Importante sunt măsurile prevăzute. Esenţiale sunt însă natura şi sensul deciziei politice, implicit a semnalului pentru viitor. Dacă ar fi să rezumăm ceea ce am auzit în ultimele 24 de ore la Bruxelles, aceasta ar fi concluzia: Europenii intră într-o ofensivă majoră, fără precedent, pentru a-şi pregăti noi şi foarte active bariere defensive în încercarea, chiar disperată, de a opri (sau măcar de a diminua semnificativ) intensitatea circuitelor de imigraţie ilegală, aflate acum într-o dezvoltare extraordinar de rapidă. Se constată că, pe lună ce trece, numărul acestora se măreşte, se diversifică rutele, se stabilesc relee complicate şi profesioniste având, pe acelaşi parcurs, segmente maritime, aeriene şi terestre, fiecare cu propria sa echipă de traficanţi specializaţi în transportul „mărfii umane".

De aici, să începem să descifrăm acest Summit care, doar în aparenţă, este dezamăgitor pentru cei care doreau, chiar dintr-o primă etapă, măsuri de mare spectacol, impresionante şi, prin asta, extrem de disuasive. Imposibil, deoarece operaţiuni de o asemenea amploare cum sunt cele despre care se vorbeşte în documentul final necesită, pe de o parte mandat internaţional, pe de alta asamblarea unor forţe militare importante (aeriene, terestre şi navale), ceea ce cere relativ mult timp. Dar, pentru a se da un prim semnal, s-a decis triplarea bugetului alocat Operaţunii Triton (acum, cifrat la trei milioane Euro lunar), asta în condiţiile în care, aşa cum preciza Jean Claude Juncker, sugestia iniţială fusese doar de dublare a sumei. Dar, acestea fiind spuse, rămâne întrebarea esenţială: unde va fi amplasat „cordonul sanitar"?

Aici începe discuţia cea mai importantă, cu implicaţii enorme pentru viitorul apropiat şi pe termen mediu, pentru tot ceea ce înseamnă echilibrul geo-politic în Mediterană şi cu o perspectivă deschisă direct spre zonele de conflict din Magreb şi Orientul Apropiat. Repet ceea ce afirmam în materialul precedent: decizia de a nu mai opera numai în limita apelor teritoriale ale Statelor Membre UE ci de a iniţia şi/sau amplasa operaţiuni complexe (cu componanta clasică „căutare şi salvare", dar şi cu mandatul de capturare şi distrugere a navelor folosite de traficanţi pentru transportul imigranţilor) trebuie să fie acoperită de un mandat internaţional care să-i ofere legitimitatea necesară şi, totdată, să definească ceea ce militarii denumesc „codul de angajare" al misiunii de luptă. Este exact ceea ce a anunţat ieri Preşedintele Francois Hollande când a spus că va evoca subiectul în cadrul unei întrevederi cu Vladimir Putin, pregătind astfel succesul unei rezoluţii în Consiliul de Securitate al ONU.

Numai că, iată, de-abia acum putem întrevedea dimensiunile unui set de viitoare probleme gigantice, una de natură politică, alta  economică , alta militară, alta de securitate internă la nivelul UE. Problema politică este pe două mari nivele. Primul este reprezentat de statutul actual al politicii globale în care se angajează UE: după ce a fost silită să constate eşecul tragic al unor politici de azil şi integrare socială naţionale, absolut diferite în Europa dar toate extrem de laxe în numele respectării absolute a drepturilor omului, acum se vede obligată să intre în mod defensiv. Trebuie s-o facă, cu siguranţă, dezastrul este prea mare şi absolut evident. Numai că asta înseamnă, la fel de evident, deblocarea unor sume enorme care vor trebui luate din finanţările prevăzute pentru alte domenii, bugetul european nefiind calibrat iniţial pentru a suporta asemenea angajamente care se anunţă a fi de lungă durată. Al doilea nivel al problemei politice este necunoscuta majoră pe care o reprezintă relaţia viitoare a statelor membre UE cu spaţiul în care urmează să intervină direct, intrând în apele teritoriale ale mai multor state suverane dar şi, într-o a doua etapă, vorbindu-se chiar despre operaţiuni terestre în adâncimea teritoriului unor ţări unde se află într-adevăr bazele de reunire şi aşteptare pentru grupele de imigranţi care se adună în Nigeria sau Mali....

Economic, triplarea bugetului Operaţiunii Triton este doar un umil şi delicat început al unei serii de cheltuieli ce se anunţă a fi astronomice, fiind vorba despre operaţiuni militar-umanitare care să supravegheze un teritoriu foarte întins, despre finanţarea taberelor de refugiaţi de primă etapă, apoi de sumele care vor trebui acordate pentru a subvenţiona parţial acţiunile de lungă durată (educaţie, inserţie scială, etc) pe care le vor avea de desfăşurat, pe durate lungi de timp, statele care au anunţat deja că vor începe să preia grupe de sute de persoane...un total iniţial de 5000, cifra evocată săptămâna trecută, considerată total insuficientă de unii lideri, printre care Angela Merkel.

Cine va plăti?

Sigur că există un entuziasm al momentului, dar să ne amintim ceva detalii privind Operaţiunea Atalanta, operaţiunea UE împotriva piraţilor care acţionează în largul coastelor somaleze: iniţiată în 2008, a devenit operaţională doar în 2011-2012, iar amploarea sa este inferioară (unii experţi militari spun că mult inferioară) a ceea ce va trebui să fie operaţiunea din Mediterana - eventual cu o extensie specială pentru Marea Neagră. Dar mai este o problemă imediată de rezolvat în condiţiile actuale. Este vorba despre legislaţia internaţională care are nişte prevederi foarte clare, spre exemplu în dreptul maritim internaţional se specifică foarte clar că, odtă ce navele traficanţilor au părăsit apele naţionale, obligaţia absolută este de a veni în sprijinul celor de la bord în caz de naufragiu....trebuie deci împiedicate să părăsească apele naţionale, iar asta presupune o armadă enormă de vase europene şi avioane de supraveghere precum şi repoziţionarea unor sateliţi militari existenţi. S-a spus că, cel puţin într-o primă etapă, răspunzând direct cererii italiene, blocusul se va face asupra Libiei, dar asta lăasă toate celelalte zone libere pentru noi rute de trafic.

Dar vă mai amintiţi că Italia lansase deja, nu demult, o ameninţare militară directă împotriva Libiei, dar a renunţat rapid de frica unui flux migratoriu estimat la cel puţin 500.000 de persoane.


Întrebări legitime, doar o parte dintr-un şir mai lung, iar o parte urmează să primească foarte repede un răspuns instituţional. Mai rămâne să vedem ce va conţine exact (şi cât de departe va îndrăzni să meargă) strategia pe care Comisia Europeană o va prezenta rapid, în a doua săptămână de mai, privind problema centrală: dreptul de azil. Aceasta reprezintă punctul cel mai sensibil şi, dacă sursele mele sunt corecte, va avea câştig de cauză un demers relativ dur, bazat pe ideea că toate statele europene vor decide să abandoneze reglementări naţionale acum contradictorii sau extrem de diferit, în favoarea unei legislaţii de tip „spaţiu comun” cu prevederi inovatoare şi drastice asupra repatrierilor accelerate.

Textul este acum încă în discuţie, nu e deloc uşor să întorci sau să modifici decenii de legislaţii permisive, dar disperarea e prea mare, odată cu conştiinţa dezastrului social care deja se profilează ca certitudine pentru câteva regiuni ale Europei.