Europa pe timp de mari nelinişti: la probleme globale, soluţii din ce în ce mai locale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cu ceva ani în urmă, când realizam un ciclu de documentare TV sub egida Academiei Franceze, a Clubului de la Roma şi a Academiei Române, am avut ocazia să-l întâlnesc foarte des pe Alexander King, unul dintre fondatorii instituţiei care grupa în acel moment, alături de cei de la Bilderberg, tot ce însemna avangarda gândirii novatoare în cele mai diverse domenii ale activităţii umane.

Îmi repeta Alexander King, cu foarte mare convingere, motto-ul Clubului: „La probleme globale, soluţii locale“. Fără să bănuiască faptul că, doar peste trei decenii, pe timp de criză şi în perspectiva unei uriaşe modificări a tuturor jocurilor care are loc acum, soluţiile respective vor deveni într-adevăr din ce în ce mai locale. Dar nu în sensul la care se gândea el, ci ca o revenire destul de rapidă şi de brutală a politicilor naţionaliste şi protecţioniste, de izolare naţională şi chiar locală, răspuns la crizele globale nerezolvate de politicieni depăşiţi de situaţie şi fără orizont, cu atât mai puţin în stare să propună soluţii pe baza unei viziuni pe termen lung.

Soluţiile pe care cei de la Clubul de la Roma le imaginau la nivelul filozofiei jocurilor politice sau liniile generale în ce priveşte predicţia marilor trednduri sociale, politice şi economice discutate de cei de la Bilderberg favorizau într-adevăr acţiunile locale. Dar nu vorbeau niciodată despre revenirea la concepţia statelor închise între graniţe din ce în ce mai impenetrabile şi izolându-şi cetăţenii cu ajutorul unor doctrine naţionaliste, xenofobe şi super-protecţioniste.

Iar dacă asta are loc acum este pentru că marile crize - precum cea a migraţiei - nu au fost corect anticipate, iar încercarea de a găsi soluţii a fost făcută sub presiunea uriaşă a evenimentelor, soritită de la bun început să fie, cel mult, numai parţiale dacă nu chiar ineficace din cauza fragmentării extreme a mijloacelor folosie. Drept care, în acest moment, criza migraţiei a devenit motorul care generează schimbări politice care, în principiu, au potenţialul de a dilua sau chiar anihila proiectul european.

Dar a provocat şi reapariţia unui început de revenire la „frontiere dure“, ziduri frontaliere de protecţie care, departe să fie un exemplu excepţional de răspuns la o situaţie excepţională, sunt condiserate din ce în ce mai mult ca o soluţie la care multe dintre statele UE doresc s-o dezvolte şi s-o permanentize. În plus, cu o frecvenţă crescândă, statele membre încep săfacă apel la procedeul reintroducerii controalelor de frontieră în interiorul UE în previziunea unor evenimente la care se aşteaptă participarea unui număr mare de oameni. Iată harta valabilă în luna februarie a acestui an:

Imagine indisponibilă

Foarte normal, veţi spune. Oare? Nu este asta tocmai semnul că actuala politică privind migraţia şi dreptul de azi dar şi cea de management a frontierelor este fie prost concepută, fie extrem de prost pusă în practică? Sigur că acum, foarte, foarte târziu, Comisia Europeană începe să prezinte planurile de finanţare pentru întărirea capacităţilor reale de control a frontierelor externe ale UE, printre care este şi România. Dar, absolut evident, mişcare vine foarte târziu şi, în plus, are în vedere alocări financiare din bugetul multianual 2021-2027.

Între timp însă, creşte exponenţial sentimentul de neîncredere al populaţiei în faţa ineficienţei autorităţilor naţionale şi a celor comunitare. Nu mai contează că Europa însăşi a fost punctul de plecare al celei mai mari emigraţie din istoria modernă. Una voluntară, din cauza sărăciei (vezi cazul irlandez sau italian) sau datorită persecuţiilor religioase (diverse biserici neo-protestante sau comunităţi evreieşti). Apoi emiragţia silită, rezultat al deportărilor în masă decise de autorităţi, de exemplu trimiterea de ocnaşi sau de "marginali" ai societăţii în Australia, Noua Zeeleandă sau în coloniile din America de Nord sau din cea de Sud. Nu mai contează, exact aşa cum, în cazul nostri, nici nu vrem să intre vreodată în discuţie faptul că România a generat o migraţie economică, din disperare pe bază de sărăcie, de peste 3 milioane de oameni doar în trei decenii...

E normal să nu conteze? Foarte posibil să existe un argument, căci acum migraţia ameninţătoare este din partea unui grup uman care vine nu numai cu o cultură, obiceiuri şi mentalităţi complet opuse celor din bazinul european, ci aduce şi elemente de ideologie extremistă ce se doresc a acţiona ca "acceleratoare sociale" în interiorul comunităţilor musulmane masive deja funcţionale în ţările din Occidentul european. 

Să fie asta explicaţia reală? Posibil. În orice caz, a apărut o teamp reală şi extinsă în toate comunităţile din zona de prim contact a liniilor migratoare cu ţările europene. Şi care, fără a mai ţine seama de legislaţie europeană transpusă în cea naţională, au trecut, haiduceşte, ca pe vremuri, la măsuri decise pentru auto-apărare. E vorba despre administraţia plajei de la Tsamakiade pe insula grecească Lesbos care, cu de la sine putere, a decis să nu permită accesul decât deţinătorilor de paşpoarte Schengen. Rămân pe dinafară atât restul turiştilor, chiar dacă intraţi legal pe teritoriul Greciei, cât şi migranţii potenţiali.

Imagine indisponibilă
Imagine indisponibilă

sursa: site-ul Keep Talking Greece 

Ilegal, dar sănătos. Cel puţin aşa sună comentariile ce însoţesc articolul respectiv apărut iniţial în presa grecească şi preluat acum pe multe canale internaţionale. Sunteţi de acord? Iarăşi este posibil să spuneţi că aşa ceva era normal să se întâmple. Numai că, plecând de aici, se poate dezvolta un gen de autarhie legislativă care este semnul cel mai clar că ceva mult mai grav poate să urmeze.

Folosind atunci acest fenomen al migraţiei din statele musulmane ca un punct de la care va pleca cererea de revizuire în sens restrictiv a legislaţiilor extinte, ceea ce a început deja pe pieţele muncii occidentale. Problema nu este a cetăţenilor, ci a autorităţilor, în primul rând a celor comunitare, incapabile până acum să genereze un proiect unanim acceptabil, asta chiar dacă proclamă că prioritatea absolută este "O Europă care protejează".

Până se va întâmpla asta, uite că se trece la măsuri locale de protecţie că altfel nu se mai poate. Iar „autoprotecţie“ este un termen foarte, foarte larg. Cât de larg? N-aş dori să simţiţi pe propria piele ce înseamnă asta. Inclusiv, la propriu, în Europa aceasta a noastră. În fine, a noastră, pe cât putem şi ne duce mintea. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite