G7 sau refuzul Europei 

Refuzul lui Merkel de a accepta invitaţia lui Trump este cel mai recent dintr-un lung şir de exemple despre relaţia dificilă dintre cei doi lideri. Relaţia dintre ei afectează în special legătura transatlantică şi notifică poziţia unora dintre elitele de la Bruxelles faţă de Administraţia Trump nu faţă de America. Şicanele au început odată cu venirea la Casa Albă a preşedintelui Donald Trump care a criticat în repetate rânduri Germania, şi pe Cancelarul Merkel în mod special, în legătură cu chestiuni care variază de la excedentul comercial al Berlinului la cheltuielile sale de apărare[1] şi la angajamentul faţă de implicarea militară/logistică în NATO. Merkel a pus problema public cu privire la abordarea unilaterală a administraţiei Trump a unei serii de probleme de politică externă, de la schimbările climatice până la acordul nuclear din Iran. Oficialii europeni conştienţi de discuţiile transatlantice recente au declarat că Merkel a exprimat o opoziţie similară în discuţiile cu liderii UE care doreau să se întâlnească într-un summit european la Bruxelles pe 19 iunie şi a declarat că discuţiile faţă în faţă nu ar trebui să reia până în iulie.

În aceste condiţii, un G7 fără discuţii detaliate despre ordinea de zi şi de multe ori negocieri intense cu privire la redactarea concluziilor oficiale nu este posibil. De ce spun acest lucru? Pentru ca preşedintele Donald Trump are divergente cu ceilalţi membrii pe problemele de comerţ şi mediu. În SUA este an electoral şi o poză cu lideri G7 ar fi o notă propagandistică bună dar elita Europei nu vrea s-o acorde. Aici Europa Nouă nu poate face nimic pentru simplu motiv că depinde economic de Europa Veche[2]. O analiză a posibililor participanţi la G7 relevă faptul că singurul “valid“ care deja a avut virusul şi a răspuns pozitiv este liderul de 55 de ani al Marii Britanii Boris Johnson cu care preşedintele Trump s-a întreţinut telefonic cei doi agreând o întâlnire a liderilor G7 la Washington. Preşedintele francez Emmanuel Macron şi-a manifestat dorinţa de a participa probabil datorită situaţiei complicate economice şi politice din Franţa dar a renunţat sprijinind poziţia lui Merkel. Primul Ministru Abe al Japoniei şi-a manifestat şi el dorinţa de a participa dar va fi nevoit să stea conform regulilor japoneze 14 zile în carantină, el şi stafful lui, la întoarcerea în Japonia. Premierul Conte şi Premierul Trudeau vor să participe la Summit la fel ca şi Preşedintele Consiliului European Charles Michel, cu condiţia ca măsurile de protecţie să fie luate. Părerea mea este că liderii europeni o vor sprijini pe Merkel iar declaraţiile de participare vor fi notate ca un element de curtoazie diplomatică. Războiul dintre elitele europene şi preşedintele Trump continuă pe fiecare temă colaterală care apare pe arena politicii internaţionale.

Preşedintele Trump s-a decis în cele din urmă să amâne Summitul G7 pentru luna septembrie şi cere ca ţări precum Rusia, India, Coreea de Sud şi Australia să participe ca invitate. „Nu cred că G-7 reprezintă în mod corect ceea ce se întâmplă în lume“ a spus preşedintele Trump - „Este o structură învechită“. Ţările G7 - Marea Britanie, Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia şi Statele Unite - organizează întrunirea, la început în diferite formate, anual, începând din 1973 odată cu criza petrolului. În 2019 a fost Franţa. Spre deosebire de G7, G-20 este deja programată să-şi desfăşoare reuniunea anuală în noiembrie la Riad, Arabia Saudită.


FOTO 123RF

Europa: concursul Eurovision – între învăţarea limbajului puterii şi dispariţie geopolitică?

Dezbaterea privind direcţia strategică a Europei a „prins viteză“ în 2019. Pe fondul creşterii competiţiei între marile puteri şi a riscului tot mai mare de a fi prinşi în acest foc, europenii dezbat asiduu despre cum Europa se poate afirma ca un jucător global în sine. Odată cu Pandemia la discuţie s-au adăugat stimulentele pentru evitarea unei crize economice dramatice de tipul Marii Recesiuni din 1929.  De la “războiul comercial“ dintre SUA şi China şi utilizarea de sancţiuni secundare de către Washington, la implicarea Chinei în infrastructura critică europeană, capacitatea Europei de a-şi proteja securitatea şi prosperitatea şi de a configura o politică externă independentă cu mijloacele necesare este deja contestată pe diverse fronturi.

Jean-Claude Juncker propunea, pe vremea când era preşedintele Comisie Europene ca Europa, să se vorbească cu o singură voce, nu numai să facem comerţ, dar să facem şi o politică externă comună“ iar preşedintele Macron susţinea acum trei ani ca UE trebuie transformată dintr-o „Uniune care reglementează întruna care protejează de ameninţări militare, terorism şi crimă organizată“. De asemenea pe acest  fundal, preşedintele francez Emmanuel Macron a avertizat insistent că, dacă Europa nu va învăţa limbajul puterii, „va dispărea geopolitic“ sau îi va determina pe ceilalţi să-i decidă soarta. Toate acestea vin într-un moment în care Regatul Unit, una dintre “puţinele puteri mari economice, diplomatice şi militare ale Uniunii Europene“, şi-a înfăptuit durerosul rămas bun de la Uniune, iar actualul preşedinte al Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, şi-a intitulat echipa drept „Comisia geopolitică“.

Ştim foarte bine cum această echipă care s-a născut din spuma contradicţiilor politice ale diferitelor formaţiuni parlamentare de la Strasbourg. O comise dată de un mare compromis. Veţi spune da dar ne-a avantajat la distribuirea celor 33 de miliarde de euro ca fond de sprijin. Ne-a avantajat pentru că românii, cei prezenţi în structurile parlamentare împreună cu preşedintele României, au deschis uşile cancelariilor europene. În spatele „cortinei politice europene“ sunt extrem de multe interese şi dacă nu eşti prezent acolo nu eşti în cărţi. Dar despre acestea vom discuta în alt articol. Corect că am obţinut fonduri importante de care chiar avem nevoie, dar va trebui să avem în vedere că geopolitica s-a schimbat, ordinea strategică s-a schimbat iar Noua Europă este în primul plan al politicii de la Washington. Europa este sub presiune  extremă pentru a ajunge la un acord pe noul său buget de şapte ani, care urmează să înceapă la 1 ianuarie şi include acum un pachet imens de salvare şi recuperare care să ajute la soluţionarea şocului economic al pandemiei.

Cei mai mulţi lideri consideră că un acord poate fi atins doar prin reunirea tuturor în aceeaşi cameră fie ea şi virtuală. Propunerea franco-germană pentru un fond de sprijin după pandemia de coronavirus ar putea fi un prim pas către o integrare mai profundă, care transformă UE într-o putere globală în materie de politică externă şi probleme de securitate, potrivit Wolfgang Ischinger, preşedintele Conferinţei de Securitate de la Munchen. Ischinger a spus că speră ca propunerea să dea un impuls la modificările ulterioare care ar putea fi urmărite în timpul preşedinţiei Germaniei la Consiliul UE, care începe la 1 iulie. Aceste modificări ar oferi, o soluţie berlineză, preşedintelui francez pentru satisfacerea ambiţiilor sale de revizuire a modului de funcţionare a UE.

De asemenea preşedintele PPE, Manfred Weber, i-a cerut filozofului şi eurodeputatul francez François Xavier Bellamy „să realizeze o cercetare de fond pentru redefinirea identităţii Dreptei în Europa“. Dreapta trebuie să-şi găsească propriu loc, printre „partidele contestatare, care concentrează o mânie neputincioasă împotriva actualei clase care conduce Europa“ şi „ascensiunea unei mişcări „verzi“, care adesea pare să servească o ideologie revanşardă“. Rezultatul cercetării trebuie discutat şi adoptat la reuniunea partidului din noiembrie, cu ambiţia de a contribui la un nou start şi de a se adresa marelui public din Europa. Potrivit lui Bellamy „Uniunea Europeană este încă prizoniera unei viziuni idealiste şi naive asupra globalizării... Conducătorii europeni întârzie să descopere că istoria s-a întors şi că trebuie să ne pregătim pentru a nu suferi de pe urma crizelor viitoare şi a puterii crescânde a celorlalţi concurenţi. Epidemia actuală este un avertisment clar: viitorul Europei depinde de lecţiile pe care le va trage din ea“.

La fel ca Weber, Ischinger s-a declarat în favoarea unor schimbări şi a afirmat că fiind pozitivă preocuparea Cancelarului Merkel care a sugerat posibilitatea, sau perspectiva, unor schimbări în Tratatul de la Lisabona. Merkel a declarat: cu sau fără schimbări de tratat - trebuie să transformăm, să reprioritizăm Uniunea Europeană - a comentat declaraţia lui Merkel Ischinger. UE trebuie să se îndrepte către votul majorităţii pe probleme de politică externă în cadrul Consiliului, astfel încât să poată apărea ca o adevărată putere globală.

Trebuie să putem vorbi cu o singură voce, nu numai despre comerţ şi agricultură, ci şi despre politica externă şi politica de securitate şi, în mod inevitabil, va fi necesar ca Consiliul European să înceapă o discuţie despre introducerea votului majorităţii pentru politica externă“, a spus Ischinger, adăugând: „Asta este într-adevăr revoluţionar“.


Proteste la Hong Kong FOTO EPA-EFE

De ce este Hong Kong important pentru Europa?

Profitând de situaţia pandemiei globale China a transformat Hong Kong “dintr-un stat două sisteme“ într-un singur sistem, înainte de termenul stabilit prin-un tratat, odată cu preluarea insulei de la Marea Britanie, şi anume anul de 2047. Congresul Naţional al Poporului, organul legislativ din China, a adoptat Legea Securităţii Naţionale pentru Hong Kong. Prin această lege, China preia practic controlul total asupra teritoriului. Reglementarea a declanşat noi proteste în Hong Kong şi a provocat reacţii dure din partea preşedintelui Donald Trump care a dat dispoziţie ca membrii guvernului de la Washington să aplice sancţiuni atât pentru Hong Kong, deoarece legea afectează statutul de centru financiar internaţional al fostei colonii britanice, cât şi unor oficiali chinezi pentru implicarea în elaborarea legislaţiei. De fapt, se pare că este vorba de aplicarea Legii Magnitski, o lege bipartizană aprobată de Congresul SUA şi promulgată de către preşedintele Barack Obama în decembrie 2012, vizând pedepsirea oficialilor ruşi responsabili de moartea contabilului fiscal rus Serghei Magnitski într-o închisoare din Moscova în 2009.

Secretarul de stat american Mike Pompeo a transmis Congresului SUA o scrisoare în care spune că „nicio persoană rezonabilă nu mai poate spune astăzi că Hong Kong are o relaţie de autonomie faţă de China, având în vedere faptele de acolo“. El a adăugat că noua lege „este ultima dintr-o serie de acţiuni care subminează autonomia şi libertăţile insulei Hong Kong“. China modelează Hong Kong după bunul plac, acum este clar“, a adăugat oficialul american.

Reacţia UE a fost una destul de ambiguă. Miniştrii de externe ai Uniunii Europene (UE) s-au reunit într-o videoconferinţă, pe ordinea de zi aflându-se, printre altele, relaţiile UE-China şi impactul pandemiei de COVID-19 în regiunea Asia-Pacific. Vă las pe dumneavoastră să judecaţi declaraţi şefului diplomaţiei europene Josep Borrell: Credem că există riscul de a submina sistemul care funcţiona până acum - o singură ţară, două sisteme“, a spus Borrell, referindu-se la autonomia Hong Kong-ului. „Relaţia noastră cu China se bazează pe respect reciproc şi încredere, dar această decizie ar putea schimba acest lucru“, a mai spus diplomatul UE. Cum? Vom vedea. Europa nu are o strategie coerentă faţă de China are 27 de strategii bilaterale.

La Summitul UE-China din 9 aprilie 2019, cele două părţi şi-au luat angajamentul să aprofundeze parteneriatul strategic şi să adopte, până la următorul summit, o nouă agendă de cooperare pentru perioada de după 2020. Tot atunci, UE şi China s-au angajat să-şi consolideze relaţia economică în ceea ce priveşte deschiderea, nediscriminarea şi concurenţa loială şi să respecte dreptul internaţional şi normele fundamentale care guvernează relaţiile internaţionale. Dar a venit Pandemia iar UE a emis cu “bâlbâieli“ un raport despre virusul Wuhan şi manipulările din media ale Beijingului. Sursele de la Bruxelles au spus că raportul a fost întârziat însă o comparaţie a versiunii interne, obţinută de Agenţia Reuters, cu cea finală, publicată, arată câteva diferenţe. Spre exemplu, în prima pagină a raportului iniţial oferit guvernelor din cadrul UE pe 20 aprilie, Serviciul de Politică Externă a UE a spus: „China a continuat să ducă o campanie globală de dezinformare pentru a abate vina pentru izbucnirea pandemiei şi pentru a-şi îmbunătăţi imaginea internaţională. Au fost observate atât tactici evidente, cât şi ascunse“. 

Rezumatul făcut public pe portalul euvsdisinfo.eu, afirmă că dezinformarea este atribuită „surselor susţinute de stat din mai multe guverne, inclusiv Rusia şi - într-o măsură mai mică - China“. Dezinformarea legată de coronavirus este un subiect arzător între SUA şi China, iar oficiali de ambele părţi au schimbat acuzaţii. Disputele au prins europenii la mijloc. 


FOTO Shutterstock

În loc de concluzii

Cu majoritatea ţărilor europene încrezătoare că au trecut momentele grele ale pandemiei, atenţia lor se îndreaptă către şansa revenirii societăţilor lor la o viaţă normală. Însă dincolo de provocările epidemiologice se află o ameninţare ascunsă, care nu este de natură patologică, ci economică, politică şi militară. Acesta este cel de-al doilea val geopolitic, iar puterea sa începe deja să-i îngrijoreze pe liderii occidentali.

Imaginaţi-vă acest scenariu: Acum când Europa şi SUA cred ca ţin sub control virusul acesta de fapt încă controlează lumea dezvoltată. Epuizaţi, îndatoraţi şi disperaţi pentru ca economiile proprii să-şi revină în viteză ţările mai bogate sunt prea lente pentru a se ajuta. Aşa rezultă panica. Migranţi din sudul Europei, mai bine spus din nordul Africii şi din Orientul Mijlociu, se chinuie să se extragă dintr-o depresie indusă de războiul civil şi accentuată de coronavirus . Satele eşuate depind de instituţiile financiare internaţionale. În acest haos, o barcă/barcaz care traversează Mediterana este o ocazie pentru o viaţă nouă. Statele Unite care nu doresc să ia conducerea situaţiei internaţionale şi lasă China să păşească în gol. Acesta este doar un scenariu (inventat) care stârneşte îngrijorări în capitalele occidentale şi care mi-a fost prezenta în conversaţii cu o serie de experţi în domeniul securităţii în ultimele săptămâni. Dintre cei cu care am vorbit, puţini se îndoiau că nu va veni un al doilea val. Adevărata preocupare era unde va ateriza!

Zig-zagurile istoriei sunt ciudate. Marile schimbări au declanşat reacţiile în lanţ: Crahul de pe Wall Street din 1929 a însoţit era New Deal iar Victoria aliată în 1945 a creat condiţiile pentru Războiul Rece. Fiecare eveniment creează schimbări şi tendinţe politice pe care le putem vedea clar doar după aceea. În deceniul care a urmat crizei financiare din 2008, zona euro a fost la un pas de colaps, Marea Britanie a votat pentru a părăsi Uniunea Europeană, iar Donald Trump a fost ales preşedinte, democraţii pierzând alegerile după 8 ani de supremaţie politică. Astăzi, economia globală a suferit o altă criză bruscă, schimbând geopolitica pe măsură ce tensiunile SUA-China au crescut, comerţul s-a încetinit semnificativ şi diviziunile structurale dintre nordul şi sudul Europei s-au extins. Deci întrebarea este: ce s-ar putea întâmpla în deceniul de după această criză? Pandemia a creat o stare de depresie, foarte periculoasă, care a dus în final la ample mişcări de stradă generate de comportamentul uneori brutal al forţelor de ordine.

Pericolul vine de la faptul ca aceste mişcări sunt contagioase la fel ca pandemia. Decuplarea de China, competiţia marilor puteri, o Nouă Ordine Mondială cu o arhitectura instituţională diferită, reîmpărţirea sferelor de influenţă? Istoricii adoră pauzele dintre capitolele istoriei“, a spus Robert Kaplan, un expert american în politică externă şi fost membru al Consiliului de Politică al Apărării din SUA, care în această lună a informat oficialii din Downing Street 10 cu privire la efectele potenţiale, de ordinul al doilea, ale crizei coronavirusului. „COVID-19 va fi văzut ca o pauză de capitol“ - Kaplan. Printre preocupările lui Kaplan se numără modul în care va acţiona Rusia şi liderul său, Vladimir Putin. Rusia a slăbit economic, lovită de prăbuşirea recentă în preţurile petrolului şi reprezintă un pericol mai mare pentru interesele de securitate occidentale. „Oportunismul agresiv al lui Putin se va agrava“, a spus un alt politolog Michael Clarke[3]. „Natura conducerii lui Putin este că el nu poate sta nemişcat. El trebuie să continue să înainteze. Acest lucru îl face mai imprevizibi.“ Ce se întâmplă dacă liderul rus, înspăimântat de economia care se prăbuşeşte, se foloseşte de această oportunitate pentru a testa soliditatea NATO? Alţii, cum ar fi Bruno Macaes, fost Secretar de Stat pentru Afacerile Europene în Portugalia spune că “s-ar putea ca criza să nu încurajeze Rusia, ci să o strice, lăsând-o mai dependentă de China şi aducând sfera de influenţă a Beijingului la graniţele Europei continentale“. „Crizele“, a menţionat Kaplan, „au pus istoria pe repede înainte“.

O serie de consecinţe posibile din a doua undă sunt ameţitoare: perspectiva bolii să pună stăpânire într-o ţară G20 în curs de dezvoltare - gândiţi-vă India, apoi  impactul incert al progreselor tehnologice în domenii precum inteligenţa artificială, deoarece sunt folosite pentru a ajuta la combaterea răspândirii bolii, o recesiune care atrage legăturile dintre sudul sărac şi nordul bogat al Uniunii Europene. Avem un arc de instabilitatea din Africa de Vest prin Orientul Mijlociu şi până în Asia, unde conflictele au forţat o migraţie fără precedent. Pentru Marea Britanie, Germania, Franţa şi alte economii europene majore, care se bazează pe umbrela americană de securitate, dar care doresc să menţină legături economice puternice cu China, dificultatea de a gestiona retorica anti-China a administraţiei Trump poate acum doar să crească. După mai mult de un deceniu de reduceri ale cheltuielilor publice pentru reducerea deficitelor armata britanică - capabilă să ajute Statele Unite să invadeze Irak şi Afganistan în urmă cu mai puţin de 20 de ani - s-a transformat într-o forţă care nu este în măsură să se susţină pentru mai mult de şase luni în afara Europei.

Cum va arăta capacitatea sa după un alt set de reduceri? Marea Britanie şi Franţa au necesitat sprijin american pentru a interveni în Libia în 2011. Ar putea o forţă comună europeană s-o facă din nou oriunde ar fi desfăşurată pe “malul continentului“ nord-african? Ar putea fi folosită chiar într-o situaţie pur medicală, aşa cum a fost focarul de Ebola din 2014? Din ştirile venite din Downing Street, pe mai multe canale, îngrijorarea pentru al doilea val geopolitic al COVID-19 este reală, cu lucrări în curs pentru a înţelege potenţialele ameninţări şi a se pregăti pentru ele. Guvernul britanic se aşteaptă ca protecţionismul să crească, lanţurile de aprovizionare să fie readuse sub control naţional, statele naţiune să fie consolidate, iar relaţia SUA-China să devină din ce în ce mai antagonică – Război Rece 1.5 Indiferent dacă pandemia provoacă schimbări revoluţionare sau accelerează pur şi simplu “curenţii de la suprafaţa relaţiilor internaţionale“, cert este că al doilea val epidemiologic nu este singurul care trebuie să ne îngrijoreze. Suntem într-o perioadă geopolitică similară anilor 1930!


[1] Germania îşi va mări contribuţia la bugetul NATO cu 33 de milioane de euro (36 de milioane de dolari) pentru a se potrivi cu contribuţia SUA, au anunţat oficiali de la Berlin.  Cu o săptămână înainte de summit-ul de 70 de ani de la Londra, cele 29 de state membre ale NATO au fost de acord cu modificările modului în care costurile alianţei militare sunt acoperite. Începând cu 2021, cota din bugetul NATO acoperit de Germania va creşte de la 14,8% la 16,35%, în timp ce cota acoperită de SUA va scădea de la 22,1% la 16,35%. Bugetul alianţei va fi utilizat pentru a investi în infrastructură şi pentru a finanţa sediul NATO de la Bruxelles, printre alte proiecte.

[2] În 2003 Secretarul Apărării al SUA, Donald Rumsfeld a împărţit simbolic Europa în Europa de Vest şi Europa de Est datorită axei Berlin Paris, Moscova care a refuzat participarea la Coaliţia anti-Saddam.

[3] Michael Clarke, profesor de studii în domeniul apărării la King's College London şi fost consilier special al Comitetului Naţional pentru Strategia de Securitate al Marii Britanii