Jocurile aceste geo-strategice au ca obiectiv final găsirea unei „soluţii de tip Chişinău“ care să poată fi aplicată, eventual cu câteva corecţii negociate, în atenuarea sau chiar blocarea cât mai rapidă a cursului conflictual al evenimentelor din zona noastră, cheia fiind situaţia din Ucraina. Numai că de negociat se negociază de câţiva ani, de echipe diferite, la mai multe mese, uneori paralele, alteori suprapuse, cu actori cu abodări adeseori diametral opuse. De aici şi varietatea de evenimente contradictorii din teren, rezultat al impulsurilor venite de la diverse surse de putere care au preferat să-şi avanseze pionit pentru a testa capacitatea de rezistenţă şi determinare a celorlalţi.

Nu mai era vorba doar despre un conflict clasic şi nici despre unul asimetric derivat din premizele lungii istorii de adversitate între populaţiile locale. Pe nesimţite, în ecuaţia a fost introdus un element nou a cărui eficienţă excepţională a fost în atâtea rânduri probată în spaţiul promim al Orientului Apropiat: conflictul intercomunitar pe bază religioasă.

Excelentă idee deoarece populaţiile din întrega regiune sunt la fel de sensibile la dispute de acest gen precum vecinii noştri orientali, pot fi provocate la reacţii de tip violent-habotnic foarte apropiate de fundamentalismul jihadiştilor islamici. Numai că manualul militar asupra tehnicilor dezinformării active spune că, în primul rând, trebuie creat un duşman împotriva căruia să se polarizeze ura binemeritată a poporului drept credincios. Foarte uşor de făcut în zona Orientului Apropiat unde ura seculară pe motive religioase a geenrat atâtea valuri succesive de morţi încât este firesc să te aştepţi la noi şi noi evenimente similare. Dar nu era atât de simplu în regiunea noastră unde pierise şi amintirea violenţelor religioase, d-apoi a războaielor religioase dacă au fost vreodată, fireşte cu excepţia pogromurilor care loveau regulat comunităţile evreieşti. Cum am făcut şi noi în Transnistria.

În consecinţă, la una dintre mesele de joc de care vă vorbeam, s-a decis ca pe marele teren experimental care este Ucraina să se testeze şi posibilitatea de a introduce vectorul religios în terenul conflictual. Asmuţind pe toţi împotriva tuturor căci era esenţial să se vadă dacă şi în ce proporţie diferitele comunităţi religioase vor reacţiona la stimul.

Context în care, brusc, apar tensiuni majore între bisericile ortodoxe din Ucraina dar se şi produce un eveniment spectaculos, la limita demenţei, adică excomunicarea Papei Francisc de către autoproclamatul Patriarh Ilie al Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, entitate-pirat nou apărută în 2009. Din momentul în care a fost intronizat, Ilie Patriarhul a început să excomunice într-un ritm îndrăcit. Astfel, doar în primul său an de pontificat, Ilie excomunică pe cei 197 de membri ai Universităţii gregoriene pontificale, pe cei 14 membri ai Institutului bibilc pontifical şi pe cei 54 de membri ai Institutului pontifical de studii orientale. A urmat imediat o altă anathema, de data asta împotriva a 227 de episcopi catolici şi 39 de episcopi emeriţi. Apoi urcă miza, excomunicându-i în 2011, unul după altul, pe Papa Benedict al XVI-lea şi pe Papa Ioan Paul al II-lea. Tot nu e suficient, aşa că, pe 14 februarie 2018, Ilie Patriarhul îl excomunică şi pe Papa Francisc.

Irelevant, aţi putea spune, cu argumentul de bun-simţ că sunt pline spitalele de nebuni de personaje de acest gen. Poate să aveţi dreptate însă, cu toate acestea, dacă citiţi motivele excomunicării veţi vedea că, dincolo de argumente religioase incomprehensibile muritorului de rând, se strecoară acuzaţii care revin în discursul de ură şi intoleranţă al unor extremişti care evoluează acum în zona unui fundamentalism creştin uşor de recunoscut. Şi nu numai în Ucraina.

Suveranul Pontif este acuzat că „acţionează în direcţia decreştinării Europei prin promovarea islamizării intensive“, „nu scoate o vorbă în ce priveşte furtul de copii comis prin intermediul justiţiei pentru minori“, „aprobă şi promovează homosexualitatea şi alte comportamente sexuale deviante“, „participă la crimele împotriva umanităţii comise de Noua Ordine Mondială“.

Se testa astfel puterea de dezagregare pe care un astfel de element, oricât de atipic, extravagant şi ilogic ar fi el, o poate avea asupra unei comunitţi religioase şi măsura în care efectul produs poate să devină relevant la nivel social, provocând o diviziune relevantă.

Nu vă spune nimic procedeul? Păcat, pentrun că seamănă într-un totul, la nivel de succesiune de proceduri înscrise în manual, cu procesul spargerii Bisericii ortodoxe tradiţionale din Ucraina iniţiat şi dus la bun sfârşit cu aprobarea personală a fostlui preşedinte Poroşenko. În termenii unui naţionalism extremist, a identificat acest proces cu lupta împotriva Rusiei şi a participat personal la întronizarea noului Patriarh al Bisericii autocefale ucrainiene, ca semn al rupturii faţă de tutela Moscovei. Preluând vechile biserici şi averile lor pentru a le transfera către noua entitate, îndemnând toţi patrioţii adevăraţi să nu mai recunoască vechile structuri, considerate implicit ca lucând cu duşmanul, oricum aproape de cei din republicile separatiste din est.

Două încercări de destrămare a unor comunităţi religioase şi de introducere a unor vetori care, ulterior, pot să fie inflamaţi la momentul oportun, pentru a alimenta flacăra unui conflict deschis extinse, cu mult mai important decât ceea ce este acum şi, de ce nu, cu potenţial de a fi imediat extins dincolo de graniţele Ucrainei.

Soluţiile încercate până acum s-au dovedit un eşec teribil şi cu toate drumurile înfundâmdu-se în aceeaşi mlaştină a lipsei de soluţie. Drept care, aşa cum vă spuneam în analizele asupra situaţiei de la Chişinău, a venit timpul ca decizia să fei luată la un nivel superior şi impunând dialogul ca singură formulă de supravieţuire.

Şi iată că apare anunţul vizitei oficiale pe care Vladimir Putin o va face la Vatican. Pe 4 iulie, exact cu o zi înainte de întâlnirea pe care Papa Francisc o va avea (pe 5 şi 6 iulie) cu arhiepiscopul şi membrii sinodului permanent al Bisericii Greco-Catolice din Ucraina. Mi se pare evident că nu poate fi o simplă întâmplare, mai ales dacă se va vorbi despre o posibilă implicare în calmarea situaţiei şi demararea unui dialog ecumenic real, sursă reală de speranţă pentru locuitorii din zonă. Aceeaşi idee, îmi spunea o sursă de regulă foarte bine informată, ar putea să fie şi baza de abordare a celorlalte subiecte de pe agendă, adică tot ceea ce este legat de protecţia minorităţilor creştine din Orientul Apropiat, de ultra-delicata problemă a statutului lăcaşurilor creştine de cult creştine în cazul în care Netanayahu va pune în aplicare promisiunea de anexare oficială a unor zone din Cisirdania, inclusiv Ierusalimul de est, acţiune considerată drept un "drept" al Israelului conform declaraţiilor ambasadorului american în această ţară.

Negocierile de acest tip şi la acest nivel nu sunt deloc simple. Semnalul că România este disponibilă de a fi în continuare parte la dialog a fost dat, aş spune foarte convingător, cu ocazia vizitei Papei Francisc în România, atunci când au fost transmise toate mesajele necesare. Vă spunem atunci că va mai trece puţin timp până când publicul le va înţelege în totalitate.

Drumul a început şi s-ar putea, în perioada următoare, ca UE să preia un rol de negociator de foarte înalt nivel, propunând formule noi de stabilizare. Chiar cu totul noi şi care în orice caz nu fac parte din panoplia ideologică a Războiului Rece. Nimeni nu garantează că se şi poate întegistra un succes, dar toată lumea că „testul Chişinău“ va prode rezultate cu valabilitate mai largă. Dacă şi înţelepciunea oamenilor va fi pe măsură.