„Acasă“ - nu un loc, ci o perioadă (Alexander Andreev, DW-Bulgară)

Acasă înseamnă pentru mine copilăria, căldura familiei, strada mea de altădată cu arome diverse, lumina, gustul prunelor din curte.

Se spune că acasă este acolo unde se află familia. Acasă este unde sunt prietenii. Acasă este acolo unde te simţi acasă şi unde ţi-e bine. Dar familia mea extinsă trăieşte în cinci ţări, prietenii mei apropiaţi se află în toată lumea. Eu mă simt acasă în patru oraşe şi trei ţări.

Mai e chestiunea cu paşaportul. Exagerând puţin, ai putea spune că paşaportul este un permis de conducere al clasei superioare. Odată cu paşaportul, îţi asumi anumite responsabilităţi faţă de statul respectiv şi primeşti în schimb o anumită siguranţă. Lucru care nu are mare legătură cu identitatea, ci mai degrabă cu loialitatea, cu statul de drept şi respectarea legii.

Papa are trei paşapoarte: unul argentinian, unul italian şi unul din partea Vaticanului. Cum reflectă această realitate identitatea sa? Este cetăţean argentinian, italian sau al Vaticanului? Sau este mai degrabă liderul Bisericii Catolice?

În ziua de astăzi, într-o lume complexă şi globalizată, oamenii au mai multe identităţi. De pildă, eu sunt de origine bulgar şi după paşaport german. Dar mă identific puternic cu profesia mea de jurnalist. O altă parte a identităţii, care e foarte importantă, are legătură cu familia mea. Iar membrii acestei familii trăiesc în patru ţări diferite. Alte sub-identităţi, importante pentru mine: sunt traducător literar şi scriitor, biciclist, fumător, iubitor de muzică clasică.

Alexander Andreev, DW Bulgară

Alexander Andreev, DW Bulgară

În Germania nu am trăit niciodată pe pielea mea atitudini rasiste în viaţa de zi cu zi. Poate are legătură cu faptul că aspectul meu e unul destul de comun şi că vorbesc limba. Dar când am început să lucrez la Deutsche Welle, în urmă cu 27 de ani, angajaţii originari din străinătate erau văzuţi mai degrabă ca traducători, decât ca jurnalişti. Iar la nivelul conducerii redacţiilor, nu exista niciun angajat „cu origini străine“. Acest lucru s-a schimbat, din fericire.

„Acasă este acolo unde nu trebuie să explici cine eşti“ (Robert Schwartz, DW-Română)

Acest citat al lui Herder era atârnat în foişorul din grădina noastră, în oraşul meu natal, Sibiu/Hermannstadt. Un orăşel medieval în Transilvania, o regiune multiculturală europeană, care aparţine României de 100 de ani şi care a fost înainte, timp de aproximativ 1.000 de ani, parte a Regatului Ungar.

Acolo nu trebuia deloc să explici cine eşti. Nici Mihai, băiatul român din vecini, nici gemenele maghiare Emese şi Enikö, nici Anita - o fată săsoaică, sau Matthias, un tânăr germano-maghiaro-evreu de vârsta mea. Toţi locuiam pe aceeaşi stradă, ne jucam împreună, ne certam şi ne împăcam, petreceam în familie - fiecare sărbătoare la timpul ei - şi deseori sărbătoream împreună.

De pildă de Paşti - Paştele ortodox şi cel evanghelic cădeau în duminici diferite de cele mai multe ori - aşa că aveam de două ori ouă vopsite, friptură de miel cu salată de cartofi (la germanii evanghelici) sau mămăligă (la românii ortodocşi). La vecinii maghiari găseai pe masă prăjituri după reţete fine de la Budapesta. Iar la Matthias aveai Matzen (pască evreiască) de Pesach.

Iar mai târziu, când am crescut, aveam vinul dulce Carmel. Aproape la fel de dulce ca lichiorul de banane pe care ni-l oferea mătuşa Emmi când ne duceam s-o stropim cu parfumul nostru ieftin - un vechi obicei conform căruia toţi băieţii din cartier mergeau să stropească fetele şi femeile cu parfum. Cu grijă, ca să ajungă pentru toată lumea. Şi nu-şi punea nimeni întrebarea dacă creştinii pot mânca Matzen sau evreii ouă vopsite. Mâncam tot şi era frumos. Trăiam în lumi paralele, fiecare în familia, limba şi identitatea proprie - şi totuşi, împreună. „Singurele paralele care se întretaie suntem noi, aici la Sibiu“, îi plăcea tatălui meu să spună.

Robert Schwartz, DW Română

Robert Schwartz, DW Română

Asta însemna pentru mine acasă. O lume feerică, pe care au construit-o părinţii noştri după ororile celui de-al Doilea Război Mondial? O insulă a fericirii, departe de realitatea dureroasă a regimului comunist în care trăiam? Era oare Macondo-ul meu? Poate Yoknapatawpha? Poate. Şi totuşi - nu vreau să pierd perioada aceea şi nici pe prietenii mei, care mi-au rămas de atunci prieteni. „Acasă“, acel sentiment pe care îl port în suflet, nu ca pe o povară, ci ca sursă de inspiraţie pentru noi locuri pe care le-am numit „acasă“, pe care le-am cucerit şi care m-au cucerit în ultimele decenii. Şi care îmi permit să spun şi în Germania: mă simt acasă. Fără a fi nevoit să explic cine sunt.

Acasă - gustul familiar al tradiţiilor (Spiros Moskovou, DW-Greacă)

În aşa-numita Europă Veche, adică UE, termenul „acasă“ sună cumva învechit. Slavă Domnului, pentru că din cauza cuvântului „acasă“ s-au purtat războaie pe continentul nostru. Astăzi te simţi acasă în Atena, dar la fel şi la Köln sau în Porto. Peste tot găseşti gustul familiar al tradiţiilor comune.

Eu am, ca cetăţean european, provenienţă greacă şi patină germană. Ceea ce este minunat. Grec în cultura de zi de zi, german în viaţa profesională. Fiecare îşi alege partea cea mai bună acolo unde o găseşte. Iar lucrurile nu se desfăşoară la întâmplare, ci reprezintă o nouă organizare a ordinii vieţii într-un cadru mai larg.

Dubla cetăţenie îmi oferă şi avantaje. Grecii reuşesc mereu, într-un fel sau altul, să se descurce. De aceea am optat pentru două cetăţenii. Când sunt în Tunisia, arăt paşaportul grecesc, ca să nu tragă negustorii de mine - pentru că popoarele mici şi sărace sunt solidare unele cu celelalte. Dacă merg în Turcia, arăt paşaportul german, ca să nu-i vină cuiva vreo idee trăsnită. Sunt oportunist? Nu, cred că m-am aranjat bine cu două cetăţenii.

Apoi chestiunea identităţii. Cine sunt eu? Grec sau german, creştin sau ateu? Actul meu de identitate, cu scurtele sale informaţii, pare să ştie exact. Dar identitatea nu este pentru mine un gard în interiorul căruia mă simt în siguranţă, ci rezultatul unui itinerariu al vieţii, care pleacă de la origini şi ajunge la destinaţie. Pe parcurs, originea îşi pierde strălucirea şi ţelul îşi pierde magia.

În final, ceea ce contează este experienţa. Concetăţenii mei germani cred uneori că sunt olandez, din cauza accentului meu, alţii că sunt corsican, datorită părului meu negru, alţii cred că sunt italian, pentru că îmi place Grappa. Nu e nicio problemă. Important este să nu-mi dea senzaţia că sunt dezavantajat sau discriminat. Lucru pe care nu l-au făcut absolut deloc în ultimii 35 de ani.

Spiros Moscovou, DW Greacă

Spiros Moscovou, DW Greacă

Momentul meu de glorie a sosit însă odată cu criza din Grecia, în 2010. Am devenit deodată obiectul curiozităţii tuturor vecinilor. Mă oprea lumea pe stradă, la brutărie, am fost chiar invitat la masă de către unii vecini mai distinşi. Toţi voiau un singur lucru de la mine: răspunsul la soluţionarea crizei din Grecia şi o explicaţie clară pentru situaţia în care se afla ţara. Dar nici măcar pentru mine însumi nu am reuşit să găsesc un răspuns la acest mister.

Articol scris de şefii redacţiilor bulgară, română şi greacă de la Deutsche Welle