. Este necesar să determinăm puterile Apusene la hotărârea de a aplica principiul naţionalităţilor în întreg cuprinsul Rusiei Mari”, de menţionează în documentul care subliniază o mare meteahnă a Tratatului de la Versailles, care a oprit aplicarea principiilor wilsoniene şi a principiilor naţionalităţilor care au desfiinţat imperiile vremii la graniţele Imperiului Ţarist, cuprins de febra bolşevică.

Sprijin internaţional pentru independenţa Ucrainei încă din 1920: iniţiativa şi argumentarea pe principiul naţionalităţilor

România îşi asuma, la acea vreme, chiar responsabilitatea de a apăra cu arma în mână independenţa Ucrainei, înţelegând că acest demers este unul legat direct de apărarea intereselor şi fruntariilor sale câştigate la Versailles: „Odată acest lucru obţinut, recunoaşterea Ucrainei ca stat independent va urma dela sine; Chiar dacă mai târziu, pentru menţinerea acestei independenţe, România va fi nevoită să intervie cu arma spre Răsărit, condiţiile vor fi cu totul altele. Acţiunea eu nu va mai fi izolată, ci susţinută în acelaşi timp în mod efectiv şi de Marele Puteri (cel puţin Franţa şi Anglia), această acţiune nu va mai constitui un amestec în treburile interioare ale Rusiei, ci o continuare a luptei pentru principiul naţionalităţilor pe baza căruia România însăşi există”.

Poporul ucrainean va şti, dacă i se va spune la timp, că întreaga acţiunea se face pentru eliberarea lui. Ucraina, cu bogăţiile sale enorme, odată eliberată, va avea să se menţină în contra Rusiei dela Nord şi prin aceasta va căuta de îndată alianţa noastră; vom avea, astfel, vecini un aliat recunoscător în loc de un inamic (Rusia bolşevică – n.n.)” se arată în documentul care constituie şi astăzi raţiunea geopolitică de susţinere de către România a existenţei, independenţei şi integritării teritoriale a Ucrainei, în condiţiile soluţionării amiabile şi mulţumitoare a soartei românilor bucovineni, din Basarabia de Nord şi din Sudul Basarabiei care au intrat în componenţa statului ucrainean de astăzi.

Dacă aceste consideraţiuni se găsesc juste, România trebue să încerce cu toată puterea a determina pe Aliaţi şi în special Franţa şi Anglia să păşească în mod efectiv la asigurarea independenţei Ucrainei, fără de care situaţia de astăzi şi pericolele de invadare a Europei Centrale de către bolşevici nu vor fi amânate decât pentru scurtă durată”, menţionează maiorul George Rovin, şeful misiunii militare a României la Varşovia.

Polonia singură nu va putea opune nici o rezistenţă de lungă durată; Polonia şi România nu ar putea ţine piept decât cu mare greutate forţelor Rusiei Mari atunci când ele vor fi organizate şi aceasta numai dacă se asigură din altă parte libertatea de acţiune a Poloniei şi a României dinspre Vest; ori este greu de prevăzut că toate aceste condiţiuni vor putea fi satisfăcute, aşa că nu rămâne alt drum de urmat decât liberarea Ucrainei şi alianţa cu ea”, se mai arată în acest document.

Dacă suntem serioşi şi dorim ca istoria să nu se repete, să-şi arate lecţiile învăţate eterne, acest document trebuie studiat cu atenţie şi asumat ca real şi pe deplin valabil şi în ziua de astăzi. În alte condiţii istorice, într-un alt context, dar cu aceleaşi probleme de securitate ale momentului. Pentru că această frescă şi element de Mare Strategie românească are valabilitatea şi astăzi şi poate constitui o pildă importantă pentru Ucraina independentă de azi.

Şi, de ce nu, o contrapunere la romanul fluviu propagandistic, cu pretenţia de articol istoric de pe site-ul Kremlinului cu care Vladimir Putin încearcă să contracareze acest element de strategie care, iată, are deja un centenar. Şi este profund înrădăcinat în strategiile României, Poloniei, flancului Estic al NATO şi UE şi ar trebui să fie însuşit şi de Kiev. Pentru că România a fost dintotdeauna susţinătoarea raţională şi motivată a Ucrainei independente, în ciuda problemelor istorice, în condiţiile în care soarta minorităţii române (nu moldoveneşti, desigur, şi nici împărţită pe din două, cum arată azi în documentele ucrainene) ar fi asigurată în formula mulţumitoare pentru Bucureşti.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite