Practic putem spune că acum este ora adevărului pentru Europa. 20 de ani de leadership slab sau inexistent, o gestionare a crizei din 2008-2009 în total dispreţ faţă de cetăţeni, o arhitectură instituţională lăsată neterminată, toate acestea se văd acum mai mult ca oricând, când Europa se confruntă cu cel mai mare cutremur pe care l-a suportat până acum Uniunea, de la creaţia sa până în prezent.

Voi explică ce se întâmplă, care sunt soluţiile şi ce ar trebui să facă România. Practic se dă acum un RESET total la nivel UE. Dacă suntem prezenţi şi ştim să jucăm, putem face parte dintr-un proiect viitor în beneficiul nostru. Dacă nu, suntem OUT.

O maşină cu 3 roţi

Să încep cu începutul. Spre deosebire de America, unde există un guvern federal puternic care poate interveni în forţă în caz de criză, la nivel UE statele au ţinut în lesă instituţiile europene, care au puteri limitate şi nu beneficiază de instrumente eficiente pentru a sări să stingă un incendiu de magnitudinea celui generat de COVID-19. Aşa că această misiune revine statelor membre, cu accent pe cele mai puternice.

Aici însă există tabere clare, Europa fiind împărţită între Nord şi restul. Nordul face regulile, Sudul speră să primească şi el ceva, iar Estul... se conformează. Germania şi Olanda, împreună cu statele scandinave -- aşa-numita Ligă Hanseatică -- au construit o Europă cu comandă dublă, unde ele pot accesa mereu o frână de urgenţă. Instituţiile se construiesc până la punctul în care ele ar deveni autonome de voinţa greilor europeni.

Europa este acum o maşină cu 3 roţi. Când statele mari au interesul să meargă înainte, îi împrumută roata lor de rezervă. Când nu, Europa e obligată să stea pe loc.

Intervenţie promptă a Consiliului ECOFIN şi BCE

Şi totuşi săptămâna asta s-au întâmplat nişte lucruri inimaginabile până de curând, ceea ce arată cât de gravă este situaţia generată de COVID-19.

Luni, miniştrii de finanţe ai UE au aruncat la coşul de gunoi sacrosanctul Pact de stabilitate bugetară, care obliga statele membre să ţină deficitul în maxim 3%. Consiliul ECOFIN a acţionat în unanimitate la recomandarea Comisiei Europene, activând clauza de derogare a pactului introdusă în 2011, în plină criză a Zonei Euro, o premieră în istoria de 21 de ani a monedei unice europene.

De reţinut că Germania nu a avut nimic de obiectat la această decizie, ceea ce arată că Berlinul a înţeles gravitatea crizei şi nevoia statelor de a se împrumuta pentru a ţine pe linia de plutire economia. Se aşteaptă o încetinire severă a activităţii economice la nivel UE -- a se citi o recesiune adâncă -- cu impact imediat asupra sănătăţii mediului de afaceri şi a nivelului şomajului.

S-a înţeles aici că vorbim de o criză total diferită de cea din 2008-2009. Dacă acum 10 ani ne confruntam cu un şoc asimetric generat de lipsa de încredere a pieţelor în sănătatea sistemului financiar şi în responsabilitatea fiscal-bugetară a statelor membre, acum vorbim de un şoc EXOGEN (venit din exterior), care ne afectează pe toţi, unde suntem victime inocente. Şocul Corona-crizei trebuie atenuat la maxim, practic economia mondială este în cădere liberă şi avem nevoie de o paraşută cât mai mare, altfel vom fi zdrobiţi la impactul cu solul şi va dura mult, poate ani, să revenim la normal.

În acest sens, este de apreciat atitudinea Băncii Centrale Europene, care sub conducerea doamnei Christine Lagarde, dă dovadă că este conectată pe deplin la magnitudinea acestei crize. Banca de la Frankfurt a ieşit săptămâna asta în mod agresiv pe piaţă, injectând peste 1000 de miliarde de euro prin intermediul achiziţiei de obligaţiuni de stat şi private, prin programe de împrumuturi pe termen lung cu dobândă mică, dar şi relaxând regulile de capitalizare a băncilor, care ar trebui să permită instituţiilor bancare la nivel UE să elibereze în piaţă 1,8 mii de miliarde de euro sub formă de împrumuturi.

Dar cheia este la Berlin

Până aici, toate bune. Problema în mod real la nivel UE astăzi ţine de o gravă şi inadmisibilă criză de solidaritate la nivel UE. VInovaţii? Statele din nord, care în cele mai grele momente nu numai că au manifestat o incredibilă lipsă de empatie faţă de Italia şi Spania, grav lovite de criză, dar care refuză să permită crearea singurului instrument prin care Europa poate cu adevărat să dea un răspuns la criză: obligaţiunile europene prin care toate statele membre se pot împrumuta împreună, la costuri mici. Şi, evident, transferurile fiscale, care în momentul de faţă se manifestă doar prin fondul de coeziune, şi el pe punctul de a-şi da obştescul sfârşit.

Voi reveni asupra acestor subiecte mâine şi voi explica de ce acest egoism în formă continuată din partea nordului Europei poate fi lovitura de graţie pentru proiectul European, greu încercat în ultimii ani. În acest moment, Europa are de ales între a deveni un proiect al SOLIDARITĂŢII (ceea ce înseamnă că la nivel economic este nevoie de o federalizare care să ne permită cu adevărat să atingem o convergenţă economică între statele membre) sau să DISPARĂ din peisaj, lăsând în loc o mare gaură neagră şi o sursă de probleme pe termen lung.