Am dat examenul de admitere la limbi străine la Cluj în 2002 şi, privind acum în urmă, am senzaţia că vârsta de 18-19 ani a fost vârful competivităţii mele. La cum îmi evaluez acum viaţa, simt că victoria mea cea mai însemnată a fost că am ştiut cândva modul subjonctiv în limba franceză. După ce am trecut examenul, a trebuit să-mi aleg specializarea şi, cu toate că aş fi putut alege o combinaţie mai deosebită, am rămas cu această pereche clasică, engleză/franceză. M-am gândit că merg la sigur, că-mi voi găsi de lucru cu două limbi de largă circulaţie internaţională. Nu cunoşteam pe atunci principiile după care funcţionează piaţa traducerilor – limbile cele mai cunoscute au parte de tarife derizorii şi e o mişcare mai inteligentă să-ţi alegi o limbă de nişă, fără a avea nicio garanţie, totuşi, că limba aceea va rămâne de nişă pe veci. Un exemplu: în 2012, când lucram pentru o firmă de subtitrări, a avut loc o invazie de telenovele turceşti pe canalele româneşti de televiziune, au apărut traducători ca ciupercile, luaţi de pe băncile facultăţii, iar turca, de unde era o limbă de nişă, a ajuns să fie plătită ca engleza!

Aşadar, m-am gândit atunci, la început, că voi avea o foarte mare libertate cu engleza şi franceza, două limbi necesare, dar care, sincer vorbind, nici atunci şi nici acum nu impresionează pe nimeni. Şi aici voiam să ajung, la noţiunea de libertate dobândită prin intermediul limbilor străine, pentru că e o noţiune foarte prezentă în documentele emise de Comisia Europeană privind predarea şi învăţarea limbilor străine în statele membre.

Argumentul cel mai important pe care-l aduc aceste documente în favoarea învăţării a cel puţin două limbi străine încă de la o vârstă timpurie este că limbile străine îţi aduc libertatea de a munci şi a studia într-o altă ţară. A fost curios să constat cât de frecvent şi cât de repede în desfăşurarea documentului apar cuvintele „loc de muncă“, de parcă scopul principal al tuturor cetăţenilor europeni (interesaţi de limbi străine sau nu) e să-şi găsească de lucru într-o altă ţară. Se pare că motorul care-i mână în luptă pe oameni este jobul. E argumentul cel mai prezent, cel mai greu.

Două lucruri aş vrea să remarc în legătură cu cele două limbi străine recomandate de Comisie. Slaba calitate a sistemelor educaţionale din Est, care duce la un grad mare de analfabetism funcţional în ţările noastre, şi lipsa de interes – tot în Est – faţă de propriii vecini. Le iau pe rând.

Analfabetismul funcţional înseamnă că oamenii ştiu să citească, dar nu înţeleg textul citit şi nici nu pot exprima o părere proprie în legătură cu ce au citit. Din păcate, în România, în mediul rural, există foarte multe persoane în această situaţie. Sunt oameni care, de cele mai multe ori, nu-şi permit să-şi trimită copiii la şcoală sau oameni care-şi permit, dar nu înţeleg utilitatea şcolii. Oamenii din aceste comunităţi îşi cunosc cu greu propria limbă şi cultură, nu au acces la şcoli şi biblioteci, iar mediile defavorizate în care sunt ţinuţi de către un stat corupt, ce subfinanţează sistematic educaţia, îi face uşor de manipulat. Sunt aproape sigură că şi în ţările vecine situaţia e similară, nu cred că România e specială, nici în bune şi nici în rele. Şi, deci, cât de departe este de aceşti oameni defavorizaţi ideea europeană de a învăţa două limbi străine pentru mobilitate pentru muncă şi studiu! Cunoaşterea limbilor străine, ne mai spune Comisia, e necesară pentru o „cetăţenie activă“ în Europa, dar cum poate cuprinde cu gândul noţiunea de Europa o persoană al cărei vot e obţinut cu o pungă de făină sau printr-o predică în biserica din sat sau, mai rău, după ameninţările primarului că va tăia alocaţiile copiilor? Pentru oamenii aceştia libertatea nu e libera circulaţie în Europa, ci propria educaţie, care i-ar face stăpâni pe părerile şi deciziile lor. Mi-ar plăcea ca Europa să se îngrijească mai mult ca absolut toţi cetăţenii săi să ducă o viaţă decentă şi să fie cu adevărat liberi, adică educaţi.

Al doilea lucru care-mi vine în minte apropo de limbile străine pe care le învăţăm la şcoală sau ajungem să le cunoaştem de-a lungul vieţii este cât de puţin ne cunoaştem, noi, cei din Est, vecinii. În primul rând, nu învăţăm la şcoală limbile vecinilor. Dacă limbile străine pe care le învăţăm ne ajută să muncim şi să studiem în străinătate, e clar că noi, prin părţile acestea, nu vrem să muncim şi să studiem la vecini. E limpede de ce: avem o istorie comună la fel de tristă, care a lăsat în urmă acelaşi dezastru economic. Aspiraţiile noastre sunt către vestul strălucitor. E de înţeles. Dar nici măcar literatura să nu le-o cunoaştem? Nici cultura cu care avem atât de multe în comun? E drept că noi, în România, avem şi o barieră lingvistică importantă: în afară de Republica Moldova, vecinii noştri vorbesc limbi din alte familii, unele scrise în alt alfabet, care ni le fac greu accesibile şi exotice. Dacă am fi fost vecini cu Italia, de exemplu, ne-ar fi fost mult mai uşor să prindem limba, doar aşa, de plăcere. Spunea un editor la un eveniment odată că pentru a-şi permite să publice o carte necomercială, ar trebui să publice nouă bestselleruri, care să-i susţină cheltuiala. Dar, din păcate, de multe ori şi aceste aventuri necomerciale ale editorilor vin tot din zona anglo-saxonă sau a culturilor mari. Până una-alta, traducerile din limbile vecinilor noştri rămân dependente de programele de finanţare ale diverselor instituţii, europene sau nu. Ele apar la edituri puţin vizibile şi nu au parte de circulaţie. Am citit autori croaţi, de exemplu, în engleză (Robert Periši) sau spaniolă (Roman Simi) pentru că nu sunt traduşi în română, iar faptul că sunt traduşi în limbi „mari” e cu totul miraculos. Dacă limbile străine îţi aduc marea libertate de a studia şi a lucra în lumea largă şi accesul la marile culturi, se pare că mica libertate, aceea de a-ţi cunoaşte vecinii, rămâne ceva care se obţine cu foarte mari eforturi.

Scriitoarea şi traducătoare Lavinia Branişte s-a născut în 1983 la Brăila. A studiat limbi străine la Cluj şi Bucureşti. Primul ei roman „Interior zero a fost distins cu premiul Nepotul lui Thoreau“ pentru cel mai bun roman românesc al anului 2016. Volumul a apărut în 2018 în traducere germană la editura Mikrotext, cu titlul Null Komma Irgendwas“. 

Articol publicat de Deutsche Welle