Va exista, cum s-ar putea altfel, şi o Declaraţie Solemnă care, cel puţin aşa şi-ar dori acum grupul însărcinat cu redactarea documentului, să fie un mesaj de încredere, chiar entuziast dacă se poate, în capacitatea UE de a depăşi timpurile dificile şi a se afirma drept o forţă pe scena internaţională. În orice caz, îmi spunea o sursă de la Bruxelles, acesta ar fi esenţa direcţionării politice primite de la cel mai înalt nivel, în spiritul celor deja afirmate de Jean Claude Juncker acum câteva zile, într-un salut adresat la inaugurarea preşedinţiei malteze a Uniunii.

Dar este şi realistă o asemenea viziune de tip „extrem de corect politică”?

Întrebarea este mai mult decât firească în momentul în care, dacă vrem să fim precişi şi cât de cât legaţi de realitate, trebuie să ne referim la documentul pe care-l vom aniversa, Tratatul de la Roma care, în preambul, spunea că aspiraţia statelor semnatare era să realizeze „o uniune din ce în ce mai apropiată între popoarele europene”.

Dacă acesta a fost obiectivul esenţial, marea speranţă de tip federalist, atunci, cu certitudine, trebuie să recunoaştem existenţa unui eşec major. Niciodată ca acum, Europa nu a arătat semnele unei divizări mai profunde între interesele particulare, ambiţiile şi temerile statelor membre UE. Niciodată nu a mai existat un asemenea nivel de nelinişte provocat de neîncrederea atât în capacităţile de management ale elitelor politice cât şi în ceea ce poate oferi viitorul.

Suntem nevoiţi să vedem, cu tristeţe, că marile principii ale Părinţilor Fondatori, regăsite mai apoi în Tratatul de la Roma, au fost proiectate şi apoi aplicate în realitate doar atâta timp cât a durat procesul de creştere economică. Utopia a fost să se creadă că acest proces va fi constant şi că, doar el, va constitui un argument absolut decisiv şi irevocabil în crearea Europei Unite.

De fapt, o perioadă lungă, au funcţionat perfect două utopii care păreau aproape de a deveni realitate. Cea a Părinţilor Fondatori care se baza pe convingerea totală că ororile celui de-al Doilea Război Mondial fuseseră într-atât de teribile încât aveau să schimbe pentru totdeauna, definitiv, percepţia popoarelor asupra modului de a convieţui împreună...

La fel de mare a fost, mai apoi, convingerea celor care construiau, etapă după etapă, arhitectura europeană instituţională, apoi administrativă, apoi cea legislativă cu din ce în ce mai multe spaţii comune şi cu libertăţile sale fundamentale, extinzându-le înspre ţările fost comuniste, proaspăt ieşite formulele diverse de dictaturi comuniste. Ideea lor era că baza devenirii viitoare trebuie să fie - şi aşa a fost pentru o perioadă - Piaţa Comună a bunăstării, cea care avea să genereze noi şi poate încă necunoscute până atunci tipuri de solidaritate umană şi inter-naţiuni.

Totul a funcţionat cât au fost bani, cât locurile de muncă acopereau pe deplin oferta existentă, ba chiar, foarte rapid, a fost nevoie de imigranţi, mulţi, pentru ceea ce însemna „munca de jos”, echivalentul, peste generaţii, a ceea ce au însemnat „căpşunarii” noştri pentru economiile Spaniei şi Italiei. Dar, la primele semne de stagnare economică, au apărut primele dubii, iar criza începută în 2008 a deschis calea spr un univers de probleme din ce în ce mai delicate şi pe domenii sensibile.

Care a fost punctul de inflexiune major al Proiectului European?

Din punctul neu de vedere, a fost respingerea Tratatului Constituţional. De atunci, totul stagnează şi toţi sunt mai nelămuriţi ca niciodată în ce priveşte raportul exact de putere între instituţiile europene, între acestea şi Statele Naţionale şi intenţiile reale pe termen mediu şi lung ale decidenţilor politici naţionali.

Şi aici, de fapt, este uriaşa problemă cu care ne confruntăm: spre deosebire de momentele acelor începuturi într-adevăr glorioase ale visului european, lipsesc liderii vizionari. Nu liderii politici ne fac lipsă, dimpotrivă, sunt cu duiumul. Mai mult sau mai puţin carismatici. Dar nu mai avem liderii cu personalitatea puternică dată de convingerea că au şi doresc să impună popoarelor lor şi, dacă se poate, şi continentului şi lumii, o viziune de sistem care se le este proprie. Ceea ce numim acum „visul european” s-a format prin amalgamarea unor astfel de viziuni personale de sistem, coerente, bine formulate şi logic argumentate, convingătoare deoarece aveau în ele patima proprie a trăirii pentru o idee.

În loc de asta, avem o lume plină de lideri politici de tip funcţionar model, înspăimântaţi că vreodată s-ar putea să viseze şi asta s-ar putea să nu fie corect politic, evoluând strict în paradigmele impuse de procesele electorale. Asta face ca şi răspunsurile lor la criză să fie din ce în ce mai disperate, punctuale, reactive şi nervoase. Iar consecinţa este că - dat fiind că avem o criză care realmente se adânceşte - măsurile preconizate să fie absolut aceleaşi, indiferent dacă vin din stânga sau dreapta eşichierului politic.

Uitaţi doar un singur exemplu: doamna Marine Le Pen şi-a înscris mai demult în programul politic tema „preferinţei naţionale” la angajare, adică, în condiţiile unei pregătiri egale, la angajare se va da prioritate unui autohton. Măsură pentru care optează acum şi candidatul stângii la Preşedinţia Franţei, fostul prim ministru Valls... poziţie exprimată acum şi de Cancelarul Austriei (de centru-stânga) care, poate neaşteptat, acuza ieri statele est-europene că-şi „exportă şomerii în Austria”, sprijinind totodată planul guvernamental de a reduce cota naţională obligatorie de primire a imigranţilor de la 35.000 la 17.000 de persoane anual.

Libertăţi fundamentale europene printre care şi libertatea forţei de muncă? Păi, scuzaţi, nu este o prevedere esenţială a Tratatelor şi a cărei nerespectare poate duce la proceduri de infringement din partea Comisiei Europene? Ba da, aşa e, dar cine se mai gândeşte la asta?

Europa este acum sub o presiune uriaşă în contextul în care încep să se multiplice problemele care aduc aminte foarte pregnant de anii '30, de momentul în care Statele Naţiune îşi numărau din nou soldaţii, definind, redefinind sau descoperind duşmani, mai vechi sau mai noi, testând soliditatea alianţelor...

Nu suntem departe. Iar jocul principal, dacă observaţi, încet-încet, se îndepărtează de Europa, care devine entitate externă implicată alături de altele într-o negociere stratosferică, cea pe care o au acum, în bine şi în rău, marile super-puteri.

Ruperea, implozia sau încercarea de slăbire pe mai departe a arhitecturii europene al cărui singur mare argument geopolitic este că a reuşit să păstreze pacea pe continent timp de 60 de ani, poate duce la un dezastru major şi care ar avea urmări incalculabile.

Aceasta este dezbaterea esenţială a momentului. Poate, cândva, ne va interesa şi pe noi. Dacâ nu, vom continua să fim ţinte tăcute, nepăsătoare şi, ca atare, perfecte. Nu credeţi? Priviţi un poster din perioada campaniei pentru Brexit şi amintiţi-vă că, dacă şi în continuare în Europa e să iasă cu scandal, cineva va trebui să găsească iarăşi „cine e de vină”...