Europa, între sentimentalism şi ambiţie imperială

Filosoful Jürgen Habermas a primit recent marele Premiu al Presei Franco-Germane. Într-o Europă a austerităţii nu omul de finanţe Wolfgang Schäuble este cel celebrat, ci intelectualul care a luat partea Greciei!

Criza europeană se vede şi în premiile decernate. E mereu ceva consolator într-un premiu care răsplăteşte un lucru eşuat în viaţa practică. Acesta pare a fi şi cazul Marelui premiu al Presei Franco-Germane, decernat anul acesta filosofului Jürgen Habermas ca omagiu adus întregii sale opere şi angajamentul său în favoarea unei Europei unite. Într-o Europă a politicilor de austeritate nu omul de finanţe Wolfgang Schäuble este celebrat, ci intelectualul care luase partea Greciei, considerând că guvernul german „a irosit într-o noapte întregul capital politic acumulat timp de o jumătate de secol“ (The Guardian). Jürgen Habermas s-a implicat cu insistenţă în dezbaterea europeană, cerând mai cu seamă germanilor să consimtă la o împărţire a prosperităţii lor. Premiul vine aşadar să răsplătească componenta ideală a viziunii sale, chit că ea nu prea are şanse să se realizeze.

Şi de altfel miezul „ideal“ a stat şi în centrul discursului lui Habermas ţinut în faţa a 400 de invitaţi:

„Nu-mi explic cum îşi poate imagina guvernul german că-i poate convinge pe partenerii săi să facă o cauză comună în chestiunea migraţiei sau comerţului exterior atunci când el însuşi face obstrucţie în această problemă vitală care este reforma zonei euro.“

Idealismul socialist al lui Jürgen Habermas este însă cel puţin la fel de greu de înţeles ca speranţa guvernului de la Berlin de a-i convinge pe cehi şi unguri să primească refugiaţi. De ce ar consimţi ţările nordului la o redistribuire a veniturilor în beneficiul celor precari?

Ar trebui să existe o raţiune puternică, una evidentă tuturor, căci aşa numitele „egoisme naţionale“ sau - în sensul lor elementar - „egoismele“ însele sunt chiar motoarele progresului economic. Avem câteva exemple istorice remarcabile prin radicalitatea lor. În istoria românească, de exemplu, reforma agrară înfăptuită după Primul Război Mondial a fost gândită şi consimţită de o elită care înţelesese că participarea maselor de ţărani fusese hotărâtoare şi că progresul naţiunii pretinde emanciparea economică a ţărănimii. Reforma care a însemnat de fapt o expropriere masivă a marilor proprietari şi o redistribuire pe scară largă a resurselor funciare avea o raţiune care părea tuturor evidentă. Egoismele de clasă fuseseră depăşite de o raţiune mai înaltă. Or, federaliştii europeni din aripa stângă de astăzi - chiar dacă pretenţiilor lor nu sunt atât de radicale - cer abandonarea egoismelor naţionale fără ca o raţiune europeană să fie tuturor la fel de evidentă şi necontestabilă.

Generozitatea ca atare nu poate fi invocată cu seriozitate (poate doar în logică religioasă) şi tocmai de aceea discursul acesta eurofil al stângii pare naiv. Pe versantul celălalt, în schimb, federaliştii de dreapta par opresivi, aşa cum acuzase Habermas apărând poziţia guvernului de stânga de la Athena. Programul de austeritate impus Greciei, spunea filosoful în 2015, „nu poate fi înţeles decât ca o pedeapsă aplicată unui guvern de stânga“.

Rămâne întrebarea: care este raţiunea în numele căreia statele Europei s-ar simţi îndemnate să împartă povara şi să renunţe la o parte din privilegiile lor? Statele din Europa Centrală au înţeles primele dificultatea unui răspuns şi se grăbesc să acţioneze în consecinţă, cu alte cuvinte trag concluzii din ceea ce pare a fi egoismul fundamental al lumii în dimensiunea lui temporală. Câtă vreme ţările occidentale nu au abandonat cu totul perspectiva naţională, fostele ţări comuniste nu se simt deloc chemate să facă ele pasul hotărâtor.

S-ar putea totuşi obiecta că există „o raţiune europeană“ şi că despre ea au vorbit mulţi inclusiv noul campion al europenismului, Emmanuel Macron. În realitate ea poate fi redusă la o schemă simplă: Europa divizată nu ar face faţă marii competiţii globale şi ar fi nevoită (dacă nu a făcut-o deja) să cedeze iniţiativa devenind, încetul cu încetul, o zonă de mâna a doua. Sună în aparenţă convingător, dar în realitate este o pură abstracţiune, atât pentru germanul prosper, cât şi pentru românul sărac. Căci în termenii vieţii democratice, în care contează sentimentul omului obişnuit cu aspiraţiile sale personale, viziunea grandioasă a Europei ca protagonist global nu are niciun sens. Cetăţeanul prosper al nordului e mulţumit de actuala ordine a lucrurilor, iar cel din sudul sau estul sărac se simte prea neînsemnat ca să nutrească ambiţii de importanţă globală. Nu degeaba i s-a reproşat lui Macron că are înclinaţii autoritare, căci proiectul lui de „suveranitate europeană“ are ceva imperial, conţine în el un ingredient care nu se împacă deloc cu psihologia democraţiilor recente.

Prin urmare e clar că ceva nu merge: Europa pare să depindă pe un versant de o sentimentalitate naivă, iar pe celălalt de o ambiţie imperială de esenţă nedemocratică.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle